Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Romanul lui Groşan

        Dan Cristea

Romanul lui Ioan Groşan (primul roman al scriitorului şi, în acelaşi timp, doar primul volum) debutează cu o scenă simbolică, dacă o punem în legătură cu tema centrală a cărţii, cea a ratării. Astfel, în ziua în care împlineşte treizeci de ani, unul din personajele cărţii, profesorul de română-franceză Nelu Cucerzan, poreclit şi Nelu Sane­pidu, aşterne pe o coală albă fraza de început („Avea trei­zeci de ani şi privea în depărtare“) a unei compuneri pe care şi-ar fi dorit-o a fi anunţul unui mare roman. Stilul însă în care sunt spuse lucrurile, având în centru o metaforă complexă, care sugerează deopotrivă şi domesticitatea sau discrepanţa derizorie şi inadecvarea propriei optici, dinamitează conţinutul spunerii, transformând ceea ce ar fi putut fi serios într-o viziune joasă, ridiculă, degradată: „Aplecându-şi uşor capul, întâi la stânga, apoi la dreapta, privi când cu un ochi, când cu celălalt, asemenea unei găini bolnave ce nu focalizează prea bine o boabă de porumb, fraza scrisă îngrijit în fruntea paginii albe, cu o caligrafie aproape de copil; de copil conştiincios care vrea să-nceapă o compunere frumoasă. Un mare roman, îi trecu, stupid, prin minte. Ce dracu‘ să-nceapă cu aşa ceva ?! Se ridică de la birou, luă paharul cu şampanie şi merse la fereastră, privind pe deasupra orăşelului, peste turla masivă a bisericii evanchelice, spre dealurile dinspre răsărit ce-şi pierdeau spinările împădurite în pâcla luminoasă a dimineţii“.


Un tratament asemănător, care întoarce lucrurile pe latura lor comico-umoristică, întâlnim şi la sfârşitul volumului, ca de altfel în multe episoade din carte. În capitolul de încheiere, profesorul Iuliu Borna, colegul lui Nelu Sanepidu şi cel mai bun prieten al acestuia, descinde din orăşelul său transilvan în Bucureştii lui 21 decembrie ’89, în care se ridică baricade şi se aud primele focuri de armă, pentru a avea o explicaţie cu femeia care îl părăsise. Viziunea prozatorului, precum cea a lui Flaubert din „Edu­caţie sentimentală“, e totalmente antieroică. Oame­nii nu se ridică la înălţimea situaţiei, ba, chiar dimpotrivă, o compromit prin mediocritatea preocupărilor. Astfel, profesorul, care se doreşte a fi şi scriitor, căci publicase „cinci-şase schiţe“  în reviste centrale, n-are nicio idee despre ceea ce se întâmplă în ţară la acel moment şi nu realizează nimic din ce se petrece în jurul său. Cu alte cuvinte, ratează participarea la o clipă decisivă a Istoriei. În schimb, cocoţat în întuneric pe o terasă de bloc, unde îl are alături şi pe un soţ gelos care îşi bănuieşte nevasta, personajul lui Groşan încearcă să vadă, prin fereastra camerei, dacă iubita îl înşală sau nu. Lumina în cele din urmă se aprinde în cameră şi profesorul are confirmarea surprinzătoare, ca o lovitură de teatru. Femeia apare la geam în braţele lui Nelu Sanepidu. Scena, care are loc pe fundalul şuieratului de gloanţe şi trasoare, e remarcabilă prin comicul de situaţie.


Şi alte situaţii din carte se înscriu în registrul umoristic şi sarcastic pe care Ioan Groşan îl stăpâneşte foarte bine, slujindu-l totodată cu o scriitură extrem de aplicată care izbuteşte să scoată efecte dintre cele mai hazoase din mânuirea limbajului. Spectacolul ratării şi al mediocrităţii se arată a fi aici, ca şi în prozele de dinainte de 1989, domeniul său predilect. Mai toată lumea din roman încearcă astfel să întreprindă ceva, dar dă greş sau eşuează lamentabil.  În ce priveşte rezultatele, păţania cu iz scatologic a unei antipatice directoare de şcoală (Oproiu), care cade de două ori în fosa imundă a WC-ului de scânduri din grădina instituţiei, domină simbolic întâmplările, nu foarte nu­meroase, din roman, dar şi alte scene nu rămân mai prejos ca abordare comică. Groşan are, în primul rând, „idei“, adică puneri în scenă trăznite sau dezvoltări extravagante de metafore rizibile. De pildă, la începutul romanului, este rememorat debutul în viaţa sexuală, cam jalnic, al lui Nelu Sanepidu (porecla îi vine personajului de la succesul său fulminant la femei, pe care le „curăţă“). Lucrurile se întâmplă în podul casei, printre saci goi şi sculpturile în lemn lăsate de „oncle Serafim“, dintre care se detaşează un „dac-pigmeu din fag, în picioare, proptit într-un săbioi şi păzind solemn, cu cuşma pe cap, acest act care repeta în mic actul uriaş al etnogenezei  poporului român“.  Imaginaţia prozatorului aleargă in crescendo pe „ideea“ de-abia articulată: „Prin văioage, prin gropi, în dosul stâncilor, sub perdelele verzi-gălbui ale sălciilor plângătoare, pe malul limpezilor ape, în zgomotul înfundat, depărtat al trecerii migratorilor, sute, mii de corpuri încleştate, oftânde, chinuindu-se să conceapă acel embrion care peste câtva timp va gânguri, speriindu-se el însuşi de ce-i iese pe gură: «Torna, torna, fratre !“». Şi-atunci, în toată acea sarabandă de clip-uri derulându-i-se cu viteză în minte, veterani romani, cu coifurile pe ceafă, încăle­când dace subţiri, zvâcnitoare, fugăriri şi chicoteli printre ruinurile-cotloane ale Sarmisegetuzei, i se făcuse teamă, căci plăcerea aproape dispăruse şi se mişca mai mult din inerţie deasupra unei Carmine tot mai gâfâitoare“.


O altă viziune comică de ordinul elucubraţiei se produce în „mintea“ profesorului de biologie Grigore Samsaru, al cărui nume trimite, intertextual, la personajul lui Kafka din „Metamorfoza“. Profesorul, care se trezeşte „într-o bună dimineaţă, în binecuvântata zi de 5octombrie 1989“ cu „irepresibila dorinţă de a intra în partid“ furnizează una din figurile de bază din panoplia umoristică a romanului. Personajul, cam impotent, cam neajutorat, cam tâmpit, cam sub papucul nevestei, se gândeşte la natură  ca la o „organizaţie“, ca la un partid puternic, unic. „Nu ca un sindicat unde totul e haotic, amărât, nesemnificativ şi unde nimeni nu-şi ştie cu exactitate locul, nu, ci ca un partid. Natura ca o imensă, ca o şi mai imensă Uniune Sovietică, plină de organizaţii de bază hotărâte, ferme, decise să-şi urmeze neabătute calea“… După un chef de pomină cu mărimile locului, care urmeză unei vânători prezidenţiale, personajul sfârşeşte în pat cu tovarăşa Szekely, secretara organizaţiei de bază din şcoală. Profesorul de biologie ratează astfel intrarea în partid, dar se alege cu o noapte de amor cu o şefă pe linie de partid. Limbajul naratorului care redă gândurile personajului nu e deloc complezent în această privinţă: „Uite că n-am intrat în partid, da’intru-n secretara de partid, gândi el şi se simţi fericit“.


De altfel, sexualitatea sub forma freneziei erotice impregnează din plin paginile romanului lui Ioan Groşan, care, prin intermediul personajului Nelu Sanepidu, emite şi o „teorie“ despre relaţia acesteia cu starea economică şi socială: „Şi-aici, dragă Iuliu, simt nevoia să înalţ cu slabele-mi puteri, dar cu deplină sinceritate, un imn de recunoştinţă economiei planificate româneşti, erorilor, aberaţiilor, dezastrelor ei. Căci nu ştiu dacă ai observat – eu, în orice caz, am făcut-o – că invariabil, cu cât merge mai prost totul în ţara asta, cu atât – aş zice direct proporţional – ne creşte senzualitatea, libidoul, ba uneori – am dovezi! – chiar şi sexul, la propriu. Totul ne conduce, ne îndrumă, ne călăuzeşte spre sex: caloriferele reci iarna, lipsa apei calde, întreruperea curentului, telejurnalul de seară care se împreunează incestuos cu cel de noapte, mamuţii industriali şi pepinerele lor liceale care ne aduc sub nas rumene şi inocente fecioare de la ţară, îndemnându-ne în ritmul forjelor, al ciocanelor pneumatice, al foalelor şi preselor: «MAKE LOVE! MAKE LOVE! MAKE LOVE!» Totul, într-un cuvânt, ne invită, deşănţat şi deşucheat, sub plapumă“.


Un alt personaj comic, completând careul de figuri masculine din roman, e inginerul silvic Willy Schuster, pocherist înrăit, dar fiinţă mediocră, crescută în umbra tatălui, din care pricină şi rateză orice posibilitatea de a fi original. Inginerul sas are drept amantă o fostă amantă a tatălui său şi compune scrisorile oficiale, către partid şi marele conducător, apelând la clişeele propagandistice ale epocii care îi deformeză până şi limbajul curent. În plus, crede că a văzut un cerb record în pădurea de care răspunde. Vânătoarea prezidenţială care se organizează pentru a captura trofeul uriaşului animal-fantomă se soldează cu un eşec de fapt, căci e împuşcat în locul acestuia cerbul semidomesticit al locului, alintat de oameni cu numele de Gică Şchiopu.


Alte două personaje, despre care am amintit deja, Nelu Cucerzan (Sanepidu) şi Iuliu Borna, necesită o discuţie întrucâtva diferită, datorită statutului şi ponderii lor în roman. Trebuie spus că nu sunt personaje propriu-zis comice, deşi, pe de altă parte, nici nu trezesc vreo mare simpatie din partea cititorului. Prin ele însă autorul introduce în carte „tema literaturii“, amplificată şi prin nu­meroasele referinţe intertextuale. Nelu Sanepidu e, cum am şi văzut, un scriitor ratat şi un profesor fără vocaţie, mic Don Juan de provincie şi „recenzent atomic“ în câteva publicaţii, drept care îşi recunoaşte un „rudiment de talent literar“ şi un „anume instinct şmecheresc al limbajului“. Cum acesta are revelaţia că vocaţia erotică e singura lui însuşire, îşi propune să colinde ţara în căutarea unor aventuri care să-i dezvăluie femeia chintesenţială, tipică locului în care se găseşte (un fel de spiritus loci întrupat în femeie). Rodul acestor aventuri  (Din însemnările erotice ale lui Nelu Sanepidu) e depus într-un caiet care ar transcrie „cea mai importantă experienţă a vieţii mele de până acum“, iar caietul e încredinţat lui Iuliu Borna, „singurul prieten adevărat“, după ce autorul însemnărilor părăseşte România ca rezultat al mineriadei din iunie 1990. E vorba de un artificiu simpluţ, nu de o mare „găselniţă“, dar la care scriitorul e obligat să recurgă pentru a-şi lărgi aria epică şi umană, şi pentru a aduce în acelaşi timp în paginile sale o adiere de autenticitate. Însemnările aparţin unei „firi păcătoase“, unui „cinic“, unui „profitor plictisit al atâtor dezastre familiale“ sau unui „martor apatic al bovarismelor de duzină“, după cum se autoportretizează autorul lor; unui trişor sentimental, adeseori fără scrupule, după cum ar suna caracterizarea noastră. Capitolul din însemnări despre Făurei (printr-un tablou coşmardesc al cotidianului comunist mizerabilist) şi capitolul despre „Tiţa Pop. Zalău“ (prin portretul co­mic, în linii sigure, al unui dascăl ardelean) depăşesc însă posibilităţile de expresie ale personajului ca personaj. Scriitorul Groşan se suprapune privirii sale.


Mai complicate încă se arată lucrurile în ce-l priveşte pe personajul întrupat de profesorul Iuliu Borna, care, faţă de Nelu Sanepidu, se comportă ca un „duhovnic de serviciu“ sau ca un „exorcist de taină“. Dincolo de acest rol, oarecum secundar, personajul se bucură de puţină materie epică, fiind ţinut mai mult în umbră. Probabil că în volumul al doilea al romanului partitura lui epică ar putea fi sporită. În contul lui, în volumul de faţă, se reţine mai ales comportamentul grosolan, la beţie, arătat faţă de doctoriţa Vianda. Cu toate astea, în economia şi simbolistica romanului, acest scriitor de câteva schiţe ocupă un loc extrem de important. El este „raisonneur“-ul, purtătorul de cuvânt al autorului în materie de metaliteratură. Din gândurile şi meditaţiile lui, aflăm astfel că scriitorul ar fi ca un soi de ucenic al unui „Dumnezeu ironic, tainic şi binevoitor“ care îi îngăduie acestuia, din când în când, să-i imite harul creativ. La fel, aflăm că scrisul ar fi precum o „ţâşnire“, o „întrupare în real“ care nu se produce „decât dacă  lucrurile sunt bine scrise“. A scrie bine înseamnă, pe de altă parte, a te baza pe „coerenţă şi echilibru“, pe o „desăvârşită, captivantă curgere“ a textului.Tot în ce priveşte arta scrisului, autorul afirmă că se teme să compună  „mari tablouri epice“, incontrolabile de fapt, mulţumindu-se în schimb cu „mici crochiuri“, cu „desene narative rapide, în tuşe clare“.


Confesiunea cea mai tulburătoare se referă la raportul dintre ficţiune şi realitate în romanul pe care tocmai îl citim. Ficţiunea ar fi un soi de „prescris“ care provoacă realitatea să se întâmple („tot ce scriu se-ntâmplă … de parcă aş fi blestemat“). Ideea că întâmplările relatate au fost mai întâi scrise e o obsesie mai veche la Ioan Groşan, atinsă şi într-o proză de dinainte de ’89, Marea amărăciune.


 Un adaos ar fi acela că textele scrise „intră” în real, după cum  crede „raisonneur”-ul lui Groşan, „numai dacă fac rău”. Cu alte cuvinte, numai dacă au o încărcătură critică, satirică, sarcastică. Acest lucru se petrece în multe din paginile romanului care, pe motive cunoscute ale vieţii şi lumii de dinainte de ’89, impune o scriitură umoristică strălucită.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul