Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un nedreptăţit: Nicolae VELEA

        Gelu Negrea

Unul dintre marii nedreptăţiţi ai postdecembrismului literar este Nicolae Velea, scriitor de stirpe aleasă, una dintre vocile distincte şi viguroase ale prozei romāneşti a deceniilor al şaptelea şi al optulea din secolul trecut. Īn ultimii 20 de ani, despre cărţile lui s-a vorbit sporadic şi fără convingere, singurul gest de readucere a lui Nicolae Velea īn circuitul public fiind schiţat, īn 1997, de fostul său coleg de filologie bucureşteană, criticul Gabriel Dimisianu, căruia īi datorăm īngrijirea unei antologii de texte reprezentative, completată de un substanţial corpus de extrase din comentariile critice privitoare la creaţia scriitorului.


Nicolae Velea este prezent, fireşte, īn Istoria literaturii romāne.1941-2000 a lui Alex Ştefănescu, ca şi īn Istoria literaturii romāne de azi pe māine a lui Marian Popa, dar, īn chip surprinzător, Nicolae Manolescu nu-i consacră un articol separat īn recenta sa Istorie critică, expediindu-l īn lista „autorilor de dicţionar”.


Comparānd acest tratament postum mai degrabă ingrat cu recepţia entuziastă de  care s-a bucurat īnainte de ’90 (Proza lui Nicolae Velea este, prin subtilitatea limbajului şi a observaţiei, excepţională, decreta fără ezitări, de pildă, Eugen Simion, iar verdictul său era cvasiunanim acceptat īn epocă), ne-am putea īntreba dacă nu cumva discrepanţele se explică printr-un efect natural al mutaţiei valorilor; dacă nu trebuie să vedem, aşadar, īn vitregia destinului literaturii sale o consecinţă a intrării Romāniei īn siajul unui declic istoric de proporţii continentale. Şi-au pierdut nuvelele, schiţele şi povesti­rile lui Velea farmecul de odinioară, emisia lui artistică nu mai este consonantă cu sensibilitatea cititorului din zilele noastre?


Orice lectură (ori relectură) a prozei sale infirmă īn chip hotărāt atare supoziţii, unica explicaţie a faptului că el nu ocupă locul cuvenit īn actualitatea vie a literaturii romāne contemporane putānd fi aceea că scriitorul n-a reuşit īn specia majoră a genului epic, romanul. Īn război un pogon cu flori, publicat fragmentar la Editura Albatros, īn 1972, este, de fapt, tot o nuvelă, dar de proporţii īntinse, ale cărei calităţi esenţiale nu ţin de soliditatea şi complexitatea specifice arhitecturii romaneşti, ci de savoarea, pitorescul şi expresivitatea unor secvenţe de viaţă, aşa-zis măruntă, a unor scene de mare autenticitate şi cu adāncimi psihologice nebănuite, desprinse din realitatea imediată. Nu pot să nu mă īntreb, īn context şi cu doza de retorică aferentă, care ar fi fost destinul literar al lui Marin Preda dacă n–ar fi scris Moromeţii sau Cel mai iubit dintre pămānteni, ci şi-ar fi prelungit cariera pe linia povestirilor scurte din Īntālnirea din pămānturi?


Apropierea de Preda şi, īn special, de povestirile sale de tinereţe s/a impus şi a fost semnalată de la primele apariţii publice īn revuistica literară ale lui Nicolae Velea. Īn Odihnă din volumul de debut Poarta (1960) īntālnim un descendent īn linie directă a lui Paţanghel din O adunare liniştită, numitul Dănilă Lencioiu, care, frămāntat  de o problemă interioară apăsătoare, susţine un monolg lung şi īntortochiat, cu opinteli şi intempestive ruperi de ritm, cu derutante alunecări de me­morie şi cu reveniri sinuoase la subiectul pe care vorbitorul pare a dori mai mult să-l ascund㠖 uzānd  de sofisticate, deşi naive, ocolişuri, ezitări, amānări şi divagaţii –, decāt  să-l elucideze. Mizanscena este curat moromeţiană, iar oralitatea, la ea acasă. Din aceeaşi familie, de harnici amestecători de vorbe-n colţuri şi rotunde, contorsionat īn exprimare şi ajungānd cu dificultăţi (adesea autoinventate) la ceea ce intenţionează să sugereze mai mult decāt să afirme cu limpezime, face parte şi Dică din La un dublu decimal (Monolog economic) din volumul de nuvele Zbor jos (1968).


Relevante şi definitorii pentru Nicolae Velea nu sunt īnsă asemănările, cāt, mai ales, deosebirile sesizabile īn raport cu Preda şi cu alţi prozatori din deceniul al şaptelea şi prima jumătate a celui următor – intervalul de timp īn care autorului īi apar volumele antume. Non-istorismul, indeterminarea, aerul de vagă atemporalitate care īnconjoară personajele behavioriste şi īntāmplările ce se dispensează de orice dimensiune psihologică sau etică, fiind văzute printr-o lentilă rece de undeva, de sus, īn panorame largi şi neutre afectiv din Īntīlnirea din pămānturi sunt abandonate īn favoarea trasfocării şi contragerii acţiunii īn planuri apropiate, īn gros-planuri şi īn imagini de detaliu care umanizează privirea naratorului, dar īi şi facilitează sondaje insolite īn lumea interioară a eroilor, īn gāndurile şi trăirile lor nu odată dramatice. Textele cāştigă astfel īn adāncime cu toate că protagoniştii nuvelelor şi povestirilor sunt recrutaţi din lumea oamenilor mărunţi – ţărani, şoferi, casnice, tehnicieni agricoli, brigadieri, oficia­lităţi rurale, instructori de partid şi alţii asemenea. Ei īşi trăiesc timpul istoric fără violenţa şi contorsionările de suflet de care va fi plină, ceva mai tārziu, proza aşa numitului deceniu obsedant – maniheistă  şi cam artificială prin accentul excesiv pus pe tragedia ţăranului romān deposedat de proprietatea funciară şi obligat să se īnscrie īn trendul noului tip de existenţă socială bazată pe colectivism.
De-a dreptul uimitoare este īn literatura lui Nicolae Velea absenţa cvasitotală a dimensiunii politice a vieţii satului romānesc de după război, inexistenţa conflictelor cu autorităţile comuniste şi, īn general, eludarea īnfruntărilor sāngeroase dintre victimele şi agresorii unui timp istoric calificat drept brutal sau, măcar, constrāngător. Dacă personajele lui Velea au mari probleme existenţiale (şi au!), sursa lor nu trebuie căutată īn presiuni exterioare, ci īn sfera lor lăuntrică sfāşiată de īntrebări, dileme şi, mai ales, de īncercări disperate de a-şi limpezi viaţa proprie sau natura relaţiilor cu ceilalţi. Există de fiecare dată īn povestirile sale, dincolo de vorbe īntortochiate cu meşteşug şi īntāmplări – dintre  cele mai banale, de regul㠖 o  propensiune subiacentă continuă spre penetrarea semnificaţiilor ascunse ale vieţii şi spre elucidarea misterului nesfārşit ce īnvăluie fiecare fiinţă umană. Tabloul care rezultă este departe de simplismul grosier al literaturii realist-socialiste care făcea ravagii īn epocă, multiplicānd, pe bandă rulantă, o imagine monodimensională şi edulcorată a lumii rurale īn care problematica se reducea la micile ezitări provocate de iminenţa intrării īn colectivă, urmate de marea bucurie şi entuziasmul nestăvilit cu care ţăranii īntāmpinau zorii noi ai socialismului biruitor şi participau, īntr-o contagioasă unanimitate, la făurirea unei lumi lipsite de confruntări, armonioasă şi fericită. Celebrele „dumiriri”, nelipsite din maculatura literară a timpului, nu-şi găsesc niciodată locul īn povestirile lui Nicolae Velea. Şi nici la fel de intens vehiculatele conflicte dintre bine şi mai bine trăite de eroi previzibili şi li­neari. Dimpotrivă, paginile sale sunt populate īn proporţie covārşitoare de „suciţi”, de inşi cu psihologii nebuloase şi un tip de reactivitate emoţională care iese sistematic din tipare.


Īn pofida generoasei literaturi critice consumate īn elucidarea resorturilor abisale ale numitei „suceli”, ea nu este decāt substitutul lexical al unui „altfel”, raportat, īnsă, nu la o realitate psihologică veritabilă, ci la un anume canon ideologic şi literar dominant īn epocă. De foarte multe ori, reacţiile neobişnuite ale protagoniştilor literaturii cu „suciţi” īşi află sor­gintea īntr-o percepţie inocentă, copilărească, nepervertită de cutume a vieţii care se revarsă, iconoclastă şi hohotitoare, dincolo de hotarele unui imaginar reducţionist, fundamental fals prin schematism şi lipsă de autenticitate.


Nicolae Velea a publicat īn 15 ani mai puţin de zece cărţi; din ele se pot extrage oricānd cāteva texte antologice, demne să figureze pe raftul de sus al literaturii romāne postbelice. Īn treacăt este o astfel de nuvelă exemplară, care cochetează cu statutul de capodoperă a genului scurt. Īn plin elan de optimism stahanovist, Nicolae Velea şochează izvodind o tragedie copleşitoare, īn care eşuează, din motive obscure, iubirea a doi tineri curaţi sufleteşte şi răsfăţaţi de destin, dar care nu ştiu să-şi ia īn serios sentimentele. Intrarea īn naraţiune, abruptă, are tăietura decisă a unui text clasic:


Lui Duminică i s-a părut deodată că s-a grăbit. Şi-a zis că are prea puţin timp īn urmă şi prea mult īnainte şi că poate să se mai odihnească, să se mai răsfeţe. Că prea trăise iute. (...)


Īntr-o zi de sărbătoare, cu ocazia unei excursii, Duminică a cunoscut-o pe Adina Gheorghe, tehniciană agricolă de la Sfatul din Cuca – o comună vecină. A cunoscut-o pe muntele către care se făcuse excursia, muntele Frunţii. Pe vārf era o ceaţă joasă, şi ei nu se vedeau decāt de la mijloc īn sus. Picioarele nu se observau şi, mergānd, toţi păreau că plutesc.


Cānd a văzut-o prima dată pe Adina, lui Duminică i-a pierit orice veselie. Avu zguduirea a ceva presimţit şi deveni tăcut şi sfios.


Cei doi tineri īncep să caute pretexte pentru tot mai frec­vente īntālniri. Cu ocazia uneia dintre ele, aflaţi īn maşina cu care īşi făcea serviciul Duminică, acesta riscă o glumă neglijentă, comunicāndu-i Adinei că este īnsurat. Era o minciună, īnsă fata se aruncă bulversată din autovehicol şi sfārşeşte răstignită īntr-un ţăruş de pe marginea drumului. Cu ea moartă īn cabină, tīnărul porneşte pe un halucinant drum către sinucidere:


Merse mult, fără să ştie cīt, pīnă ajunse la un mal. Văzu īn faţa lui o apă, dar nu văzu că e mare şi nu ştia că e Dunărea.


Nu opri; īşi spuse că n-are timp să zăbovească. Trecu malul, şi maşina īncepu să se umple cu apă şi să se scufunde. Īmprejur totul era alb – maşina era īnfreşurată īn dīre de lapte. Pe Duminică albul acesta īl ameţi şi la īnceput īl īnspăimīntă. Apoi īl bucură, el īşi spuse că a găsit locul acela unde totul era neadevărat şi reparabil – nu se putea să existe rīuri de lapte īn care să te mai şi īneci – şi spuse liniştit cuiva că gata, să oprească jocul, ajunge.


Nuvela Īntālnire tīrzie dispune, condensat, de toate datele unui roman al degradării iremediabile, deşi nemotivate, a relaţiilor unui cuplu atins grav de maladia necomunicării. Pavel Vārşan şi soţia sa, Fica, se īndepărtează treptat unul de celălalt, īndreptāndu-se spre o despărţire ireversibilă, cu toate că, īn final, bărbatul īşi mărturiseşte sentimentele mistuitoare nutrite dintotdeauna pentru partenera sa. Momentul este impresionant:


Şedeau unul īn faţa altuia, ocolindu-şi privirile şi mirīndu-se. Era ca şi cum pīnă aci ar fi stat – ea la o mejdină a viei şi a pămīntului lui Pavel, iar el la altă mejdină, şi din depărtare nu se putuseră vedea bine. Şi, deodată, pămīntul s-a scufundat, n-a mai fost, marginile lui s-au apropiat şi ei s-au pomenit alături. S-au văzut īntregi, prima dată, şi s-au minunat unul de altul. Şi tocmai acum, cīnd trebuiau să se ştie mai bine, să se bucure unul de altul, ei nu mai voiau, īşi fereau ochii. Era prea tīrziu.


Nicolae Velea este un maestru al sugerării marilor revelaţii prin gesturi mărunte şi cuvinte puţine, obţinānd apreciabile performanţe literare atunci cānd privirea lui se apleacă asupra lumii copilăriei. Şcolarul Andrei Prundaru din Zbor jos, īşi dă seama, īntr-o clipă de īnfiorare a conştiinţei, că nimeni nu ştie ce e īn mintea lui, că-şi poate schimba gāndurile şi judecăţile despre cineva de la o clipă la alta īn bine sau īn rău fără ca acesta să ştie nimic (...), că-l poate privi īn ochi la fel ca īntotdeauna şi se poate purta cu el ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. Descoperirea disimulării şi a jocului liber al gāndului īl aduc pe băiat īntr-o ciudată stare de graţie onirică:


Andrei se visa plutind pe un nouraş străveziu, care ocolea mereu ceva şi se apropia – tot ocolind, dar din ce īn ce mai puţin, şi din ce īn ce mai drept – cine ştie spre ce.


Īn Răgaz īntins, copilul Benone, după ce comite o gre­şeală, se ascunde de teama pedepsei paterne sub podişca de la şosea, dormind pe pămāntul umed şi contractānd o febră pu­ternică. Starea īngrijorătoare a sănătăţii sale īl obligă pe tată să iasă din carapacea tăcerii, divulgāndu-şi nebănuite sensibilităţi:


 ... Taică-său abia atunci l-a văzut schimbat, galben la faţă.
– Ce ai, mă?
Şi pentru că Benone tăcea, taică-său s-a apropiat de el şi l-a īntrebat cu voce coborītă:
– Ce e, mă Benone tată, cu tine?
De obicei, taică-său nu-i zicea pe nume, sau īi zicea simplu: Benone. Dar Benone tată...? Aşa īi mai spusese doar o dată, cīnd murise maică-sa. Se īntorceau de la cimir. Taică-său i-a pus mīna pe cap şi i-a zis:
«Rămăserăm singuri, Benone tată. Mă-ta se duse...».
După ce copilul se īnsănătoşeşte īnsă, părintele redevine taciturn, ursuz, utilitarist şi contondent īn adresare:
S-a suit īn căruţă, i-a smuls hăţurile din mānă, l-a īmbrāncit cāt colo şi i-a spus:
– Nici un cal nu eşti īn stare să-l mīi. De nevoie te-am ştiut, de nevoie ai rămas. Nu eşti bun de nimic.
Īntr-o altă povestire, micuţul Sandu aşteaptă īnfrigurat ca poarta, care se mai ţinea doar īntr-un cui, să cadă ca şi īn anul precedent, făcānd tot ce-i stă īn putinţă pentru a grăbi evenimentul. Fără o motivaţie anume, pradă unor trăiri noi şi inexplicabile, băiatul suferă īnsă o bruscă ieşire din copilărie – tulburătoare, dureroasă şi declanşatoare de gesturi şi reacţii neaşteptate:
Plīngea cuibărindu-se mic īn braţele mamei, căutīnd parcă ocrotire de ceva neīnţeles şi īngrozitor care-l īnspăimīntase (...)
După ce se domoli stătu un timp mut, cu ochii mari privind īn gol, apoi se smulse īndīrjit şi parcă ruşinat din braţele mamei şi-i spuse surprinzător de liniştit, cu o voce care parcă era a lui taică-său:
– Hai să mă ajuţi să dregem poarta aia, mamă!
Pline de un subtil farmec al oralităţii (autorul a fost considerat  „un Creangă al Argeşului”), pitoreşti şi rafinate ca spectacol lingvistic, povestirile cu substrat şi figuraţie pare­miologică din Vorbă-n colţuri şi rotundă şi Călător printre īnţelepciuni se constituie adesea īn ingenioase parabole etice, dānd seama, totodată, de valenţele stilistice remarcabile ale scrisului lui Nicolae Velea.
Reprezintă mai mult decāt o datorie, o obligaţie derivānd din elementare raţiuni deontologice, īntoarcerea atenţiei cri­ticii la cărţile sale şi echitabila lor reaşezare la locul ce li se cuvine de drept īn vitrina cu exponate preţioase a literaturii noastre.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul