Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Tablete şi enun|uri civice

        Ioan Holban

Cărţi precum Sciatică de Copou (Editura Niculescu, 2010) au, pentru cei care le scriu, dar şi pentru cititorii lor, două funcţii pe care R. Jakobson şi G. Genette le numeau emotivă şi de atestare: şi asta cu atīt mai mult cu cīt Sciatică de Copou e cartea unui poet dintre cei mai importanţi ai generaţiei ’80 din literatura noastră contemporană. Respectīnd distincţia subtilă pe care autorul īnsuşi o face īn subtitlul cărţii - Tablete şi enunţuri civice -, poetul şi „cetăţeanul“ īşi īmpart, dar nu īn mod egal, textele; tabletele sīnt ale poetului, ale emoţiei şi incursiunilor īn imaginar, enunţurile civice sīnt ale unui cetăţean enervat, sastisit de poluarea estetică din jur şi de exprimarea, īn cuvīnt şi faptă, de atītea ori epidermică a contemporanilor săi. „Textele īnsumate acum sunt rodul unor stări livreşti“, mărturiseşte autorul īntr-o notă de di­nainte de a-şi lumina faţa; sintagma care adună sumarul cărţii - Luminaţi-vă faţa! - are şi īnţelesul biblic, dar şi pe cel rimbaldian al iluminărilor, este un īndemn cīt o somaţie, dar şi o invitaţie la călătoria īn vis, spre zonele de identificare a fiinţei interioare.


Astfel, primul text al volumului, Despre mīini şi mīine, fără mīnie, este un poem şi un īndemn la bună purtare; „Nu īmi plac mīinile excesiv īncărcate cu ghiuluri, brăţări, tatuaje (...) Am admiraţie pentru mīinile caligrafilor mănăstireşti, pentru mīinile gospodinelor care pregătesc pīinea şi bucatele de nuntă, pentru mīinile care bat toaca şi trag frīnghia clopotelor de Paşti sau de Crăciun, pentru mīinile care aleg bobul de orez, care lucrează lutul şi īi dau chip de ulcică, pentru mīinile care īntorc, evlavios, paginile cărţilor, care răsfoiesc, la o cafea, ziarul...“. Din poemul mīinilor īn visul bibliotecarului duce calea poetului din Sciatică de Copou; īn vis şi īntr-o altă lume, cum zicea Virgil Mazilescu, e, de pildă, drumul atestat, de atītea ori săvīrşit spre Ipoteşti, al unui călător īntr-un Babel al cărţilor, īn Biblioteca din Alexandria ori īn aceea a lui Borges, adică īntre „tomuri scrise pe vre­me de ploaie şi pe vreme de ciu­mă, īn miezul zilei şi īn miezul nopţii, īnainte şi după Hris­tos, īn alfabet latin şi īn cel chi­nez, pe hīrtie filigranată sau piele de viţel, papirusuri şi incunabule, ediţii princeps şi de buzunar, cărţi uzate de lectură şi volume cu paginile netăiate, semnate de un singur autor sau de un colectiv“: aici, īn Visul bibliotecarului, regăsim spaţiile poeziei lui Lucian Vasiliu din Lucianograme, Verile după Conachi, Fiul Omului, Mierla de la Casa Pogor - muzeul şi biblioteca -, dar şi figura lirică a marelui terfelogar, păstorul cărţilor, arpentorul pus să mă­soare, să facă ordine īn hărmălaia dintre rafturile de pe care „vinde“ (sau īmprumută sub forma unei cărţi sau a unui obiect) vremea pentru a (re)cīştiga timpul.


Poetul tabletelor din Sciatică de Copou  face profeţii care se adeveresc despre occidentul european, de exemplu, „care va fi din ce īn ce mai mult polonizat, cehizat, bulgarizat, romānizat“; şi nu s-a „islamizat“ Londra, nu a devenit Germania (şi) a „instalatorului polonez“, nu s-a „magrebizat“ Franţa? Alteori, dintr-o distincţie fină īntre timp şi vreme poate porni o cercetare academică pentru că, iată, ceea ce observă Lucian Vasiliu īn A ordona dezordinea, s-a şi făcut, fie şi īn parte: „relectura operelor literare majore (prin grila timp-vreme)“ care „poate constitui un exerciţiu spiritual util“ s-a şi īmplinit īn cīteva studii substanţiale cu privire la poezia lui Eminescu şi proza lui Ion Creangă. Miezul lirismului şi ţinta cetăţeanului se identifică īn Sciatică de Copou, cel mai adesea,  īn ceea ce aş numi Iaşul străzilor (şi al stărilor) lăuntrice. Apropiindu-se de Iaşi, ca şi de Bīrlad sau Puieşti (locul naşterii) „cu emoţie şi pietate“, asemenea lui Vasile Panopol, cel din evocările adunate īn volumul Pe uliţele Iaşului, Lucian Vasiliu desparte tradiţia solidă, cea care dă nume şi identitate locului de contemporaneitatea de atītea ori vulgară, ignară, epidermică (un cuvīnt des folosit de autor īn legătură cu ceea ce e azi, aici şi acum). Iaşiul adevărat al lui Lucian Vasiliu, cum cel „văzut“ altădată de Eminescu, de la Rīpa Galbenă, e al turismului cultural, al călătoriilor imaginate, pe jos sau īntr-o caleaşca visată; astfel: „Vă invit să vă preumblaţi, experimental, īntr-o seară poetică, īn spaţiul numit «In­sula vechilor junimişti» (spaţiul cuprins īntre «Piaţa Eminescu», Muzeul «Pogor», Institutul «A.D. Xenopol», muzeele  «Topārceanu», «M. Kogălniceanu», «Petru Poni-Cernătescu», «Ion Creangă». N-ar fi exclus să vă īntīlniţi cu Veronica Micle sau cu I.L. Ca­ragiale. De ce nu, cu Val Gheorghiu sau cu Alexandru Zub...“; sau altfel, īn „trăsuri trase de cai“, pe la (muzeele) Sadoveanu, Creangă, Pogor; pe jos, pe bicicletă sau īn trăsură,  īn imaginar sau, mai bine şi mai practic, prin literatura care rămīne „vehiculul cel mai accesibil al secolului nostru“, īn istorie şi līngă crengile de liliac de la Casa cu turn din Copou, īn copilăria basmelor de la Bojdeucă ori la „Junimea veselă, spirituală, verticală a lui Titu Maiorescu, P.P. Carp, Eminescu, Nicolae Gane, Negruzzi...“.


Īn fond, drumurile lui Lucian Vasiliu din  Sciatică de Copou sīnt căile poeziei şi poetului pentru că, iată, rosturile adīnci ale fiinţei se adună īn structurile de profunzime ale lirismului: „Cine se īndepărtează de poezie (reflecţie, meditaţie, esenţă) se rupe de el īnsuşi, de arhetip, de limba maternă, de sensurile majore ale existenţei. Va trăi banal, tern (iar nu etern). Din perspectiva receptării, numai un spirit leneş o poate refuza, dīnd vina pe vocabula «nu īnţeleg»... Revenirea la Cīntarea Cīntărilor e rodnică mereu. Există poezie pentru fiecare cititor; poezie incifrată (pentru iniţiaţi), dar şi poezie accesibilă, cantabilă, uşor de memorat, de re­produs. Cine nu-l poate gusta pe Ion Barbu poate apela la G. Topārceanu. Cine nu-l poate «īnţelege» pe Nichita Stănescu se poate desfăta cu volu­mele lui Cezar Ivănescu. Cine nu are acces la T.S. Eliot poate apela la Francois Villon sau la logofătul Costache Conachi...”. Fără poezie, spune Lucian Vasiliu, „lumea noastră ar fi fără relief“; iar Cezar Ivănescu īi răspunde, ca īntr-un efect de ecou controlat, īn admirabilul Dialog inedit cu poetul Cezar Ivănescu, astfel: „Cīnd citeşti din Eminescu, simţi fluidul creaţiei cum te trimite la o epocă mitică,  īn care poezia era şi muzică, şi religie, şi povestire, şi īngīnare de vorbe magice, te trimite automat la acel spaţiu de la īnceputul timpurilor“.


Tabletele poetului şi „enunţurile civice“ ale „cetăţeanului“ din Sciatică de Copou au o invariantă: recursul la tradiţie „īntr-o vreme fatal globalizatoare“, cu expresia unui „naţionalism“ curat, bine ancorat şi articulat, fără excese retorice şi formulări găunoase, fie că vorbeşte despre o expoziţie de fotografii a lui Ion Cucu de la Muzeul Literaturii din Bucureşti, despre simpozionul naţional dedicat monumentului de la Muzeul Unirii din Iaşi, despre Jurnalul lui Teohari Antonescu, despre Drag de Dragobete ori Capitală-provincie, centru-periferie...; locul comun şi ex­presia „cariat㓠sīnt ale unei contempora­neităţi epidermice, „cīmpul fertil“ e al tra­diţiei, rosturilor profunde şi al poeziei. Asta ne īnvaţă, īntre altele, convorbirile cu Cezar Ivănescu din finalul cărţii; vremurile şi īmprejurările biogra­fice n-au īngăduit să se finalizeze īntr-o carte care promitea să fie ceea ce s-ar fi putut numi Cezar Ivănescu par lui-mźme şi, deopotrivă, Lucian Vasiliu par lui-mźme: (auto)portrete īn oglindă ale unor substanţiali poeţi contemporani.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul