Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Notiuni de baza

        Petr Kral

Este născut la Praga în 1941 şi trăieşte din 1968 la Paris. A fost unul dintre animatorii grupului suprarealist de la Praga între anii 1959 şi 1968. A publicat multe culegeri de poezie, două antologii poetice: Le Surréalisme en Tchécoslovaquie (Gallimard, 1983) şi Anthologie de la poesie tchčque contemporaine (Gallimard, 2002) şi mai multe volume de proză. Este primul lau­reat al Premiului de literatură francofonă Ben­jamin Fondane, premiu înfiinţat de Institutul Cultural Român de la Paris, în colaborare cu Asociaţia Primăvara Poeţilor şi Societatea de Studii Benjamin Fondane. El i-a fost acordat pentru volumul de eseuri Notions de base, apărut în 2005 la Flammarion, cît şi pentru întreaga sa operă.
Traducem cîteva bucăţi din volumul premiat (copyright: Editura Flammarion), despre care, în Prefaţa sa, Milan Kundera spune că este o „stranie şi splendidă enciclopedie existenţială a cotidianului”.


Prezentare şi traducere de Constantin Abăluţă



CAFENEAUA


Într-o sâmbătă oarecare te scoli târziu şi ieşi, strecurându-te printre fragmentele orelor cu lina imprecizie îngăduită doar de cea mai disponibilă dintre dimineţi. Şi nu-ntâlneşti nici un suflet de om – parcă într-o doară – decât aşezându-te la tejgheaua unui bar, ca să comanzi o cafea pe care-o sorbi, urmărind distrat vaga tălăzuire a străzii. Într-o întâlnire cu tine însuţi să simţi atunci că te lansează acest lichid cald, brusc neasemuit de exact, care-ţi invadează limba lunecându-ţi pe gât o dată cu toate rămăşiţele nopţii – şi să realizezi că îndeplineşti, în ciuda degajării tale, un adevărat act de prezenţă în mijlocul vagului care te înconjoară.



CĂMAŞA
   lui Milan Sohulz


O cămaşă curată este cea de-a doua piele a noastră, şi cea mai bună. Fremătând şi fluturând, ea lărgeşte respiraţia epidermei care ne este dată o dată pentru totdeauna şi pe care cămaşa o slăveşte şi o mângâie aproape drăgăstos. Mângâioasă-i chiar ziua dimprejur când ni se strecoară pe sub bluză dimpreună cu briza. O cămaşă care şi-a făcut veacul aproape că ne-ar inspira despărţiri tot atât de emoţionante ca o amantă. Cămaşa, cu alte cuvinte, ne este mult mai aproape decât haina, în buzunarele căreia prea adesea te pierzi ca în lumea cea mare. Pantalonul nu-i deloc mai încurajator – căci spre el, în fiecare dimineaţă, drumul este tot atât de lung ca cel care duce la gară.



ZORII


Cei care spun că-ndrăgesc dimineaţa atribuie cel mai adesea iubirea lor unei ore deja avansate, destul de-nsorite şi-ncrezătoare în ea însăşi ca să slujească doar drept fundal răcoros diverselor activităţi ale zilei. Spre deosebire de aceştia, mult mai rari sunt cei ce preţuiesc zorii, ora neutră, lividă unde totul reîncepe întru îndoială, retrăgându-se-n pragul inexistenţei înainte de-a o porni iarăşi parcă de la zero. Oră în care lucrurile, sorbite de-o egală nimicnicie, devin elocvente solii în unicul lor cutremur mut. Os dezgolit până la os, ca să-şi arate dintr-o dată întreaga paloare.
După mărturiile ziariştilor sosiţi să-l intervieveze în Mexic, în ajunul morţii sale, bătrânul vulpoi surd ce devenise pe-atunci Bunuel se-aşeza în zori pe terasa casei, în faţa lui cu un copac răvăşit de briză, si-şi îndrepta capul înspre freamătul frunzelor ca spre un izvor, şi după expresia încântată, covârşită şi parcă definitiv uluită a chipului său, precaritatea acestui foşnet ajungea să-l elibereze de orice povară de prisos. În acele clipe se gândea, oare, mai împăcat la prietenul său Lorca, cel care cu ani buni înaintea lui şi-a văzut brusc limitele dând înapoi şi clădindu-i ultimul suspin în şoaptele şi penumbra lividă a vreunei livezi de măslini?



SPECTACOLUL


Mirat să asişti iarăşi dimineaţa la spectacolul scrumierei, paharelor şi carafei, ca nişte balize nemişcate semnalizând nevăzute pericole pe întinderea  mesei.



MICUL DEJUN, BREAKFAST-UL


Cu toată înrudirea denumirii care, în franceză, leagă masa de dimineaţă de cea de la prânz, micul dejun în stil „continental” este mult deosebit de cel mare: blândeţea dulceţurilor şi a mierii adăugată pâinii bine rumenite, rotunjimii ceştii de cafea şi adâncimii liniştitoare a golului său în care, sorbind, ţi se scufundă chipul, ca şi cum te-ai întoarce o clipă în aşternutul somnului, prelungeşte în fiecare dimi­neaţă amintirea copilăriei şi a ocrotirii materne căreia i-ai fost obiect. Mai aproape de „adevărata” masă, breakfast-ul englezesc, unde bacon and eggs completează viril inocenţa atâtor cornflakes sau a fulgilor de ovăz, este desigur mai matur; aici micul dejun, în pragul zilei, creează un ostrov de intimitate propice reculegerii înainte de-a înfrunta lumea – şi a cărui chemare ne va proteja în chiar miezul acesteia –, breakfast-ul ne face să regăsim atitudinea în­vingătorului, ne împinge să-nfruntăm totalitatea întreţeserilor realului în tăria slăninei afumate sau în calda lunecare a gălbenuşului de ou. Dacă regăsitul glas al unei doici cântând ne susţine în primul caz, înscriindu-ne în derularea unui neam legendar, cel de-al doilea ne-ngăduie să renegăm statutul de orfan la care, zilnic, ne-ntoarcem după ce ne trezim din somn.



PIAŢA


Ar fi cam pripit să vezi bogăţia unei pieţe doar în mărfurile sale. Atunci când din zori de zi o liotă de negustori se oploşesc într-un târguşor şi-şi desfăşoară acolo torentele de stofe, de ţipete, de paşi tot mai grăbiţi printre mormane de fructe sau de sticlărie, tarabe pestriţe ce-nşală aparenţele prin bogăţia mirajului menit să dispară brusc la momentul oportun. Doar că, atunci când copertinele tarabelor se ofilesc şi, precum nişte steaguri în bernă după un doliu subit, negustorii se-apleacă grăbiţi peste stivele de cutii de carton în care se refugiază iar gama întreagă de articole – abia atunci înţelegi că piaţa nu-i pentru orăşelul respectiv decât ceea ce este rochia pentru o femeie: un voal temporar care, odată ridicat, îi va dezveli mai bine strălucirea nudităţii sale.


De pe-acum, pe deasupra tarabelor prăvălite regăseşti seninătatea faţadelor cu obloane întredeschise şi crăpături de umbră, de pe-acum golul pieţei reapare de sub resturile-mprăştiate peste tot, se dilată parcă umflat de-o respiraţie liniştită, aceeaşi care undeva într-un colţ stârneşte zbânţuiala scurtă şi obosită a unei bucăţi de ziar. În vreme ce, în mijlocul pieţei, silueta omului aplecat să-şi lege şireturile reaminteşte de ceasul plecării într-o cursă simultană spre cele patru colţuri ale după-amiezei – de jur împrejur, prin gurile porţilor oraşului iarăşi libere, depărtarea prinde să ne-nghită în tăcere.



TRENUL


Nici un mijloc de transport n-a schimbat într-atât cunoştinţele noastre despre lume ca trenul. Chiar înainte de-a pleca la drum cu al nostru, plecăm graţie trenului ce se urneşte de pe linia paralelă şi care ne face să credem că noi înşine suntem cei care plecăm – perfid răpindu-ne suflul şi nelăsându-ne decât povara trupului inert şi confuz, ca revenit înainte de termen din călătorie. Şi ca urmare, încă pe parcursul drumului, cerul ţâşneşte spre noi mai viu şi mai aproape ca niciodată printre vagoanele trenului cu care ne încrucişăm, moment în care trosneşte şi palpită ca o răcoroasă panglică de metal. Ştim foarte bine că, de când există trenuri, călătorim întotdeauna cu altele decât cu acela în care ne-am găsit loc pe banchetă.



BARIERA


Toţi, fără nici o îndoială, ne ducem la barieră să privim trenurile care trec şi să invidiem cantonierul că-şi petrece timpul în căsuţa lui, moţăind pe prag. Observându-l din afară, suntem certamente victimele unei iluzii: cantonierul nu vede trenurile ca noi, tocmai pentru că, locuind acolo, n-are cum să vină de aiurea şi să admire bariera. Probabil că ignoră cu totul farmecul pe care-l are-n ochii noştri ciudata-ngrămădire: căsuţa lui, panoplia de semnale ce-o înconjoară, şinele şi grădiniţa unde pârghiile macazului răsar prin­tre câteva  flori ale soarelui.



TRENURILE


Trenurile noastre nu mai sunt cu aburi, dar suflul lor este întotdeauna mult mai larg decât calea ferată şi decât itine­rariul pe care-l străbate.



A TOASTA
   sorei mele (şi lui Honza)


În floarea vârstei, mult admiratul şef al unei clinici îşi convoacă discipolii şi colegii ca să le anunţe că o boală gravă îi interzice de acum înainte să fumeze şi să bea. Apoi îşi aprinde o ţigară, face un semn şi este adusă şampania, îşi ridică paharul lansând un provocator „ce-nseamnă vulturul fără de aripi?” şi-l  goleşte dintr-o-nghiţitură; moare la scurtă vreme după aceea. Ne-au prezentat un acelaşi număr, agitând la rândul lor sticla şi cupa ca să ne transmită ma­sajul: pilotul ce şi-a terminat cursa, apoi într-un depozit, turnându-şi de zor vodkă în pahar şi declarând că moartea poate să-şi facă apariţia, trompetistul vlăguit, în toiul aplau­zelor ridicându-se de pe scaun şi asigurându-ne, cu un zâmbet dumnezeiesc pe buze, că nu vom muri niciodată – în timp ce îşi privea pe furiş viitoarea lui moarte. Ei ne-au arătat drumul şi, dincolo de asta, sfârşitul care ne aşteaptă pe toţi; căderea lor a dat semnalul de plecare în propria noastră cursă, fatala coborâre din avion a band-leaderului a aruncat în aerul planorul nostru.
Aşadar, chiar şi azi, toastând, ne trecem unul altuia martorul, atât în semn de compasiune şi complicitate între muritori, cât şi ca un dar otrăvit. Unul dintre noi ciocneşte-ntotdeauna cu putere sporită paharul celuilalt, lăsându-i pe umeri un pic din greutatea proprie, rândul tău acum să devii solist şi să arăţi cum ştii să te prăvăleşti. Doar că numai­decât el îşi strecoară paharul sub al nostru şi-l ridică graţios, parcă transmiţându-ne, pentru survolarea abisului, puţină eleganţă.



BARMANUL
   lui Georges


„Barmanul” spunea bătrânul P., din spatele tejghelei, „barmanul  este acolo ca să aveţi pe cineva în faţă.” Nici confident nici simplu clovn, barmanul ne interceptează privirea, o împiedică să se rătăcească în lada de sticle din fundul barului şi ne-o întoarce politicos înapoi. În plus, el nu-i un simplu yesman sau oglinda noastră înşine; atunci când noi ne ironizăm amical în limba noastră, blândul vietnamez surâde şi ne lasă să flecărim, înainte de-a se exprima la rândul lui într-o cehă perfectă: „Numele meu e Ta­borsky”. Doar faptul că şi el este un altul, diferit de noi şi de ideea pe care ne-am făcut-o despre el, îi îngăduie barmanului să se achite din plin de sarcina lui şi să ne propună să îndrăznim ocolul necesar pentru a ne accepta mai bine pe noi înşine. Tocmai din acest motiv – şi nu din vanitate ori din nevoia de-a se amuza –, un comic celebru, noaptea, îl punea pe şoferul său să-i servească băuturile. Doar asta explică de ce, într-o seară, la New-York, ciocneşti mai curând paharul cu barmaniţa pilită de dincolo de tejghea decât cu prietenul ce-ţi stă alături. Când terminăm de înnegrit o pagină cu caligrafia noastră îndoielnică, ni se pare că din golul ei ori din neantul nostru ţâşnim ca să ne transformăm în propriul nostru barman.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul