Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un film omagial: Restul e tăcere

        Călin Stănculescu


După o absenţă destul de lungă pe afişul premierelor, regizorul Nae Caranfil revine pe ecrane cu un film omagial dedicat, în cheia unei semificţiuni turnării primului film de lungmetraj din România – Războiul Independenţei, operă regizată de Grigore Brezeanu şi finanţată de Leon Popescu. Scenariul premiat la Paris în 1995 şi la Los Angeles în 1999 a fost materializat de abia în anii 2006-2007, după ce primise o generoasă finanţare din partea Centrului Naţional al Cinematografiei, bugetul fiind un record al anilor de după Revoluţie – circa 2,5 milioane de euro.


Lăudabila întreprindere se bucură de câteva dintre atuurile unui autor care ştie să construiască un scenariu coerent, să edifice o arhitectură filmică viabilă, să coloreze psihologia personajelor cu atribute revelatorii, să aşeze la momentul oportun accente menite să atragă simpatiile spectatorilor.


Filmul lui Nae Caranfil nu are nimic în comun cu cinematograful practicat de cineaştii tineri care s-au afirmat în ultimii ani, începând cu Cristi Puiu şi terminând cu Adrian Sitaru sau Gabriel Sîrbu. Autorul filmului Restul e tăcere reconstituie cu frenezie Bucureştii de la început de veac XX pe platourile de la Buftea, refolosind decorurile de la Modigliani, alegând, ca mulţi alţi cineaşti, interioare precum cele de la sediul Uniunii Scriitorilor, încercând noi unghiuri pentru cimitirul Bellu unde este înregistrată una din secvenţele de început.


„Reconstituirea“ unor culise din turnarea primului lungmetraj românesc de ficţiune este un binevenit prilej de meditaţie şi asupra raporturilor oamenilor de artă cu mecenaţii vremii, dar şi asupra concurenţei născute pe malurile Dâmboviţei între producătorii autohtoni şi cei francezi, care au încercat o proprie versiune a „Războiului” de la 1877, angajând pentru interpretare pe membrii unei trupe de cartier, „fraţii Goldenberg”, pentru a-i interpreta pe regele Carol sau pe prim-ministrul Kogălniceanu. N. Caranfil relatează cu umor această penibilă încercare, neuitând însă şi contribuţia Casei regale şi a Ministerului de Război la reuşita întreprinderii fiului marelui actor Iancu Brezeanu.


Adept al cinematografului popular, Nae Caranfil nu ezită să-şi etaleze calităţile de umorist, începând cu prima secvenţă în care însuşi regizorul preia un rol de dascăl la Conservator, unde în zadar bătea la porţi tânărul Brezeanu, continuând cu secvenţele de turnaj, când figuraţia uită să moară la asaltul Vidinului sau când vitregiile vremii îl obligă pe sărmanul operator să învârtă degeaba manivela aparatului de filmat.


Carenţele acestui film, de altfel destul de cuminte în toată demonstraţia sa omagială, trimit la rezolvări melodramatice, cum ar fi moartea chipeşei Emilia, care arde ca o torţă pe scena Teatrului Liric patronat de mecenatul Leon Popescu, sau accente ironice ce ies din tiparul „ reconstituirii”, cum ar fi cearta generalilor sau întrevederea cu monarhul. Două secvenţe rămân memorabile, şi anume recitalul imaginar al Aristizzei Romanescu, la plecarea armatei române şi noaptea de taină desfăşurată în exterioarele unde se filma hora ţărănească şi unde autorii Războiului Independenţei poartă un dialog edificator.


Din păcate, filmul lui Nae Caranfil mai poartă pecetea nefastă a distribuirii unui actor mediocru ca Marius Vizante într-un rol de mare anvergură, căruia interpretul îi aduce mai degrabă notele unui fante de mahala caragialescă decât aerul patetic al tânărului înhămat la o operă „ istorică”. De altfel, în afara lui Ovidiu Niculescu, distribuit în rolul personajului mecenat-kitsch, fals melodramatic, nici ceilalţi interpreţi, în afara Ioanei Bulcă în rolul Aristizzei Romanescu, nu conving. Dacă imaginea reface cât de cât aerul epocii, cu splendidele costume create de Doina Levintza, nu acelaşi lucru se poate spune despre secvenţele pariziene expediate de autor, probabil din raţiuni financiare, într-un episod desenat fără har.


În epocă, filmul Războiul Independenţei a generat entuziasme şi critici pe deplin îndreptăţite „film ocazional”, „lucrare searbădă” etc., etc. Astăzi, filmul lui Nae Caranfil se înscrie pe direcţia opusă „noului val” de cineaşti, unde autorul se pare, a fost eronat înregimentat. Probabil şi gestaţia prea îndelungă sau bugetul enorm nu au priit produsului final care face, la urma urmei, prea multe reverenţe prostului gust, inserat cu pretenţii omagiale într-un produs cam prea scump pentru rezultatul final. Cu acest film regizorul pare a-şi căuta încă drumul început cu atâta inspiraţie cu E pericoloso sporgersi. Chiar dacă regizorul nu are contondenţa tinerilor cineaşti, forţa lor de exprimare, cred că viitoarele sale opere îl vor situa mai aproape de reuşita primelor titluri ale filmografiei.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul