Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Leonard, prinţul operetei

        Irina Budeanu

Cum poţi să aşezi pe hârtie Neaşezatul, Imprevizibilul, Ardoarea Pasiunii? Prinţul Operetei, Leonard, trăitor pe meleagurile româneşti la îngemănarea dintre două secole – al XIX-lea şi al XX-lea –, se ascunde sub vălul celor trei adjective, care n-au cunoscut niciodată aşa o strălucire de sens şi profunzime. Şi mai ales cine s-ar încumeta să rea­ducă la viaţă sufletul acestui aristocrat al cântului, care a transformat fiecare clipă a scurtei şi zbuciumatei sale vieţi în artă, iar fiecare clipă de artă în viaţă incandescentă? Doar un spirit înrudit cu Leonard, Gaby Michăilescu, cel care a fost supranumit „amantul“ teatrului românesc. Spirit lucid, cunoscător profund al teatrului şi al culiselor lui, Gaby Michăilescu este o legendă a scenei româneşti şi un model pentru noua generaţie. A lăsat în urma sa foarte multe articole, cărţi şi, mai ales, întâmplări din viaţa secretă a actorilor. Martor al vremurilor de glorie ale culturii noastre, Gaby Michăilescu i-a cunoscut şi a scris despre George Vraca, George Enescu, Harry Brauner, Nichifor Crainic, Maria Tănase, Doina Badea, Fărâmiţă Lambru, Gică Petrescu, Victor Eftimiu, Tony Bulandra, Grigore Vasiliu Birlic, Jean Georgescu, Sergiu Malagamba, Ion Dacian sau Amza Pellea. În 2008, la vârsta de 98 de ani, Gaby Michăilescu ne-a părăsit pentru scurtă vreme, pentru că s-a grăbit să ne lase o zestre fără seamăn. Deşi se află în vizită în Rai, Gaby Michăilescu ne tot dăruieşte mărgăritare de cuvinte pe care n-avem voie să le pierdem. Un astfel de mărgăritar este volumul Leonard, soldatul de ciocolată/Leonard, le soldat en chocolat, apărut în condiţii grafice de excepţie la editura clujeană EIKON. Este o ediţie bilingvă – româno-franceză, iar traducerea în limba lui Voltaire i se datorează inspiratului Gelu Stănescu – însoţită de un album cu fotografii extrem de preţioase, care reconstituie parfumul şi farmecul acelei epoci leonardine, unde va­loarea era singurul bun suprem. De cum atingi prima pagină a acestei cărţi, simţi cum un înger ţi se aşază pe umăr. Nu poţi s-o laşi din mână, căci descoperi cu uimire şi bucurie „minunata lume veche“ (nici­decum Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley), în care dăruirea pentru actul artistic era raţiunea de a fi, iar Leonard era acel om rar, fără pereche, pentru care exista un singur verb: a arde până la capăt pentru scenă. În lumea leonardină  nu avea ce căuta verbul a avea, singurul care se conjugă astăzi. Mai mult decât atât, Leonard era „omul vechi“ prin excelenţă, care nu cunoştea ce înseamnă mediocritatea, invidia, orgoliul nemăsurat şi ridicol, şmecheria, „găştile“ culturale, infatuarea, suficienţa. Încă nu apăruse nici omul modern, nici cel recent, nici cel postmodern. Două date aparent obişnuite, ascund întreaga exis­tenţă efervescentă şi dramatică a „omului vechi“ Leonard: 13 decembrie 1886, când se năş­tea într-o iarnă de crăpau pietrele, la Galaţi, din povestea de amor dintre o vieneză şi un mecanic de locomotivă, şi 24 decembrie 1928, când sufletul său se ridica printre fulgii de nea ai Moş Aju­nului, la Câmpulung. Cine ar fi crezut că micuţul cu ochi scăpărători, frumos ca un heruvim, va deveni cel mai mare cântăreţ de operetă pe care l-a dat România, prieten cu Lehar şi Kal­man, adulat de o lume întreagă?


Domnişoarele de pension dormeau cu fotografia lui sub pernă, doamnele respectabile îşi pierdeau capul şi erau în pragul divorţului, domnii îl sorbeau din priviri şi ar fi plătit oricât să asculte ariile din operetele Voievodul ţiganilor, Vrăjitorul Nilului, Frumoasa din New York, Văduva veselă, De-aş fi rege, Liliacul sau Farmecul unui vals. Drumul spre glorie a fost însă presărat de foarte multe privaţiuni, iar trecerea de la extaz la agonie s-a petrecut în 42 de ani trăiţi cu o intensitate acută, la graniţa subţire dintre viaţă şi moarte, dintre lumina orbitoare şi întunericul total. A intuit încă de când era un adolescent că steaua lui este muzica. La nici 16 ani l-a urmat pe Nicu Poenaru şi trupa sa prin ţară: la Focşani, Galaţi, Iaşi, Buzău. După mai bine de un an de foamete, frig şi totală indiferenţă a spectatorilor, Leonard irumpe asemenea unui vulcan, la Focşani, unde îl înlocuieşte pe tenorul principal Bărcănescu, lovit de o răceală puternică, în ope­retele Vânt de primăvară, Fetiţa dulce, Curse-grătare şi operele Traviata, Bal mascat, Carmen şi De-aş fi rege. Succesul este fulminant. Pentru noi, cei de astăzi, este aproape inexplicabil cum pe afişul  unei trupe particulare  existau atâtea titluri, iar viaţa culturală din oraşele mici era atât de vie! (Ce să se fi întâmplat în decursul unui secol, şi cu precădere acum, în cei 20 de ani de „democraţie“, când, practic, Opereta nu există decât la Bucureşti, repertoriul este mult mai modest decât cel din vremea lui Leonard, iar în ceea ce priveşte provincia, putem spune că opereta lipseşte cu desăvârşire!) Consacrarea definitivă vine la Bucureşti, cu Văduva veselă, moment în care toţi admiratorii, criticii şi chiar duşmanii vorbeau despre naşterea Prinţului Operetei. Tot ce câştigă, risipeşte cu generozitate, îşi ajută prietenii, dar şi pe necunoscuţi. Latifundiarul Dalles, a cărui fundaţie stăruie şi astăzi, este unul dintre cei care l-au divinizat şi a fost un Mecena în adevăratul sens al cuvântului (şi suntem nevoiţi să ne referim din nou la prezent, unde instituţia mecenatului e doar o himeră). De-a lungul anilor, Leonard a trecut prin trupele lui Poenaru, Grigoriu, Davila, iar în cele din urmă, înfiinţează propria sa companie împreună cu Maximilian. Rând pe rând, cucereşte inima Capitalei, a Parisului, a Vienei, Marsiliei, Chişinăului, dar nu-i place să stea prea mult timp de­parte de ţară. Apogeul carierei sale este atins în 1916 cu premiera operei Werther. Zilele şi nopţile se prelungesc unele în altele, scena devine singura lui casă. Îl însoţesc peste tot admiratoarele, fumul de ţigară, studenţii, violetele de Parma, florile lui preferate, parfumurile şi băuturile cele mai fine. După unul dintre răsunătoarele sale succese, studenţii de la Conservator l-au purtat pe braţe până acasă, pe strada Regală, peste Calea Victoriei. La un moment dat, o frumoasă doamnă, soţia unui mare bogătaş, îi trimite în cabină 60 de soldaţi de ciocolată (de aici şi titlul pe care Gaby Michăilescu l-a ales pentru volumul său). Numai că harul şi omenia lui Leonard, ardoarea cu care a trăit fiecare moment al existenţei sale artistice, se îneacă în boală, suferinţă, tristeţe. Hemoptiziile devin tot mai dese, iar Leonard este nevoit să părăsească scena. Se retrage la Câmpulung, acasă, în braţele tatălui său, mecanicul de locomotivă, care n-a visat nicio clipă, că flăcăul său va ajunge „ cel mai iubit dintre pământeni“. „Cântecul sfârşit se stinge o dată cu el, la 7 seara, fulg de nea în geana unui copil. Ninge pe Schoenbrunnul vienez ca la teatru. S-a călătorit înfăşurat în albul imaculat al visului. Ducea cu el sufletul operetei. Au plâns zorile, au plâns înserările; valsurile imperiale, nopţile cu stele, mii… Şi robitele dulcinee care au păstrat în corsajul sânilor regretul violetelor, al ghioceilor, din care se ivise…“ – aşa îşi încheie viaţa Leonard  şi  aşa se încheie cartea ce i-a fost dedicată de Gaby Michăilescu. Citiţi şi mângâiaţi această carte, pentru că ea va vibra la atingerea dumneavoastră, chiar dacă n-aţi auzit niciodată de Leonard sau de Gaby Michăilescu. Veţi avea revelaţia minunatei lumi vechi şi a oamenilor ei extraordinari.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul