Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

De la personajul istoric la proiecţia lui ficţională

        Constantina Raveca Buleu

Intervenţia mea îşi propune să analizeze câteva cazuri particulare al relaţiei dintre istorie şi ficţiune, prezentă în proza românească de după 1989. În primul rând, ar fi vorba de raportul dintre Istoria scrisă cu majusculă şi istoriile personale, subectivizate, de care vorbea odinioară şi Mircea Ciobanu. Care este mecanismul – mă întreb în rândurile de mai jos – prin care obiectivitatea Marii Istorii se transformă în subiectivitatea micilor istorii particulare, decantându-se ulterior în ficţiune prin intermediul memoriei sau al „locurilor” acesteia, de care vorbea şi Pierre Nora? Cum se explică, altfel spus, procesul de ficţionalizare a evenimentului istoric obiectiv şi transformarea sa în materie literară?


Al doilea aspect al demonstraţiei mele, prezent cu predilecţie în partea finală a textului, atinge un subiect dureros pentru fiecare dintre noi: ficţionalizarea epică a lui Nicolae Ceauşescu în câteva dintre romanele noastre de ultimă oră – ficţionalizare echivalentă cu translaţia de la prezentarea sistemului opresiv ca atare – directă sau esopică – la fascinaţia exercitată de personajul Ceauşescu. Să fie vorba de o eufemizare, de un proces de umanizare ficţională a dictatorului malefic? Probabil că un răspuns la această întrebare este încă prematur de dat, urmând să suporte adăugiri sau transformări de accent, dar fenomenul există, generează ficţiune şi trebuie abordat ca atare.
Îngăduiţi-mi, aşadar, să iau cele două grupaje tema­tice la rând.


Personajele istorice investite cu exemplaritate repre­zintă o componentă esenţială a identităţii comunităţilor imaginare, de la clanuri la naţiuni. Forţa conexiunii dintre realitate, memorie şi imaginaţie contribuie la transformarea lor în vignete, netezind asperităţile şi reducând complicaţiile inutile ale personalităţii lor reale, astfel încât distanţa dintre figura istorică reală şi rezultatul filtrărilor imaginare devine inevitabilă. Manualele şcolare, memoria colectivă sau tratatele de istorie contribuie din plin la producţia de proiecţii imaginare ale personajelor istorice, rolul lor ultim fiind acela de catalizator al conştiinţei naţionale şi al patriotismelor de tot felul. În acord cu acest rol, ecuaţia clasică a proiecţiilor imaginare ale fi­gurilor istorice reale urmează de obicei o hermeneutică a pozitivităţii, eroizând aceste personaje.


Mult mai liberă în raport cu imperativele obiectivităţii, literatura intră şi ea în jocul cu istoria şi furnizează versiuni ficţionalizate ale unor existenţe reale. Literatura cu subiect istoric poate contribui şi ea la construirea unei imagini exemplar-eroice a unor personaje istorice, dar, la fel de bine, poate plasa aceste personaje în aria execraţiei, fără a fi obligată să nuanţeze portretizarea lor. Rescriind trecutul, prozatorul îl reinterpretează şi îl retrăieşte în cadrele propriului imaginar, ceea ce face ca resuscitarea ficţională a unui actor din acest trecut să fie subordonată strict mecanismelor ficţiunii.


Spre deosebire de discursurile istoricilor, ficţiunea, chiar şi atunci când este produsul hibrid al memorialisticii (cum este cazul multor romane apărute la noi în ultimii ani), funcţionează catalitic în direcţia construirii unei identităţi personale. Retrăită în cadrele imaginarului unui scriitor, istoria suportă o secţionare a perspectivei globale şi, automat, o tratare personalizată a personajului istoric, care intră ca element necesar şi condiţionant în ecuaţiile identitare ale naratorului sau ale altor personaje. De fapt, avem de-a face cu o condiţionare reciprocă. Pe de o parte, în interiorul universului ficţional, mişcarea este dinspre personajul istoric, în calitate de instanţă activă a puterii supraordonate a istoriei, spre personajul sau personajele victime ale acestei istorii, iar, pe de altă parte, la palierul mecanismelor de generare a ficţiunii, dinspre instanţa auctorială şi extensiile sale ficţionalizate înspre personajul istoric, esenţială în acest caz fiind perspectiva, parţializarea. Departe de a mai fi subiect clasic de eroizări excesive şi de unilateralizări exemplare, personajele istorice – sau măcar personajele care au o consistenţă istorică, adică o existenţă extraficţională – suportă o mutaţie în procesul ficţionalizării lor, proiecţia lor ficţională conservând doar datele esenţiale în optica instanţei de putere hermeneutică.  


Istoria, aparent indiferentă la destinele particulare, intervine traumatic în aceste destine în epocile de intensă ingerinţă politică în sfera privată. Inevitabil, acest feno­men se reflectă şi în literatură, ficţiunea desprinzându-se chiar mai greu de ancorarea în condiţionările negative ale istoriei. Această componentă capătă intensitate în cazul prelucrării autobiografiilor scriitorilor, multe dintre evenimentele propriei existenţe fiind supuse unui filtru hermeneutic de factură istorică. Succesiunea de regimuri politice maladive din secolul XX şi umanitatea aferentă lor sunt cuprinse aproape obsesiv în materia romanelor scrise la noi după 1989. Monstruozitatea genocidurilor, mizeria războaielor, obtuzitatea regimului comunist, spectrul înspăimântător al Securităţii, idiosincraziile vizitelor oficiale ale lui Ceauşescu, dar şi lumea standardizată şi spectacularizată în sens debordian de după 1989 se regăsesc în universurile romaneşti din ultimii ani atât prin atmosfera lor globală, cât şi prin actorii lor mai mult sau mai puţin vizibili pe scena istoriilor oficiale.


Pe o formulă mai degrabă clasică, Cartea şoaptelor (Varujan Vosganian) amestecă istoria palimpsestică a peregrinărilor armenilor cu personaje istorice intrate în legendă, dar combină şi secvenţele traumatice ale istoriei recente cu focalizarea asupra destinelor unor personaje reale. În acest roman, întreaga suită de personaje cu background istoric este relevantă în economia identitară a poporului armean, dar este asimilată organic şi personalizat în definirea narativă a identităţii autorului însuşi. 


Există şi romane în care jocul cu istoria echivalează cu declinarea calităţii lor de romane istorice, miza principală fiind exerciţiul diegetic cu miză autoreferenţială. De exemplu, personajele din Umbra penei de gâscă (Radu Ţuculescu) beneficiază de aparenţa unor condiţionări istorice precise, însă istoria de prim-plan a romanului funcţionează ca un soi de metaistorie, ea încifrând parabolic o cu totul altă epocă istorică, cu toată  gama instanţelor de putere aferente ei. În profunzimea textului, însă, tot acest roman istoric travestit pune în dezbatere feţele scriiturii şi interferenţele ei cu istoriile.


Raport asupra singurătăţii: primul caiet, romanul lui Augustin Buzura din 2009, transformă imperativul „trebuie să scriu” – iniţial, dovada şi sensul existenţei personajului-narator – în pretextul unui discurs difuz despre scriitură, despre pârghiile ei, despre dimensiunile culturale antrenate în ea şi despre filtrele istoriilor personale implicite, până în punctul în care privirea interioară din universul recreat în roman şi perspectiva metatextuală glisează. Identificarea distantă cu personajele sale, convingerea că nu există roman fără personaj (ancorată teoretic în Anthony Burgess) şi suprapunerea programatică dintre biografie şi bibliografie conferă o consistenţă istorică accentuată personajelor sale, fie că sunt proiecţii ficţionale ale victimelor regimului comunist, simpli oameni care suportă marcajul vremurilor istorice sau reprezentanţi ai puterii.


Avataruri ale unor personalităţi istorice accentuate (Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu), lăsate să evolueze ficţional pe acelaşi vector ca şi în realitatea istorică, personajele din Vizuina (Norman Manea) se construiesc într-un sofisticat joc de puzzle al istoriilor personale şi al Istoriei supracondiţionante. Referinţele culturale integrate portretistic şi destinal în roman accentuează profilul real al personajelor ficţionalizate şi traduc destinul lor real.


Nici romanele obsesiv concentrate în jurul unei interpretări culturale, implicit escapiste, a istoriei trăite nu pot eluda personajul istoric. Predispoziţia evazionist-idealistă şi estetică a naratorului din  Educaţie târzie (Mihai Zamfir) filtrează cultural experienţa directă a condiţionărilor istorice ale personajelor, dar rămâne totuşi martorul her­meneut al mişcărilor acestora, fie că este vorba de individualităţi puternic marcate de schimbările aduse de istorie, fie că este vorba despre tinerii adunaţi în Piaţa Universităţii.


Romanele ultimilor ani beneficiază de „personaje” translate direct din paginile Marii Istorii, chiar dacă ele evoluează în planul lor secund. Privilegiat în acest sens, în multe romane recente, este Nicolae Ceauşescu. Habitudinile acestuia, fixate de aparatul propagandistic al epocii şi filtrate de legenda creată în jurul personalităţii sale, dar şi efectele funeste ale puterii sale sunt încorporate în substanţa romanescă şi intercalate condiţionant cu destinele celorlalte personaje. Aşa cum se întâmplă de obicei cu figurile accentuate ale puterii, Ceauşescu pătrunde în perimetrul ficţiunii prin mărcile imaginii sale de rol, dar, din cauza fondului traumatic asociat puterii sale, aceste mărci sunt direcţionate nu spre eroizare, ci spre execraţie. Chiar şi supusă unui tratament ludic – cum se întâmplă în Un om din Est (Ioan Groşan), unde mascarada vânătorii oficiale fructifică nu numai elemente cvasilegendare, ci şi aluzii intertextuale, care nu fac decât să confirme tradiţia ficţionalizării acestui personaj istoric –, figura lui Nicoale Ceauşescu continuă să facă parte dintr-un conglomerat identitar traumatic, literaturizarea ei putându-şi asuma doar optimist un rol de exorcizare.


În Supleantul (Petru Popescu), roman masiv autobiografic, Nicolae Ceauşescu este un personaj cu o prezenţă accentuată nu numai graţie puterii sale asupra destinelor celorlalte personaje, ci şi prin apariţiile lui efective în ac­ţiunea romanului. Susţinerea biografică şi empatia obiectivă cu care autorul îl inserează în text pe Nicolae Ceauşescu fac din acesta un personaj literar înscris în perimetrul unei umanităţi normale, chiar familiare.


Indiferent că avem în vedere personaje ivite în subproducţiile istoriei mari sau personaje de prim-plan în jocul acesteia, ficţionalizarea lor în literatura română a ultimilor ani demonstrează, vorba lui Faulkner, că trecutul nu este niciodată mort; nici măcar nu e trecut.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul