Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Deformatorii de opinie: Teo Trandafir

        Ana-Maria Nistor

Nu mai lucrează în televiziune, ci în Parlament. Tot una. Nu mai are emisiune zilnic, apare rar cu câte o declaraţie de presă - dar ce declaraţie! Trei fraze sunt suficiente pentru a ajunge prima ştire, a fi comentată îndelung de foştii colegi de breaslă şi pentru a rupe audienţele. O invităm în studio pe deputata cu cea mai mare doză de televiziune în sânge, doamna Teo show!


Lungul drum al omului către vedetă
Te naşti. Apoi copilăreşti lângă Brăila, într-o mahala prevăzută cu cişmea. Acolo te spală mama ani la rând, acolo te joci cu fiii vizitiului, acolo te îndrăgosteşti de micul ecran: „Îmi plăceau foarte mult emisiunile de divertisment – o iubeam pe Margareta Pâslaru! – şi mă gândeam ce fericiţi trebuie să fie oamenii ăştia pentru că îmi imaginam eu că pe ei îi coafează cineva care nu-i trage de păr şi ei nu fac decât să cânte, să danseze şi să se distreze toată ziua”.


După facultate, înarmată cu ceva umor, cu limbile arabă şi engleză în buzunar te angajezi la Fun Radio. Teoretic, unei secretare nu-i trebuie toatea astea, dar unei viitoare Oprah de România, da. În curând vei deveni o femeie care, datorită îndrăznelii şi opiniilor ei, va da o direcţie televiziunii. Aceea în care toţi maneliştii au defilat, scoşi de prin cârciumi şi făcuţi vedete, spălaţi de jeg şi vânduţi drept repere culturale. Gusturile nu se discută, se manipulează. Măcar şi pentru atâta lucru doamna Teo merită amintită, cu tot parcursul său profesional, de la extazul audienţei maxime la momentul în care, şomeră de lux, „pentru un salariu” s-ar fi apucat „de alpinism şi de condus tiruri”. N-a fost nevoie. A primit între timp carnetul de deputat. Cu el în mână a urcat treptele de la Parlament, „îngrijorată că nu va găsi sălile de şedinţe”, dar protejată de iconiţa din buzunar care o „ajută să nu se împiedice pe scări”.


O biografie normală, atât de banală încât posesorul ei trebuia să ajungă cineva. România e o ţară unde orice se poate şi unde visul cel mai mare este ca să te transformi dintr-un anonim model în model.


Deputăţia sau O casă de păpuşi
Televiziunea modifică vieţile oamenilor, le încurcă iţele, îi leagă pentru totdeauna de sticlă (metaforic vorbind). Le dă un deget şi apoi le cere o mână, un picior, procedeu în urma căruia se ştie că rămâi cu nostalgia absolutului sau, mai rău, cu dorul de platou. Nu este vorba despre acela din categoria masă, mâncare, veselă (plus familiile lexicale), nici despre acela care descrie o fază de stagnare de pe parcursul unei diete. „Platou” vorbeşte despre un loc în care orice vis megaloman se poate îndeplini, un loc în care tu faci legea gustului, emiţi reguli de comportament şi votezi pentru o direcţie sau alta de gândire, în funcţie de cum te duce capul şi la ce post lucrezi. Cu alte cuvinte, eşti alesul (sau impusul) poporului care te ascultă şi te urmează.


De aici şi până în Parlament nu mai e decât un pas. Un pas în doi: tu şi partidul. La dreapta, la stânga, nu contează; important e că întotdeauna e un pas în jos. Financiar, în primul rând. Cel puţin aşa se spune. Oricum, renunţi la o mulţime de avantaje pentru altele, trebuie să începi să te îmbraci mai bine, nu doar din bazar, să iei masa la restaurant şi uneori şi să plăteşti. E complicat. Apoi, ca imagine. În loc de Adi Minune şi Daniela Gyorfi, te vezi în fiece zi cu oameni burtoşi, plus opozanţi, care citesc ziarul, se joacă Solitaire, decontează bilete de avion şi din când în când ridică mâna. Eşti conştient că nu mai sunt vremurile când te întâlneai zilnic cu Telespectatorul – prezenţa absentă care aducea bani şi faimă.


Desigur, şi acum e vorba pe undeva tot despre oameni, popor, target. Mai exact, bercenarii votanţi din colegiul 19, 17% prezenţi la scrutin, dintre care doar 54% cu tine. Cam puţin. Un sacrifiu liber asumat. Tragedie antică (eroul comite hybris având conştiinţa polisului) actualizată în comedie (vezi site-ul d-nei Teo, Clubul bucuriei, suspendat momentan). Poate să fie şi piesă într-un act, important e să râdă lumea. Şi-atunci, ieşi în piaţa publică (Berceni), te pozezi cu Piedone, ţii discursuri şi începi lupta cu contracandidatul. O încleştare dură a sacoşelor cu pui, făina şi conserve dusă în fiecare bucătarie, palier sau scară de bloc de pe raza cartierului bucureştean. Din păcate, în ciuda tuturor eforturilor, nu mai eşti în centrul atenţiei întregii ţări. Eşti doar o ştire care trece în 40 de secunde. E la fel de rău ca atunci când te rugai de Sârbu să te reprimească în familia PRO. Şi el nimic. Încă o încercare: o angajezi pe Tanţa (alintată Tănţelu’) la Biroul tău parlamentar. Faţă de ce se întâmplă azi prin politică, gestul acesta nu-i decât un banc de categorie B. Nu mai râde lumea ca pe vremuri la poantele tale... Noroc cu tăierea asta de salarii, prinzi momentul din zbor şi dai presei ceva bun, bun, cum ar zice colegul şi prietenul Mircea Badea. Îndemnul cu pâinea pusă în frigider, din care să mâncăm câte o firimitură în fiecare zi, până trece criza, a plăcut tuturor. Comentariile au curs gârlă, ca Dâmboviţa, pe toate posturile şi site-urile de ştiri. La fel de murdare. Asta e. Măcar eşti din nou în prime-time. Şi nu imaginea mototolită te deranjează, nici acuzele cum că eşti o marionetă a politicii PD-L, ci faptul că nimeni nu-şi dă seama că singurul tău păpuşar, de care ţi-e dor, e televiziunea. Prima dragoste nu se uită.


Cuore, inimă de copil
Dacă facem un arc peste timp, ca poetul popular, putem afirma că televizorul e duşmanul cişmelei. Lucifericul în luptă cu paradisiacul. Imaginea copilăriei idilice versus lumea oamenilor mari, în care eşti atât de expus. Judecat până şi de propriul tată care afirmă despre fiica sa că este „extraordinar de rea şi de dură” şi că „nu are nicio afinitate cu PD-L”.


Şi-atunci, să nu-ţi vină să te laşi de tot şi să te întorci la cişmeaua copilăriei?! Păcat că în locul ei s-a înălţat sediul unei televiziuni locale. „Vrei să-ţi spun părerea mea despre oamenii de televiziune? Suntem toţi nişte măscărici demni de scârbă, care venim şi ne schimonosim la televizor, tragem nişte filosofii în care nici măcar noi nu credem, plecăm acasă şi avem exact aceleaşi pro­bleme ca şi oamenii obişnuiţi”. Acei oameni care se holbează tembelizaţi la toate mizeriile de pe ecran şi apoi merg să voteze. La fel.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul