Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

The borkut man

        Ion Covaci

Sandy aduce borkut. Borkutul e o apă minerală adânc împlântată în tradiţia şi subsolul locului, care lasă în PET-uri urme sângerii. Izvorul se află pe un colnic în mijlocul satului, la capătul unui drumeag desprins din strada mare. Acum, colnicul nu e greu de urcat. În preajma ultimelor alegeri, s-a montat o conductă acolo – o ţeavă groasă, terminată printr-un gurgui. S-a construit şi un canal de scurgere din beton, la vedere, devenit, la scurtă vreme, ruginiu. Cel mai adesea urcă drumeagul, purtând pe umăr straiţe cu PET-uri „dedicate”, copiii, specie căţărătoare. Sandy e un veteran. El a prins vremurile când a urca drumeagul înnoroiat de ploi era o încumetare lunecoasă.


Sandy aduce borkut.


În uniformă de trupeţ din Legiunea Străină, singurul cadou de la singurul lui frate, rătăcit în străinătăţi,  uniformă din care suspendase doar bereta, înlocuind-o cu un clop de pădurar, Sandy îşi aburcă în spinare rucsacul cu trei mari PET-uri şi, înşfăcând fest bretelele, pleacă „în misiune”.


Sandy nu face parte din societate; mai degrabă, din natură. Trecerea lui aduce cu rondul unui aprinzător de felinare din vechime. Sandy are undeva, într-un ungher al minţii, un sipet secret cu clipuri. Unul dintre ele îl arată crescând, gata îmbrăcat în uniforma de Legiune, într-un fel de stranie supraetajare, până la statura de acum. Mai puţin clopul. Clopul nu creşte. Clopul e din alt film.


Casa lui Rudy nu se mai învredniceşte, din partea lui, nici măcar de o privire. Acolo s-a mutat pustiul. Singurul care intrase în curtea aceea, de un an de zile şi mai bine, fusese el, Sandy, vizită pe care n-avea s-o uite curând. Un nenorocit de paing izbutise să ţeasă, astupând-o cu totul, borta closetului de scânduri din grădină. Sandy ţipase de oroare şi de atunci nu mai calcă acel prag. Rudy era – încă mai e – parte din sufletul lui. Dacă sufletul ar fi înzestrat cu organe – şi te pomeneşti că va fi fiind! –, prin moartea lui Rudy, lui Sandy i se extirpase unul vital. Pesemne, unul din cele duble, din moment ce el,  Sandy, încă mai aduce borkut. Rudy era singurul om cu care se înţelegea dintr-o privire. Avea şi nişte ochi în care puteai înota. Omul ăsta ştia să facă orice, dar nu mai voia să facă nimic. Încă de când se pensionase de la mină, tuşea a moarte. Bea rudyotă – aşa botezase un obscur scriitor de la Staţiune  poşirca pe care Rudy o sorbea, cu un aer de supremă beatitudine, la Bardezi. Rudy era gard în gard cu Bardezi. Bardezi era gard în gard cu Rudy.


Nici asupra acelui bar, numit de mineri Bardezi, ochii lui Sandy nu poposeau. Îl ştia pe de rost: hangiţa blondă, cu ochi verzi, încă scânteind, iubitoare de flori, pe care le ţinea în ghivece suprapuse, suspendate în agăţătoare ca de umeraş, cu vergele în trepied, terminate prin clame de prindere, flori pe care nu ştia cum le cheamă, dar se căţăra, în fiecare dimineaţă, pe o băncuţă ce părea întocmită special în acest scop, să ude, etalându-şi încercatul fund, ghivecele de sus, de sub tavanul terasei, din care, apoi, apa neabsorbită şiroia în cele de jos, spre ecumenică îndestulare vegetală; perechea de câini pitici – Skippy Boy, zulufat, de un alb imposibil, şi Brida cea lucios-roşcată –, care începuseră prin a se sfâşia şi sfârşiseră prin a da naştere la patru odrasle repede măritate prin vecini, cu blana „aşa şi-aşa”, şi, în sfârşit, hangiul, Dom’ Colonel, un jovial ofiţer pensionar, purtând, vara, o nemărginită pălărie de cowboy şi având vorba lui, rostită grav: „Domnilor, o să fie bine… Sau nu, caz în care o să fie foaaarte rău…”.


La Decung, Sandy se opreşte. Ba chiar ia poziţia de drepţi, dând un fel de onor. Decungul nu mai era, ţăndări îl făcuseră. De fapt, niciodată nu existase vreun temei să fie numit Decung. N-avea nimic cu fortificaţiile, decât, poate, faptul că era o clădire nemaipomenit de temeinică – aşa ceva nu se mai văzuse prin împrejurimi. Acum, Sandy admira aripile sparte ale uşilor împărăteşti  – pe puţin patru metri înălţime şi doi metri lăţime fiecare canat, cu structură multistrat, având, între paturile de scânduri de deasupra, geluite cu grijă şi vopsite în verde cazon, traverse din dulapi pe care nu-i puteai tăia nici cu toporul.


 Dar pe Sandy îl impresionează, mai presus de toate, balamalele.


Ei bine, balamalele sunt ceva nemaivăzut. Fiecare dintre ele cântăreşte cel puţin cinci kilograme, iar partea mobilă se termină prin două braţe de fier dispuse în vinclu, fiecare de o jumătate de metru lungime, cinci centimetri lăţime şi trei grosime, prevăzute cu găuri pentru bolţuri ca de cale ferată. Cu greu îşi poate dezlipi Sandy privirea de acei coloşi ai feroneriei austro-ungare.


Ce fusese înăuntru? În ultima vreme – Sandy urmărise monstrul în acţiune –, enorma freză de dislocat zăpada de pe drumul spre mină. La început, spune legenda, Decungul adăpostea trăsura, camionul şi automobilul grofului ce stăpânea băile, minele adică,  lucru care explica şi fastul imperial al edificiului. Totul era, acum, spart şi spulberat, zăcând la margine de drum, în aşteptarea noului grof. Aici se frânsese viaţa celei mai falnice clădiri din sat, cum n-avea să mai fie alta în veci.


Urmează – Sandy se gândeşte la asta cu un fior de plăcere rea – Obrazvraga.


Obrazvraga, poreclit astfel, se spune, de acelaşi obscur scriitor de la Staţiune, cu propensiuni slave, era un zăvod, din fericire legat cu străşnicie, care îl ura pe Sandy încă de la deşteptarea conştiinţei lui de câine. Căţel fiind, îl alerga pe stradă, zgâriindu-i, cu caninii lui de lapte, gleznele. Cum era prea de tot câinos – deşi răspundea la suavul nume de Codruţ –, sfârşise în lanţ. Şi trăieşte acolo, în lanţ, împăcat cu sine, dar nu şi cu Sandy. La fiecare descindere a acestuia – Obrazvraga îl simte de departe –, iese cu toată fiinţa lui, şi cu singurătatea lui  în dinţi, la luptă. Se latră reciproc – unul furibund, altul mut, dar rânjind radios. Ai fi zis că era şi un soi de comuniune între ei: o zi fără această înfruntare pare şchioapă. Latră cu zgârcenie, nemernicul, exact cât durează trecerea lui Sandy. Îşi păstrează o parte din năduf pentru momentul când  acesta va face cale întoarsă.


După Obrazvraga, vin Nanele. Lunecate din singurul „bloc”  al satului, populat la început de ţigani, care, însă, ca printr-o prestidigitaţie, dispăruseră toţi odată, şed pe o bancă de partea cealaltă a drumului şi fac cipcă, ba una are chiar un gherghef pentru goblen. Rămase cu andrelele şi acele suspendate în aer, îl privesc cu ochi goi, clătinând din capetele lor proaste. Nu le încape în minte – şi ce: sunt singurele?– că el, Sandy, nu putea trăi în afara, ci doar înăuntrul lui…


La Buturugi, iarăşi poposeşte, ameţit de mirosul lemnului proaspăt tăiat. Buturugile sunt, de fapt, grămezi de buşteni, răsturnaţi din trailerele forestiere la capetele câtorva dintre podeţe, pentru gospodăriile de dincolo de râu. Buştenii sunt gigantici şi noduroşi, retezaţi din trunchiurile fasonate pentru export şi hărăziţi focului, pentru că nu pot fi folosiţi în industrie. E muncă de rob să-i spargi. Întâi trebuie chemaţi fericiţii posesori de „Drujbe”, care îi taie rondele cu grosimea de 20 cm, potrivită pentru gurile teracotelor sau ale maşinilor de gătit din bucătării. Rămâne în grija gospodarului ca, apoi, zile la rând, să despice acele rondele în butuci de dimensiuni omeneşti, iar pe aceştia să-i dărăburească, prefăcându-i în lemne de foc şi găteje. Aici, de spaima iernilor, tot satul taie, tot timpul, lemne. Între clipurile lui Sandy e şi unul în care dansează prin văzduh tot felul de securi, cu sau fără butuci înfipţi în ele. Braţele ce le reped în aer nu se văd.


Ceva mai jos, se dezlănţuise Lantzo. De fapt, îl chema Laslo, dar toată lumea îi spunea Lantzo, pentru că stăpânea un lanţ de magazine „la comună”. N-are decât, dar ce face acum e de tot urât. Îşi zidise, pe margine de râu, o reşedinţă de culoarea miezului de pepene galben, cu două intrări: una spre pod, „de gală”, alta spre grădină, cu umbrar de Beck’s şi grătar. Acum, însă, îşi durează, în prelungire, „casă-ntoarsă”, cu cat, zdrobindu-l, practic, pe vecinul din spate, în orice caz, luându-i lumina zilei. Sandy nu se opreşte, dar îşi desprinde mâinile din bretele, strânge pumnii şi lansează două directe fulgerătoare în văzduh.


Uite şi Staţiunea. Nu mai intră de mult în curtea aceea vastă unde, pe când era copilandru, jucase fotbal, ca fundaş de netrecut, huiduit de la balcon de galeria alcătuită din fetele scriitorilor (se juca Sat contra Staţiune). Veneau mulţi scriitori pe atunci în cele două pavilioane de vânătoare, construite, la vremea lor, tot de groful cu Decungul. Era şi o ilustrată cu acea curte mişunând de lume pestriţă, văzută din elicopter, care se vindea la chioşcuri. Acum, Staţiunea scăpătase. Anul acesta nu venise nici Obscurul. Tăcere şi nemişcare. Din drum, se zăresc crengile brazilor mângâind consolator tăpşanul de jos, ca nişte enorme evantaie, mânuite de gheişe nevăzute.


Curând are s-o întâlnească pe Sify, şi sufletul lui tremura. Sify (de fapt, SF) era numele dat fetei de Rudy, care o găsea fantastică. Nimeni din sat nu-i dădea, la început, zile. Numai ochii erau de ea, nişte ochi cereşti, care te trezeau. Se spunea că nu doarme niciodată. Nu mânca, nu vorbea: râdea. Acum, Sify se făcuse năucitor de frumoasă. Învăţase să vorbească la oglindă, imitând buzele părinţilor. Întotdeauna, Sify îi aleargă în întâmpinare. Venirea lui Sandy e, pentru ea, joaca supremă a zilei. Ajunşi faţă-n faţă, se opresc amândoi.


– Il-va, silabiseşte ea.


– Ilva, repetă el.


– Fel-dru, cântă ea.


– Feldru, o îngână el.


– A-ni-eş, şopteşte ea.


– Anieş, se înduioşează el.


Şi patru şiruri de dinţi îşi scânteiază porţelanul.


Nu e un cod, e un ritual.


Apoi, Sandy îşi umple PET-urile cu borkut, operaţie pe care, de fapt, o detestă. Într-unul dintre clipuri, se vede acolo, la izvor, crăcit şi cu fundul în sus, fundul lui verde-camuflaj.


Dar minutele care urmează le detestă şi mai mult. Ar trebui să se întoarcă, dar nu se întoarce. Coboară în drum şi merge înainte, oprindu-se abia la Dilema. Dilema e un trunchi uscat şi răşchirat, cu două braţe inegale şi ciuruite de gângănii, sfinţit cu acest nume tot de Obscurul. Aici, Sandy se opreşte să plângă plâns de neputinţă. Toată făptura lui se cutremură de scârbă şi umilinţă, când se gândeşte că o să dea din nou ochii cu Satana. Satana e un sectant de la marginea satului care îl vede în tot şi în toate pe satana. Avea, peste râu de casa lui, care e mai degrabă un palat cu coloane dorice, un loc intabulat,  cu atenanse pentru forestieri, îmbrăcate complet în folie de aluminiu. Lângă una dintre acestea era o masă, constând dintr-o tăblie groasă de stejar, fixată pe o buturugă. Un butuc slujea drept scaun. Se spune că Obscurul poposea acolo, să savureze câte un badog – o doză – de bere. Într-o bună zi, butucul dispăruse, pentru că „şezuse pe el satana”. Se mai spune că sectantul, îmbogăţit şi sectantisit în America, refuzase să care la Comună, cu furgoneta lui fastuoasă, o navetă cu sticle goale rămase de la un botez, pentru că pe fundul lor îşi lăsase sămânţa satana.


Satana îl aşteaptă zilnic pe Sandy, căruia îi spune The Borkut Man, şi îi predică tunător, în transă.


– Fereşte-te de satana!, îi spune la răstimpuri, turnându-i în pahar.


Sandy iese de acolo împleticit şi o ia spre casă. Nu se teme că are s-o reîntâlnească pe Sify. Sify ştie şi stă ascunsă în sufletul ei.
Iar Sandy aduce borkut.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul