Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Jocul cu identităţi false

        Geo Vasile

Cine are curiozitatea să acceseze pa­gina de pe Wikipedia dedicată lui J. Bern­lef (pseudonimul lui Hendrik Jan Marsman) poet, prozator, dramaturg, eseist şi traducător olandez (n..1937, Sint Pancras)  va fi frapat de două lucruri: chipul scriitorului care pare orice, autopsier, boxeur, barcagiu, bancher, dar nu un om de litere, şi numărul copleşitor de cărţi (peste 80 am reuşit să numărăm, de la debutul din anii şaizeci şi până în prezent). Pseudonimul său este de fapt numele unui poet frizon din secolul opt, despre a cărui existenţă şi operă nu se mai ştie nimic. Bernlef enunţă după un semestru la studiile începute la Universitatea din Amsterdam, preferând să lucreze ca voluntar într-o librărie. Romanul Hersenschimmen, publicat în 1984, va fi tălmăcit în 16 limbi, fireşte, sub felurite titluri tip „Chimčres”, in engleză Out of Mind (mai comercial şi totodată mai dur), în limba română sub cel de Năluciri (mai poetic şi mai sugestiv (Humanitas, 2008, 180 p.: o excelentă traducere din neerlandeză semnată de profesorul universitar Gheoghe Nicolaescu).


Cartea, devenită un bestseller nu numai datorită scriiturii clasice, realiste, nu lipsite de o anume tandreţe, ce înaintează insidios ca să irumpă stupefiant  în scene de un dramatism vecin cu naturalismul şi expresionismul, ci şi temei numită de specialişti demenţă senilă, va fi transpusă pe marele ecran în 1987, iar în 2006 va deveni piesă de teatru, ceea ce îi va spori popularitatea. Lui Bernlef i se vor decerna numeroase premii literare, între care menţionăm pe cel din 1984, „The Constantijn Huzgens Prize” şi pe cel din 1989, „The Diepzeeprijs” pentru romanul la care ne vom referi. Întreaga sa operă va  fi încoronată în 1994 cu premiul „The C. Hooft Award”.


 Fost funcţionar internaţional, olandezul Maarten Klein îşi petrece zilele în cel mai paşnic cadru familial alături de soţia sa Vera în micul orăşel Gloucester, un port din Noua-Anglie, în apropiere de Boston. Anul acesta însă lui Maarten i se pare că iarna este mult mai lungă şi mai sumbră. S-ar putea spune că zăpada omniprezentă şterge detaliile decorului său în care se trezea şi adormea de ani buni, anulând diferenţele dintre noapte şi zi, dintre dimineaţă şi seară. Acest bărbat de peste şaptezeci de ani resimte de fapt primele simptome ale bolii cunoscute sub numele de Alzheimer.


Adevărul e că de câteva decenii bune, datorită prelungirii semnificative a duratei de viaţă, proporţia persoanelor afectate de demenţa senilă (demenţă senilă de tip Alzheimer sau DSTA, pe care aceeaşi psihiatri o deosebesc de demenţa Alzheimer stricto sensu, de fapt o demenţă presenilă, de demenţele degenerative, demenţa vasculară etc.) cunoaşte o  frecvenţă tot mai mare. Iată de ce romanul lui J. Bernlef  a reuşit să intereseze nu doar pe cititorul cucerit de epica şi tipologia sa, ci şi cercurile medicale ale căror preocupări şi specializări sunt amnezia, afazia şi demenţa.


Dar să revenim la eroul nostru Maarten Klein. În câteva săptămâni sau luni, re­perele de timp şi de spaţiu se estompează, amintirile dintr-un trecut doarte îndepărtat (obsesia figurii paterne, eliberarea de către aliaţi a Olandei de unde emigrase) devin prioritare, înlocuind conştiinţa prezentului acestui om care avea un spirit de observaţie ieşit din comun. În doze savant diseminate de autor, Maarten se înstrăinează de ai săi, cei din familie sau cunoştinţe, şi ulterior de propriul corp. Cititorul nu asistă ca un spectator detaşat la această degenerescenţă, ci, datorită talentului prozatorului olandez, o trăieşte ca proprie viaţă interioară. Maarten este cel care ne povesteşte tot ceea ce simte şi i se întâmplă într-un halucinant monolog interior; spre sfârşit însă, firul epic se rupe de persoana întâi a naratorului (internat deja într-un azil psihiatric) devenind tu sau el.


Aşadar naraţiunea se deapănă treptat de la normalul înafara oricăror bănuieli la clinicul cel mai degradant şi totodată dureros, urmărind involuţia protagonistului, a spiritului său de observaţie şi analitic fără cusur, a amintirilor precise, a prizei la real, a interesului său pentru prezent, la plonjonul pe nepusă masa în copilărie, la pendularea discontinuă şi confuză între limba maternă şi limba engleză, între tinereţea petrecută Olanda şi restul vieţii din America (fosta lui amantă din Olanda, Karen devine Susan de la barul din Glou­cester), într-un cuvânt la năluciri, stranietăţi psihice: „Nu, nimic, am răspuns eu, numai că am senzaţia că mi-e capul transparent, parcă ar fi din sticlă sau gheaţă, foarte limpede, deşi nu mă gândesc la nimic”. Maarten are încă puterea autoscopică de a-şi numi stările şi senzaţiile, inclusiv faptul că trăieşte simultan două realităţi suprapuse ca orice subiect borderline, că glisează între luciditate şi halucinaţie, între reveniri în prezent, reacţii de o sociabilitate şi coerenţă surprinzătoare şi regresiune în timp, pierderi de memorie, desprindere de realitatea vizibilă şi controlabilă în alte multe realităţi „pe care după toate aparenţele nu le puteai distinge de cea adevărată”.


Deşi resemnată, Vera îl va menaja şi-i va cânta în strună cât va mai fi posibil, dar când  Maarten devine iresponsabil, fiziologic incontinent şi trebuie pus sub supraveghere medicală, este imobilizat şi dus la azil. Ceea ce urmează stă sub semnul dramatismului (pierderea noţiunii de timp şi spaţiu, paralizie progresivă, ob­sesia tot mai accentuată a războiului şi confuzia de persoane, coşmaruri, delir etc.) în ciuda simţurilor nealterate ale pacientului, cum ar fi senzaţiile pozitive datorate venirii primăverii. Tipică pentru arta narativă a lui Bernlef este de pildă şi această scenă din azilul psihiatric, care focalizează cele din urmă sclipiri de conştiinţă ale lui Maarten Klein: „La o masă cu o begonie pe ea stă o femeie şi râşneşte cafea…n-are la dispoziţie nicio râşniţă, dar mişcările ei sunt atât de autentice, încât simţi mirosul de cafea…aici doar se imită, nu se mai face altceva… fiecare se agaţă de ultimele resturi de amintire…dar de ce aşa de mulţi îşi fac reciproc (reciproc?) cu mâna, acesta-i un mister pentru mine…nu participa la jocul acesta cu identităţi false…”


Năluciri este o carte emoţionantă  care ne face să trăim una din dramele cele mai profunde şi totodată cele mai puţin re­cunoscute ale condiţiei umane: ceea ce constituie esenţa însăşi a individualităţii noastre – memoria, iubirile, sentimentele cele mai intime –  riscă să dispară nu odată cu noi, ci de faţă cu noi. Astfel Vera, iubirea de-o viaţă a lui Maarten se şterge din conştiinţa soţului său ca o urmă pe plajă pe care valul mării o acoperă.


 Să fie viaţa noastră doar o succesiune de năluciri? 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul