Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ahasverus, un personaj-fluviu

        Geo Vasile

Academician la doar 48 de ani, deja intrat în legendă prin vastitatea operei şi a preocupărilor, Jean d’Ormesson (n. 1925, Paris), laureat al Marelui Premiu Ovidius, ce i s-a decernat în cadrul Festivalului Internaţional „Zile şi nopţi de literatură” 2010, este autorul unor romane şi eseuri memorabile, între care cităm: La gloire de l’Empire (Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze, 1971), Au plaisir de Dieu, Dieu, sa vie, son śuvre, trilogia Le vent du soir, urmată de Tous les hommes en sont fous, Le bonheur ŕ San Miniato, Histoire du Juif errant (1991), La Douane de la mer. În 1994, scriitorului i se decernează Premiul Chateaubriand, încununare a operei de până atunci, continuată prin încă şase romane, cel mai recent fiind din 2005, Une fęte en larmes. Cel ce în copilărie petrecuse câţiva ani România, adus de tatăl său, pe-atunci ambasador al Franţei la Bucureşti, revine în ţara noastră în 1996, pentru ca, în 1999, să i se confere Ordinul Naţional Steaua României în grad de Comandor, „ca omagiu pentru fidelitatea sa faţă de cauza României, a libertăţii şi a culturii”.


Probă supremă de erudiţie, de viziune epică şi filozofică asupra lumii şi istoriei, Povestea jidovului rătăcitor (Editura Minerva, 2009, 496 p., traducerea în limba română, excelentă, aparţinând lui Toader Saulea, care semnează prefaţa şi o foarte utilă cronologie) întruneşte calităţi precum luciditatea, poezia, ironia amară, într-o desăvârşită arhitectură narativă. Introdusă printr-un poem onirometafizic de J.L. Borges, ea se rosteşte la Veneţia, acoperind cel puţin 200 de ani şi 159 de epi­soade, structurate în trei mari capitole: Vama Mării, Noaptea timpurilor, De-a pururea slavă. Protagonistul-narator absolut este crepuscularul Simon, întruchipare modernă de turist într-un etern şi anonim impermeabil sau de călăuză ce îşi încântă ori uluieşte cu poveştile sale insolite auditoriul: cei doi îndrăgostiţi, Pierre şi Marie, aflaţi în vacanţă în cel mai neverosimil şi misterios centru al lumii, Veneţia. În cele din urmă, sub tirul întrebărilor şi al privirilor irezistibile ale lui Marie, ciudatul povestitor îşi dez­văluie identitatea etnică şi biografică, precum şi nemurirea la care a fost menit illo tempore, în urma întâlnirii cu Iisus pe Drumul Crucii. Refuzând să-i dea o cană cu apă şi îmboldindu-l să meargă mai repede pe cel ce urma să fie răstignit, Car­taphilus, alias Ahasverus, pe-atunci cizmar într-o dugheană din Ierusalim, are parte de o replică devenită ulterior întruparea unui arhetip al condiţiei umane: „Eu merg fiindcă trebuie să mor, tu, până la întoarcerea mea, vei merge fără să poţi muri”.


Jidovul rătăcitor, crede T. Saulea, îşi are prima sursă în Evanghelia după Ioan (XXI, 23). Legenda pomenitului personaj, reluată de călugărul benedictin Matthieu Paris, pe la anul 1228, devine populară în Europa în veacul XVI. Ahas­verus va inspira nu doar imaginarul popular, ci şi pe cel al unor reputaţi scriitori, ca, de exemplu, Shakespeare (Neguţătorul din Veneţia - Shylock), Eugčne Sue (Jidovul rătăcitor), H.G. Wells (Omul invizibil), Shelley (Wandering Jew), Alexandre Dumas (Isaac Laquedem) ş.a.


Pentru romancierul Jean d’Ormesson nu realitatea efectivă a Jidovului Rătăcitor este importantă, ci cea fictiv-narativă. Geniul protagonistului-narator constă tocmai în faptul de a fi fost martorul, actorul şi cronicarul a două milenii de istorie mondială. Epo­cile şi evenimentele curg încrucişându-se necontenit, se amestecă, ca şi cum memoria lui Ahasverus ar fi fost un recipient inepuizabil pentru un perpetuum mobile de aduceri-aminte, selectate în funcţie de mesaj şi expresivitate dintr-un colaj de secvenţe spaţio-temporale copleşitoare. El se află aproape pretutindeni de-a lungul veacurilor: în răscoala contra ocupaţiei romane din Palestina, la Roma, câţiva ani mai târziu, şi tot la Roma, câteva secole mai încolo, asis­tând la căderea Imperiului Roman, în India, China, în America, alături de Columb, sub numele de Juan Esperendios. Este, rând pe rând, amant pasional sau disperat, victimă a unor tentative de asasinat ş.a.m.d. Vorbeşte toate limbile pământului, străbătător prin timp şi spaţiu, locuind în inima miturilor şi a visului omului, fiind, rând pe rând, instigator şi hoţ la drumul mare (în ceata lui Baraba), soldat, marinar, negustor, prim-ministru, bancher, voiajor, filozof, tovarăş de drum cu Rimbaud prin ţinutul Harrar, diplomat, explorator al celor două lumi, seducător profesionist (al faimoasei Popeea, între altele), scriitor şi chiar preot. Reîntors în Ierusalimul tinereţii (vorba vine, pentru un om fără vâr­stă) după 1.200 de ani, îl întâlneşte pe Federico al II-lea, eliberatorul Sfântului Mormânt şi, aşa cum credea acest suveran universal despre sine, însăşi umbra lui Mesia pe pământ.


Denunţat că nu respectă riturile catolicismului, Esperendios, încă un avatar iudeo-creştin al protagonistului, după cel de prieten de nădejde al viitorului Sfânt Francisc din Assisi, este anchetat sub tortură de însuşi marele inchizitor Torquemada şi condamnat la ardere pe rug. Scapă teafăr, evident (rugul fiind stins de rafale de ploaie pornite din senin), căci era condamnat la viaţă veşnică. Înfrăţit cu nesfârşirea timpului şi a spaţiului, Ahasverus cel neiubit de moarte nu cunoaşte ce înseamnă speranţa sau renaşterea; ca şi Dumnezeu, el nu are istorie şi tot ceea ce îi stă în putere este să povestească istoria celorlalţi. Iată o ars narrativa demnă de Jean d’Ormesson. Este contemporan cu Alaric, barbar creştin şi arian, distrugător al trecutului, vestitor al lumii viitoare, dar şi cu Sf. Augustin, părinte al Bisericii, cel ce la anul 426 d.Ch. va scrie cartea Despre cetatea lui Dumnezeu, nu alta decât Roma care a avut norocul de a fi învinsă de creştini, deosebiţi de ceilalţi cuceritori prin faptul că nu măcelăresc tot ce le iese-n cale, respectând viaţa, bisericile, amintirile gloriei trecute, religia.


Memoria epică a Jidovului Rătăcitor nu este altceva decât o imensă bibliotecă imaginară, alimentată de evenimente reale şi încremenite în istorie. Pentru cititor nu mai are nici o importanţă dacă Ahasverus trăise acele întâmplări sau le născocea, de vreme ce el însuşi le trăieşte alături de narator, străduindu-se să-l urmărească cum înaintează într-o uluitoare ubicuitate, actor şi sursă a nenumărate istorii diferite. Naraţiunea autorului francez este o concatenare de biografii, epoci, persona­lităţi şi sti­luri ce se cheamă unele pe altele într-un interminabil cronograf al lumii, în care Jidovul Rătăcitor joacă toate rolurile posibile în felurite, mefistofelice travestiuri, atribuindu-şi şi asumându-şi a posteriori ideile cele mai iscusite sau cele mai pustiitoare din istoria omenirii, preluate şi puse în practică de conducătorii lumii.
Jean d’Ormesson este şi un expert în biografia romanţată, dovadă intruziunea în biografia lui Chateaubriand, menită, evident, să acrediteze versiuni compatibile cu temperamentul, geniul şi viaţa amoroasă a poetului catolic (o fixaţie şi un reper absolut pentru autorul romanului Din voia Domnului, Editura Univers, 1993), punându-l pe jidov să-i fie slujitor şi complice în sarabanda de întâmplări deloc măgulitoare, îns­cenări, trucuri şi măşti, călătorii, agrementate cu întâlniri de taină, răvaşe de iubire, pioase minciuni.


Isaac Laquedem ar fi putut să-şi atribuie vorbele lui Nietzsche, spre a se identifica: „Eu sunt fiecare din numele istoriei”. Stăpân al spaţiului şi rob al timpului, el participă la sinuciderea colectivă de la Massada, îi cunoaşte pe Odoacru, apoi pe Justinian, este călugăr budhist, mercenar în slujba lui Barbarossa şi apoi olăcar împărătesc în La Grande Armée napoleoniană; este omul cu o mie şi una de vieţi şi de poveşti, o Şeherezadă ce merge pe pilot automat, ce deapănă istoria omenirii, un carnaval neîntrerupt, un amestec de geniu şi mistificare, de suferinţă şi caraghioslâcuri, de martiraj şi frumuseţe inefabilă. Simon Fussgänger este cel care, refuzând să se uite pe sine de dragul celuilalt, să se dăruiască prin iubire, se livrează cercului infernal al istoriei, obsedat de nefericirea de a exista.


Iată portretul-robot al protagonistului, desenat de au­tor: „El era noul Adam. El va fi opusul lui Faust, cel care nu voia să moară. El, în schimb, îşi va dori să moară şi îi va fi cu neputinţă”. Între Iov şi Shylock, Jidovul Rătăcitor afişează o nesfârşită lehamite, o revoltă abisală şi o nebănuită vigoare vindicativă. Pe tot parcursul ro­manului, Jean d’Ormesson se poartă ca un vrăjitor stilist, dând miraculoase probe de suspans, oralitate, dar şi de monolog interior (vezi istorisirea lui Simon din Cirene). Dincolo de fastuoase voluptăţi livreşti, reperabile şi în opera unor M. Yourcenar, U. Eco, M. Pavič, va predo-mina totuşi duhul picaresc şi romanesc al protagonistului, ceea ce nu exclude evlavia şi elocinţa cu care sunt evocate episoade arhicunoscute, ca, de pildă, cel cu Iisus urcând muntele Golgotei spre locul osândei, schimbarea la faţă a lui Miriam sau Maria din Magdala (de care Cartaphilus fusese îndrăgostit fără speranţă), din clipa în care i s-a revelat mirele mistic.


Marie, personajul ce-l descoase şi-l provoacă epic la Vama Mării, seamănă izbitor cu Maria din Magdala, observă Simon Fussgänger, şi amândouă cu portretul Fecioarei, în viziunea lui Masaccio, cea care va anunţa Învierea Lui. Evident, masiva naraţiune a lui Jean d’Ormesson nu putea găsi un loc mai potrivit decât cel mai frumos salon al lumii, între San Marco şi Palatul Dogilor, unde a distinge realul de neverosimil este aproape cu neputinţă, unde graniţa dintre istorie şi ficţiune dispare ca prin farmec, un loc pe măsura legendarului său protagonist.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul