Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cărţile pe care le-am scris sunt apărătorii mei cei mai de preţ

        Augustin Buzura

Interviu realizat de Viorica M. Cîlţaru


Stimate domnule Augustin Buzura, sunteţi un scriitor de notorietate, de prim rang valoric. Romanele dumneavoastră, de la Absenţii la Drumul cenuşii, publicate între 1970  şi 1989, au reprezentat o autentică disidenţă culturală. Sunt cărţi antitotalitare, adevărate radiografii ale degradării condiţiei umane în regimul co­munist. Evaluate astăzi, credeţi că romanele pe care le-aţi scris au depăşit proba timpului?
Cărţile mele sunt ca nişte copii pe care, după ce i-am creat, i-am aruncat în lume, să supravieţuiască. Cei pu­ternici rezistă, cei slabi şi infirmi se pierd, şi-asta înseamnă că nu merită să trăiască. Totuşi, am convingerea că toate romanele mele supravieţuiesc timpului, că sunt actuale. Tot ce-am avut esenţial de spus, am exprimat atunci când le-am scris.


Înţeleg că nu sunteţi un părinte sentimental, ci, mai degrabă, necruţător, că nu aveţi o relaţie afectivă cu romanele pe care le-aţi scris. Nu aveţi nici o preferinţă referitoare la vreuna din cărţile publicate?
Absolut nici o preferinţă. Unele s-au scris mai greu, chiar trudnic, altele mai uşor. Le-am scris, le-am publicat, gata. M-am detaşat complet de ele. Nu mă mai interesează. Privesc în faţă, nu în urmă.


Care este romanul de care sunteţi cel mai mulţumit, care vă reprezintă cel mai bine?
Niciunul. Dacă mi-aş rescrie romanele, aş face-o cu totul altfel. Totuşi, sunt conştient că atât am putut să dau atunci când le-am scris. Fiecare dintre ele a reprezentat o etapă pe care am depăşit-o.


Asta înseamnă că sunteţi un perfecţionist?
Se poate spune şi aşa, dar mai degrabă sunt un scriitor mereu nemulţumit, care îşi doreşte să se autodepăşească. Simt că nu am scris încă acel roman care să mă repre­zinte.


Mai râvniţi şi acum să scrieţi proză fantastică?
Foarte mult. Mereu mi-am dorit asta. Ar fi ca şi cum m-aş reinventa.


Ar fi cu putinţă, într-adevăr, să vă reinventaţi?
Nu cred că e imposibil, ar fi o provocare, un pariu cu  mine însumi, pe care eu cred că l-aş putea câştiga.


Referindu-vă la romanele pe care le-aţi scris înainte de 1989, în cartea de convorbiri intitulată Teroarea iluziei, mărturisiţi că ele n-au stat sub imperativul curajului de a spune adevărul despre comunism. De fapt, respingeţi ideea de curaj civic, nu vă asumaţi calitatea de a fi fost curajos, mai degrabă consideraţi că v-aţi făcut datoria.



Teroarea iluziei este o carte de convorbiri realizate cu Crisula Ştefănescu, care a luat naştere în noiembrie 1989, la München, şi a fost publicată abia după 15 ani. Eu uitasem că există. Referitor la curaj, trebuie să spun că rişti să pari curajos atunci când aprinzi o lumânare în întuneric. Efectul acestei lumini poate fi asemănător exploziei unei bombe atomice. Atunci, în comunism, cu­rajul era o treabă care ţinea de demnitate, la urma urmei. Ceea ce alţii înţelegeau prin curaj la mine se traducea prin demnitate. Îmi respect meseria, ştiu că asta mi se potriveşte, asta trebuie să fac. Sigur că sunt  multe nuanţe pentru că, de regulă, construieşti o carte cu cărămizile timpului tău. Dacă asta este lumea în care trăiesc, astea sunt întâmplările din jurul meu, astea sunt cuvintele tribului care trebuie rostite, am încercat să fac toate aceste lucruri. E ca şi-n modă, te-mbraci cu ceea ce îţi cere vremea în care trăieşti. Toate cărţile mari, care au rezistat timpului, au fost create cu acele cărămizi ale vremii în care au fost scrise. De exemplu, grecii cu luptele şi tragediile lor. Temele literare sunt aceleaşi de când există literatura. Accentele însă ţi le pun timpul, întâmplările istorice.


Asta înseamnă că literatura stă sub presiunea istoriei, că temele ei sunt determinate de o anumită conjunctură social-politică şi istorică?
Într-un fel, da, literatura stă sub presiunea istoriei. Dacă îţi propui să fii folositor timpului tău, reuşeşti acest lucru atunci când scrii cel mai bine cu putinţă despre problemele şi provocările acestui timp. În felul acesta eşti util. Eşti dator, normal, să cunoşti şi performanţele din sfera literaturii, a ştiinţei, a filozofiei, din toate domeniile culturii. Sigur, nu poţi exclude politica. Literatura este datoare să pună întrebări; în  momentul în care dă răspunsuri, ea este terminată.


În cărţile dumneavoastră, mărturisiţi indirect că literatura receptează pulsul istoriei, al vieţii social-politice, dar nu într-o manieră mimetică, ci analitică. Pe de altă parte, afirmaţi că, prin tot ce aţi scris, v-aţi făcut datoria, dar că nu aţi fost curajos…
Curajul nu este o categorie estetică…


Sigur, nici moralitatea nu este o categorie este­tică, şi totuşi literatura dumneavoastră reabilitează fiinţa umană în aspectele ei esenţial-morale. Prin romanele pe care le-aţi scris, v-aţi asumat responsabilitatea de a salva demnitatea omului umilit şi alienat de istorie, de dictatură. Există o dimensiune morală a prozei dumnea­voastră…
Aici se poate vorbi despre tradiţia unei mari literaturi care are în centru tema „omul sub vremi”. Am analizat, în cărţile mele, viaţa, libertatea, dragostea, moartea omului sub istorie.


Vă simţiţi solidar cu această mare literatură despre care vorbiţi? Romanele dumneavoastră au stabilit filiaţii cu vreuna dintre marile cărţi antitotalitare?
Nu. Fiecare dictatură are nuanţele, specificul spaţiului şi timpului în care există. Într-un fel, toţi dictatorii sea­mănă, în datele lor esenţiale, iar efectele negative ale dictaturii asupra omului sunt aceleaşi, pretutindeni.


În cărţile dumneavoastră aţi radiografiat realitatea socială, politică şi toate efectele ei nocive asupra fiinţei umane: degradarea morală, dezumanizarea. Literatura dumneavoastră are o certă dimensiune protestatară împotriva regi­mului comunist.
Asta m-a interesat, într-adevăr. A fost şi o formă de protest, fireşte, altfel nu aş fi scris aşa cum am scris. A fost şi ideea asta tâmpită de utilitate, pe care astăzi n-o mai am. Utilitate socială, morală. Nu merita…


Spuneţi astăzi că nu  merita. O spuneţi cu tristeţe, cu dezamăgire?
Cu imensă dezamăgire. Sigur că n-aş fi putut scrie altfel, acesta e un capitol încheiat. Totuşi, bătălia aceea cumplită cu cenzura, pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare virgulă… Nu ştiu dacă a meritat această luptă. Pentru ca o carte să existe, să fie publicată, trebuia să fie parcurse nişte trepte infernale.


Atunci aţi simţit că a meritat, a fost forma dum­neavoastră de curaj civic, această luptă cu cenzura...
A fost forma mea de a fi liber. Atunci mi s-a părut obligatoriu să-mi asum această bătălie. Era felul meu de a rămâne demn. Nu trăieşti de o mie de ori, ci o singură dată, într-un timp în care ai norocul sau neşansa să te naşti. Ceea ce făceam eu în literatură, un medic făcea în domeniul lui atunci când trebuia să salveze oamenii fără medicamente, fără instrumentele necesare, în nişte condiţii foarte precare.


Dumneavoastră eraţi un medic de suflete…  
Eu încercam să-mi fac datoria pe care mi-o dicta conştiinţa. Din perspectiva prezentului,  nu a meritat toată această luptă. Este un prezent jalnic, mizerabil.


Aţi avut speranţa că mult râvnitul timp al normalităţii şi al libertăţii va arăta altfel?
Sigur, eu speram la mai mult, însă foarte puţine lucruri pozitive s-au întâmplat. Nu mi-aş fi imaginat că  o să ajungem să fim conduşi tot de activişti de partid de mâna  a doua şi  a treia, din rezerva de cadre. Nu mă gândesc la soarta mea personală, care n-are importanţă, deplâng condiţia bietului român ajuns, cum să spun, din lac în puţ. Adică mă bat cu părinţii şi mă îngroapă fiii. Atunci, te băteai să publici o carte, să atragi atenţia asupra cărţilor cu adevărat importante; astăzi am intrat într-un sezon al analfabeţilor, al inculţilor, al kitsch-urilor de tot felul. Astăzi, pe piaţa culturală, rămâne predominantă pseudovaloarea.
Să luăm, de exemplu, în discuţie poezia eminesciană, care, într-un fel, este Biblia naţiei. Cât la sută dintre români ştiu ce a scris Eminescu?


Incultura este o realitate cumplită, dezastruos manifestată la nivel naţional. În calitate de profesor de limba şi literatura română, mă izbesc anual de acest fenomen masiv, la examenul de bacalaureat. Sunt o  mulţime de tineri care se prezintă tabula rasa, care nu au nici cele mai elementare cunoştinţe referitoare la fenomenul literar.
Privind lucrurile din această jalnică perspectivă a prezentului, ce putem ajunge ca naţiune? Paznici, soldaţi de sacrificiu, forţă de muncă brută, căpşunari, hoţi, curve... Asta e galeria de meserii cu care ne prezentăm în faţa Uniunii Europene?


Sunteţi extrem de pesimist. Totuşi, există şi tineri care vin în întâmpinarea mesajului nostru umanist, tineri însetaţi de cunoaştere, care mizează pe cultură, pe valoare. Tineri care citesc, nu literatură de consum sau de divertisment, ci cărţi majore. Sunt puţini, chiar foarte puţini, e drept, însă ei rămân şansa noastră de salvare.
Nu asta e problema. Problema e ce facem cu imensa majoritate de inculţi. Cei puţini, iniţiaţii, aproape că nu contează.
Şi mai e ceva. Peste tot în lume există instituţii, legi, proiecte. Nu trebuie să inventezi nimic, doar să preiei experienţa occidentală, copiind-o. E actuală astăzi teoria lovinesciană a imitaţiei. Formele culturale, social-economice, politice îşi pot crea fondul autohton prin imitaţie. Cei de astăzi nici de atâta lucru nu sunt în stare, să copieze ca la teză. Şi pentru asta îţi trebuie inteligenţă. Când am auzit că Ceauşescu e de vină şi pentru dezastrele provocate de  inundaţii, m-am îngrozit. Câtă vreme mai dăm vina pe răposatul? Suntem conduşi de o clasă poli­tică primitivă, de Nicuşori. Sunt oameni care ştiu ce să îmbrace, ce să bea, ce să mănânce, care au cărţi, dar n-au scris un rând la ele, au învăţat limbi străine, dar habar nu au de cultură. Este cea mai jalnică dintre categorii…


Există vreo şansă să avem alt tip de politicieni?
Ar trebui să avem o şansă peste câţiva ani. Tinerii care au studiat în străinătate, care nu au inerţiile şi prejudecăţile noastre, ei sunt şansa. Grav e că acum repetăm jalnic anii ’50. Atunci existau Tribunalele poporului care semănau exact cu CNSAS. Uitaţi-vă ce se-ntâmplă astăzi, oamenii sunt arestaţi, condamnaţi şi închişi, fără să fi fost judecaţi.


Atât de mult am regresat? Se întâmplă asta în România mileniului trei?
Cum să nu. Totul e televizat. Pe toate posturile sunt numai imagini de cătuşe. O telejustiţie, o teleintelectualitate, o teleimbecilitate. Câţiva dintre intelectualii de vârf de astăzi sunt făcuţi după reţeta Roller, Silvian Iosifescu, A. Toma, Vitner. În anii cu pricina, a apărut brusc un A. Toma, egal sau chiar mai mare decât Eminescu. Smin­teala de atunci este exact sminteala de azi.


Aţi stabilit o similitudine între modul cum func­ţionau Tribunalele poporului în anii ’50 şi actualul CNSAS. Cum aţi resimţit impactul acuzaţiilor de colaboraţionism cu fosta Securitate, acuzaţii care vi s-au adus tocmai dumneavoastră, cel care, în notele informative din dosarele respectivei instituţii, eraţi considerat vinovat de „intenţii subversive” faţă de regimul comunist?
A fost previzibil. Nu mi s-a întâmplat numai mie. Aşteptam să-mi vină rândul, dar aş minţi să spun că, omeneşte, nu m-a durut. Mi s-a făcut o nedreptate, a fost o metodă mârşavă de denigrare publică a persoanei mele. Înţeleg să ne supunem judecăţii istoriei, dar câţi din aceste comisii ale CNSAS au autoritatea morală să ne judece, câţi sunt curaţi şi competenţi moral?


N-aţi luat atitudine publică, nu v-aţi apărat în faţa acestei politici de discreditare...
Cărţile pe care le-am scris sunt apărătorii mei cei mai de preţ, n-avea rost să mă angajez într-o luptă sterilă cu cei de rea-credinţă sau cu pigmeii. Aş fi putut s-o fac în publicaţia al cărei preşedinte sunt, Cultura, aş fi putut să-i trântesc rău de pământ, dar asta ar fi însemnat să-i fac oameni, să-i consider adversari egali. O astfel de luptă nu avea cum să mă mulţumească, i-am lăsat în mizeria şi anonimatul lor.


O atitudine  superioară…
Nu ştiu, n-am putut altfel.


Consideraţi necesar un proces al comunismului?
Nu. Comunismul a fost condamnat de istorie o dată cu izbucnirea Revoluţiei din decembrie 1989. Ce sens are să ne risipim energia, n-avem altceva constructiv de făcut? Trist este că la noi toate au coloratura asta fanariotă. Totul se fentează, se eschivează, nimic nu are efectul unei lovituri de ghilotină.


Trăim la Porţile Orientului, totuşi. Diagnosticul pe care îl puneţi asupra prezentului este obiectiv sau pesimist? Privirea dumneavoastră pare neagră…  
Nu e nici neagră, nici altfel. E doar o privire realistă, o privire exactă.


Nu vă mai faceţi iluzii, nu mai aveţi speranţe?
Loc pentru speranţe există întotdeauna. Eu însă nu văd nimic remediabil în viitorul apropiat. Sigur, se pot întâmpla şi minuni. Totuşi, în deplină libertate, aţi mai văzut ceva lăudabil, vreun proiect cultural care să ne mişte, să ne atragă atenţia?


Cum se vede cultura română din perspectiva unui academician?
Academia Română e o instituţie de consacrare, nu de afirmare. Academia nu are ce să facă referitor la fenomenul cultural actual. Acolo sunt oameni care au făcut deja ceva, nu cei care trebuie să facă de-acum înainte. Cei care sunt membrii acestei instituţii sunt vârfuri, valori indiscutabile. Întrebarea e cine ştie de ei. Vorbesc despre Academie tot felul de impostori, o turmă de imbecili care habar nu au ce e cu această instituţie. Tot felul de diletanţi, de veleitari…
 
Şi totuşi, ce şanse daţi culturii române, domnule Augustin Buzura?
S-ar putea să renască, din nimic, ca şi generaţia mea. Problema e că imensa majoritate a românilor tinde spre incultură, spre analfabetism şi ţara cu ei merge înainte, nu cu mine şi cu un grup de intelectuali care au făcut performanţă.
 
E drept că sănătatea noastră culturală şi mo­rală, la nivel naţional, depinde de această majoritate. În şcoli, tinerii noştri manifestă un real refuz de a învăţa. Ei înţeleg că trăiesc într-o societate a imposturii, a kitsch-ului şi a pseudo­culturii şi se conformează, se lasă duşi de val, nu-şi mai asumă calea anevoioasă a trudei in­telectuale, ci se strecoară, fentează provocarea. Se-ntâmplă asta şi pentru că mass-media ne-a contropit şi televiziunea a înlocuit cultura, în viaţa majorităţii. Televiziunea mai degrabă sminteşte, decât educă. Elevii nu mai citesc, nu mai au o relaţie vie cu lectura. Ce credeţi, se întâmplă asta cumva pentru că tinerii noştri nu mai au destule modele?
Nu. Modelele există, dar cei care sunt şi ar putea fi modele pentru tineri nu joacă nici un rol, nu sunt pe locurile care li se cuvin. Ei preferă să-şi vadă de performanţele lor, de drumul lor. Ţinta lor rămâne realizarea personală, nu modelarea altora.


Nu e vorba aici de o vinovată retragere în turnul de fildeş?
Nu. Unii intelectuali sunt parcă paralizaţi, nu ştiu să iasă în faţă. Sau  nu pot s-o facă. Trăim într-o lume de false valori şi cei care populează ecranele televizoarelor sunt la fel de idioţi ca şi politicienii. Intelectualii care ies în faţă sunt pe măsura clasei politice actuale, făcuţi după aceeaşi reţetă.


Ce se întâmplă cu literatura în celelalte ţări? Dumneavoastră aveţi experienţa mai multor contacte culturale…
În multe ţări foste comuniste s-a afirmat un naţiona­lism sănătos, o reală dorinţă de afirmare naţională. La noi, s-a mers exact invers. Ceauşescu preluase varianta naţionalistă şi atunci s-au creat nişte şabloane care s-au aplicat în toate domeniile. Astăzi, este exact invers, nu există nici o dorinţă de afirmare naţională.


Dacă prezentul nu este generator de energii valorice, ce ne rămâne de făcut, să resuscităm trecutul?
Doamne fereşte! Există destule repere mari în cultura română. Până să ajungem să le cunoaştem şi să le înţelegem, va trece timp enorm. Am intrat într-o altă lume socială, economică şi culturală. Uniunea Europeană e o sumă de etnii şi singura şansă de afirmare pe care o are fiecare naţiune este cea culturală. La noi nu se fac cele mai elementare eforturi în această direcţie.


Dar prezentul, el nu ne oferă niciun fel de repere culturale?
Există valori, repere, dar, am mai spus-o, niciunul dintre oamenii de cultură nu este la locul potrivit. Mi se pare aberant să îi ai în literatură pe Preda, Breban, Bălăiţă, scriitori care au creat ceva fundamental, şi să faci o mare revelaţie din fătuţele astea care şi-au descoperit păsărica.


Câţi sau câte o fac, totuşi? E o frondă, un val. Nu cred că foarte mulţi cititori serioşi mizează pe o astfel de literatură.
E vorba de ce se oferă, dar şi de gustul omului de rând. Asta e cel mai uşor de îngurgitat. Şcoala nu este ajutată sub nicio formă. Reformele de doi lei care se fac bulversează tot sistemul, şi pe profesori, şi pe elevi. Baza este şcoala. Dacă şcoala nu este pusă pe picioare, dacă nu are ponderea pe care o merită în societate şi este subapreciată, ce poţi să aştepţi? În România actuală, Invăţământul este subfinanţat, este într-o mare mizerie. Trebuie să revenim la valorile numite şcoală, sănătate, cultură. Noi am avut o şcoală puternică, un Invăţământ performant, care a produs vârfuri, elite, intelectuali care au făcut faţă tuturor contextelor. Poţi să ai cinci mii de vârfuri, dacă Invăţământul actual nu le-a preluat şi nu le-a lipit de mintea celor care studiază, ce folos?…
La rândul ei, Sănătatea este într-o stare dezastruoasă. O naţiune bolnavă, suferindă, nu are ce să producă din perspectivă valorică. Felul cum arată policlinicile, spitalele, centrele de medicamente în România mileniului trei este ceva îngrozitor. În Cultură, totul e la fel de jalnic, au dispărut bibliotecile săteşti, cele şcolare sunt pe cale de dispariţie. La ce bun poţi să te aştepţi? Primim fonduri europene şi le returnăm pentru că nu ştim să cheltuim banii, nu ştim să facem proiecte. Suntem incapabili să gestionăm o realitate economică, socială şi culturală nouă. Europa Unită reprezintă un tip de civilizaţie, o sumă de legi, de reguli. La noi lucrurile stau jalnic. Or, intrarea în U.E. înseamnă asumarea obligaţiei de a te conforma unor reguli şi norme, de a te integra unui mod de a exista.


Suntem o naţiune suferindă... Suntem desincronizaţi faţă de ceea ce înseamnă U.E.?
M-am uitat la televizor la ce au luat apele, când cu inundaţiile: nişte case de chirpici. M-am uitat la ce salvau oamenii, la puţinele bunuri pe care le aveau. Nimic nu arăta a secolul XXI. E îngrozitor. Asta e realitatea satului românesc. Degeaba sunt eu european, dacă doar 7% din populaţia ţărănească are toalete în casă. Astea sunt aspectele care îţi arată la ce oră eşti, cât de departe eşti de U.E. Asta e realitatea românească. Ea arată astfel şi din pricina iresponsabilităţii clasei politice, care nu a ştiut cum să gestioneze norocul ce ne-a venit.


 Avem o clasă politică degenerată moral şi, ca naţiune, târâm după noi sechelele comunismului…
Am ajuns să călătoresc şi să cunosc toată lumea. Uniunea Europeană este o şansă uriaşă de a te moderniza, de a părăsi secolul în care i-a uitat Dumnezeu pe ţăranii români, dar cine să gestioneze economic această şansă? Clasa noastră politică? În Europa am întâlnit, în cele mai importante institute de cercetare, tineri români. Problema e că nu li se oferă şansa să se întoarcă, să predea, măcar temporar să-şi împărtăşească experienţa în beneficiul acestei ţări…


Spuneţi că nu li se oferă şansa, dar asta înseamnă, fără îndoială, că nici nu sunt remuneraţi ca în Europa, dacă se întorc.
Cine e tâmpit să renunţe la performanţa în cercetare şi să se întoarcă în România pe nimic? Ne pleacă valorile şi forţa de muncă, asta e alarmant. Orice om tânăr îşi caută de lucru în străinătate.


Vorbind despre prezent, despre bubele şi maladiile lui, ne întrebăm ce blesteme avem de ispăşit?!
Cu siguranţă am fost o naţiune îmbolnăvită grav de comunism, dar, nici când ni s-a oferit şansa, n-am ştiut să ne gestionăm libertatea, norocul...


(Fragment dintr-un text mai amplu dedicat scriitorului Augustin Buzura, ce urmează să apară în volum.
Dialogul s-a consumat în urmă cu patru ani, dar, după cum se vede, îşi păstrează pe deplin întreaga actualitate).

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul