Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Criză, revoluţie, distrugere creatoare: GLOBAL-PRIVATUL

        Bogdan Ghiu

În urmă cu mai bine de un an (pe 12 iunie 2009), am susţinut la Cluj, prin graţia prietenilor mei (mai corect: ai adevărului), filozofii Ciprian Mihali şi Emilian Cioc, animatorii IFRES Europe centrale et orientale, o conferinţă intitulată Criză, anticriză, contracriză. Să fim pragmatici!, despre care mulţi dintre cei care au, acum, posibilitatea s-o citească în revista Idea artă + societate, şi se şi încumetă să o facă, spun că ar fi profetică în ceea ce priveşte desfăşurarea a ceea ce, deja, cu un termen devenit rapid pur scolastic, mască, nu expresie a adevărului, numim „criză”.
Din păcate! Lăsând deoparte faptul că, de la un nivel de generalitate al predicţiilor în sus, oricine este profet, profetul inutil al unor banalităţi, nimeni nu este, totuşi, profet în ţara lui, dar ţara crizei e lumea, lumea transformată, criza însăşi. Şi, pe de altă parte, profeţii sunt ai lui Dumnezeu. Deci să fi devenit criza un fel de Dumnezeu, Dumnezeu însuşi, divinitatea supremă a acestor vremuri economic monoteiste?
Aşa cum am procedat în ultimii cinci ani, multe dintre ideile susţinute în acea conferinţă au fost avansate şi „lucrate”, încercate, pentru prima oară, aici, pe LiterNet. Este ceea ce voi face şi acum, şi tot despre criză.


Câteva noi ipoteze, aşadar, pentru a aduce, cum se spune, discuţia despre criză „la zi”.
Ceea ce numim criză pare a dezvolta exploziv, a generaliza ceea ce marele, vai, economist Joseph Schumpeter desemna ca fiind însăşi esenţa agonic-agonizantă a capitalismului: „distrugerea creatoare”.


Încet, încet însă, în decurs de aproape un an, istoria contemporană a devenit, pe nesimţite, istoria crizei: istoria se confundă cu criza. Substanţa „vremurilor moderne” pe care le trăim se dovedeşte a fi criza: Criza. „Fondul”, „grundul” istoriei strict contemporane e „criza” - se dovedeşte a fi şi a fi fost dintotdeauna Criza. Ceea ce trăim e criză, Criza.


Criza ca „esenţă” a capitalismului, aşadar. Criza ca revoluţie în locul Revoluţiei, pe post de Revoluţie. Şi, când spun revoluţie, spun, evident, inevitabil, şi Teroare. Trăim vremuri de teroare revoluţionară - fără nicio Revoluţie, în locul Revoluţiei nefăcute, de nefăcut, imposibile, inutile, automate: impracticabilă căci impersonală. Abia revoluţia-„criză” este adevărata Revoluţie, singura revoluţie posibilă.


„Distrugere creatoare” - vandalism.
Deocamdată, vedem doar distrugerea, doar distrugerea este reală, vizibilă, sensibilă. Creaţia, deocamdată, nu se vede, nici măcar nu se presimte. O lume nouă, e cert, se creează, dar ce fel de lume va fi? Una brutală, seacă, ucigătoare: 0/1. În noua lume nouă de după distrugerea-„criză” nu va mai exista creaţie, nu va mai exista decât distrugere, continuă, perpetuă, distrugere-istorie, istoria-criză, istoria ca distrugere şi atât: creaţie de distrugere, distrugerea nu creează, doar distruge. Capitalism-Vandalism. Revoluţie în toată regula, după toate regulile, ca la carte: a capitaliştilor împotriva proletarilor, nu a proletarilor împotriva capitaliştilor. Dar tot revoluţie, abia ea, aceasta - „Criza” -, cu adevărat revoluţie. Proletari nu mai există, nu mai există decât capita­lism revoluţionar şi atât.


Aşa-numita „distrugere creatoare” nu mai distruge, legic, „natural”, forme, aşa cum s-ar părea, pen­tru a crea alte forme, ci, sec, brutal, distruge forme, formele ca atare (iar formele, chiar şi de iniţiativă privată, sunt întotdeauna colective, creează întotdeauna colective, embrioane de societate), pentru a crea profit, pentru a retrage banii de pe piaţă, pentru a repatria capitalurile.


Actuala „criză” nu este decât o masivă retragere de fonduri, de capitaluri de pe piaţă. Banii părăsesc lumea (comună). Ca zeii!
Marfa nu se mai metamorfozează. Am ajuns în pragul spiritualizării ultime: banul pur, lipsa oricărei forme, distrugerea tuturor formelor, victoria Sfântului Duh.


Generalizată, „apocaliptizată” şi, mai ales, conştient şi concertat performată, nu doar „legic”, „natu­ral” constatată, „distrugerea creatoare”, ca „esenţă” a capitalismului, s-a întors, biblic, împotriva ei înseşi, autodevorându-se fratricid: distrugerea distruge cu totul creaţia.
Economie-cazinou? Capitalismul îşi ia banii şi pleacă, îşi retrage, pentru prima oară în istorie poate, profitul (tot mai căznit, tot mai criminal, tot mai nenatural: literal, împotriva naturii obţinut) şi pleacă, dispare în Viaţa de Apoi a speciei umane: viaţa pur privată, viaţa privată şi atât, fără lume, doar cu „familia”, cu „ai săi”. Societatea, lumea privată.


Ceea ce nu ştim, însă, e că între timp el a cumpărat lumea, transformând-o în propria sa casă. Astfel încât cu toţii suntem, de fapt, toleraţi, în vizită, în casa, în lumea privată a fostului stăpân retras din afaceri, care a retras banii (forme în sfârşit goale) din circuitul public lăsându-ne, în schimb, un munte dezvrăjit de jetoane fără nicio valoare.


Lumea postcapitalistă e lumea în totalitate privată, privatizată, a foştilor stăpâni, care nici măcar nu mai fac vreo afacere, căci nu mai rentează (ce chin: n-a rentat cu adevărat niciodată, dar a transformat - citeşte: distrus - lumea).


Squatăm ilegal lumea comună, devenită privată. Distrugerea a învins deocamdată creaţia.


Dar dacă (gând de negândit) tocmai distrugerea fără creaţie, tocmai vandalismul post-civilizaţie este adevăratul, profundul umanism capitalist? Dacă acesta e adevărul gol-goluţ şi sănătos, vital, despre om? Fascismul inerent oricărui capitalism?


Dacă mesajul „crizei”, ca „esenţă”, ca exacerbare divulgantă, dezvăluitoare a capitalismului, este tocmai barbaria creatoare? Dacă, la finalul imperiilor create de nişte barbari, trebuie să jucăm noi înşine rolul altor barbari?


Distrugerea nu creează. Nu distrugerea creează. Creaţia, însă, distruge. Dar nu de ajuns, nu pe cine trebuie.


Fiţi adevăraţi capitalişti sau măcar asemenea lor: practicaţi distrugerea, distrugerea pur şi simplu, sub pretextul creaţiei. Capitalism-Vandalism. Până şi acest rol a fost preluat, sustras, simulat, adjudecat.


Până la urmă, biblic, de o parte, distrugerea, de cealaltă, creaţia. Pentru că suntem oameni, pentru a fi, pentru a deveni oameni, trebuie ales: fie distrugerea, fie creaţia. Reunirea distrugerii cu creaţia în acelaşi binom, în aceeaşi istorie e o falsificare nici măcar pioasă, la drept vorbind, o minciună criminală. Distrugerea nu va crea niciodată. Între distrugere şi creaţie nu există contact, punte, shift. Distrugerea nu creează, creaţia nu distruge. Creaţia nu distruge, ci adaugă, completează, consolidează, continuă. Distrugerea ia locul, o ia, mereu, de la capăt, ca şi cum nimic nu ar exista.


Dar taina tainelor, cu adevărat de nespus, este, poate, că avem nevoie de „partea blestemată”, de negativitatea distrugerii, că distrugerea pură, pur şi simplu, trebuie practicată. Dar că noi nu suportăm să n-o decorăm, să n-o eufemizăm, ca s-o putem spune, gândi. Avem nevoie de barbari, dar barbarii sunt tocmai hiper-civilizaţii.


„Barbaria”, negativitatea, distrugerea-distrugere trebuie neîncetat reinventată. Şi trebuie să fii gata să joci acest rol şi să ştii să o faci. Nu e uşor să distrugi, nu oricine o poate face. Pentru distrugere e nevoie de multă, foarte multă dezvoltare.


Asupra „distrugerii creatoare” a lui Schumpeter şi asupra implicaţiilor ei explozive voi reveni însă, cândva, „cu cărţile pe masă”. Pentru a o dezvolta conceptual, a o distruge - creator, fireşte!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul