Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Utopii şi mistere, parodii şi realism

        Horia Gārbea

Florin Toma, Oraşul jumătăţilor de īnger,
Cartea Romānească, roman


Deşi a fost prezent īn lumea literară multă vreme, Florin Toma este acum, la 57 de ani īmpliniţi, autorul a numai două romane, dintre care primul a apărut īn 2005. Un „desantist ’83” atipic aşadar, care nu s-a grăbit cu publicarea, fiind, probabil ultimul frecventator al Cenaclului Junimea al lui Crohmălniceanu care a debutat ca romancier. Dacă nu a făcut-o, mărcile generaţiei ’80 īn proză sīnt vizibile, poate chiar prea vizibile īn scrisul lui Florin Toma din acest al doilea roman. Asta dă cititorului iniţiat o senzaţie de confort, pentru că ştie „de unde să-l ia” pe autor, dar şi de disconfort, pentru că, totuşi, să recunoaştem, optzecismul canonic datează. Să notăm, aşadar, īn beneficiul lui Florin Toma cultura literară bogată la care face numeroase trimiteri, stilul alert, uşurinţa de a schimba tehnicile narative, inventivitatea, dar şi supunerea la modele, ultima bazată pe o vastă bibliografie. Lui Florin Toma nimic din ce-i livresc nu-i e străin, aceasta fiind principala caracteristică a gene­raţiei sale. Problematica romanului Oraşul jumătăţilor de īnger este una cunoscută şi recunoscută. Avem o distopie care, acum 25 de ani, ar fi stīrnit, dacă ar fi trecut de cenzură, hohote de rīs şi un uriaş succes de casă. Mă īntreb chiar dacă, măcar parţial, cartea nu a fost scrisă īn comunism. Şi, evident, īmpotriva lui. Īn Oraşul jumătăţilor de īnger avem o societate „prefectă”, un stat care terorizează cetăţenii cu zīmbetul pe buze, le ucide personalitatea, īi īnregimentează obligīndu-i chiar la vestimentaţie uniformă, pe categorii de vīrstă. Fericirea este obligatorie, castele sīnt impenetrabile. Totul e teoretic permis, īn afară de ceea ce este „dăunător” şi e clar că are cine să fixeze limitele dăunătorului. Am īntīlnit asemenea tip de carte şi de societate imaginată, de fapt, calchiată cu excrescenţe monstruoase după o lume reală īn care şi noi am trăit: Mīndra lume nouă de Huxley şi 1984 de Orwell sīnt exemplele cele mai apropiate de romanul lui Florin Toma şi cele mai bine cunoscute. La Florin Toma atmosfera, nu mai puţin terifiantă, e agrementată cu un imens grotesc de inspiraţie pur romānească.


Onomastica hilară a personajelor (Firicel Kronştain, Matache von Torquato etc.) şi denumirile nu mai puţin comice ale instituţiilor (Şcoala de Menaj şi Caractere, Consorţiul Naţional al liniştii Publice, Şcoala Populară de Vorbire şi Agitaţie, Liceul de Fete Surde) intră īn această categorie. Personajele compun şi recită versuri a căror sursă parodiată este limpede pentru cititor: „Mīndria noastră nu-i deloc secretă/ Şi-i cīnt de poezie şi de libertate/ Să ne lovim duşmanii-n demnitate/ Şi pacea să coboare pe planetă“. Cum ziceam, Florin Toma e inventiv şi bun cunoscător al materialului care-l inspiră şi al tehnicilor prozei. Īntrebarea - şi de la ea insatisfacţia - ce se ridică din paginile romanului este: la ce bun? La ce mai foloseşte acum, după 20 de ani, o parodie meşteşugită, deghizată abil, a societăţii groteşti-totalitare. Cīnd documentele şi mărturiile au spus aproape totul de-a dreptul, ce rost mai are o asemenea parabolă distopică? La ce bun coafarea atīt de complexă, de artistică, de muncită, efortul de a inventa o lume care să vorbească, prin reflexie īn oglindă, despre o realitate ce poate fi spusă şi a fost expusă de-a dreptul? Acesta este neajunsul romanului scris acum (sau doar publicat acum) de Florin Toma, adică 21 de ani prea tīrziu. Păcat de mintea şi calităţile prozatorului exercitate cu un prea mic efect final. Totul s-a īncheiat demult pe această linie şi iarba creşte ironică īntre traversele ei.


Iolanda Miculescu, Misterul feminină şi magia iubirii īn opera lui Mircea Eliade,
Editura Arvin, eseu


O lucrare doctă şi cam aridă, rece despre un subiect cald īn principiu scrie Iolanda Miculescu, persoană fără antecedente literare şi fără prezentare pe copertă sau paginile de īnceput. Aceste prezentări, de multe ori fas­tidioase şi autoelogioase, e drept, sīnt totuşi utile cīnd autorul nu e un consacrat. Mie unuia car­tea mi-a fost pusă īn mīnă, la lansarea altei cărţi a altui autor, de o tīnără persoană ce părea profesoară de liceu sau cam aşa ceva, care apoi a dispărut īn noaptea neagră, misterioasă (cam) ca femeile lui Eliade. O fi o teză doctorală? O fi īncercarea cuiva pasionat de Eliade? Autoarea dă note de subsol excesive: explică la subsol termeni ca eutanasie, totem sau falus. Măcar despre ultimul, chiar cei/cele care nu l-au văzut au auzit vorbindu-se! Īn plus, definiţia la eutanasie e greşită: „provocarea unei morţi lente”. Ceea ce ar fi mai degraba explicaţia pentru termenul „tortură”. Īn schimb, numita autoare nu-şi numerotează bibliografia şi, ca atare, nu se referă la ea īn text prin obişnuitele trimiteri numerice. Capitolele sună bine la titlu: Exotismul erotic, Puterea lubrică a şarpelui (aici cam neclar cum puterea ar putea fi lubrică), Kartofania spectrală, Motivul dublului, iubirea ca joc magic, Nostalgia Paradisului, Mythos şi Eros (cam banal, mă rog). Conţinutul nu musteşte de idei, dar e decent, la o adică Io­landa Miculescu ne cam povesteşte naraţiunile lui Eliade. Pare a fi mai degrabă o lucrare pentru uz didactic īn zona claselor a IX-a, a XII-a sau chiar a claselor V-VIII. Pe coperta a patra, un citat din Eliade care n-are nimic de-a face cu erosul ne spune că sīntem condamnaţi să īnvăţăm prin cărţi. Ar fi ceva īn general, dar, īn materie erotică, tot practica ne dumireşte. Mircea Eliade o ştia mai bine ca oricine.


Liviu Capşa, La bună dispoziţia dumneavoastră,
Editura Vinea, poezie


Īncă din titlu e clar că Liviu Capşa, cunoscut parodist, īl parodiază pe Mircea Dinescu. Mai puţin previzibil şi cred că unic īn istoria literaturii noastre este că el dedică toate poemele volumului aceluiaşi scop: parodierea lui Mircea Dinescu. Toate cele vreo 60 de  texte sīnt, bob cu bob, parodii ale unor poeme ale autorului volumului La bună dispoziţia dumneavoastră! La fiecare, parodistul indică foarte conştiincios pe care dintre textele colegului său de generaţie l-a avut īn vedere. Exerciţiul nu e uşor şi nici lipsit de riscuri. Liviu Capşa pune īn parodierea lui Dinescu ingeniozitate şi har care nu-i lipsesc, dar care, ne gīndim ine­vitabil, erau poate mai potrivite pentru utilizarea īn creaţii proprii. Oricīt de inspirată e o parodie, Topārceanu fiind punctul culminant al genului la noi, oricīt am admira găselniţele şi luarea īn răspăr, fie şi egale cu ale obiectului parodiat, o parodie rămīne o umbră a unui corp, nu corpul īnsuşi. Altfel, Liviu Capşa e deseori plin de vervă şi de o remarcabilă dexteritate. El realizează un text Cīinii din Bucureşti după Pisicile din Vatican, mimează perfect īn Iad păzit de draci cunoscutul Grīu păzit de maci al modelului etc., etc. Se observă că parodia imită pīnă şi fonetic modelul, fireşte cu detaşarea şi umorul absolut obligatorii. Astfel, Cu tocul e parodia poemului Potopul al celui ce a fost numit, de un critic nervos „analfabet din Slobozia”, dar care, iată, a ajuns nu doar castelan şi vedetă TV, ci şi efigie bună de imitat prin punerea de mustăţi. Căci, pentru a fi demn(ă) de mustăţi, trebuie să fii cel puţin Gioconda. Dacă Mircea Dinescu s-a făcut că lucrează, Liviu Capşa chiar a lucrat pe temele, pe sintagmele, chiar pe fonemele lui. Zice Capşa – nume istoric – īn parodia amintită la Grīu păzit de maci, cert cea mai reuşită a volumului: „Poetul dacă doarme cu capul pe tejghea/ nu-nseamnă că-i beţiv şi că-i lichea/ ci că-i răpus amarnic de marile-ntrebări/ ce ies din crāşmă-n lume pe două-trei cărări. De mii de ani pămāntul este stropit cu maci/ şi din ulcele vinul spune poveşti cu daci/ .../şi cīrīie savanţii ca cioara din copaci/ īncīt mă-ntreb retoric: poţi oare să mai taci”. Poate că da. Bine că nu.


M. Duţescu, Şi toată bucuria acelor ani trişti,
Cartea Romānească, poezie


Poetul debutant a fost ales drept cel mai bun dintre cei care au participat la concursul de gen al Editurii Cartea Romānească de un juriu de īnaltă competenţă. Nu putem şti cum erau ceilalţi autori īnscrişi īn competiţie, īnsă M. Duţescu (n. 1979, arhitect) pe mine unul m-a dezamăgit, deşi are o limpezime a textului care īl poate face simpatic şi o dezinhibare de profesionist. M-a dezamăgit pentru că poezia lui, ce se referă explicit la un segment bine delimitat de spaţiu şi timp: Romānia ultimului deceniu de comunism şi a primelor două din ce-a urmat după revoluţie, durata vieţii poetului deci, este o relatare netă, necontrafăcută, poate, dar şi una netransfigurată īn poezie. Zeci de volume despre această perioadă şi despre experienţele personale ale autorilor ori ale unor protagonişti imaginari s-au scris. Mai ales volume de proză. M. Duţescu nu surprinde şi nu impresionează. El descrie atent, eficient, concentrat la detalii ceea ce s-a īntīmplat, probabil, cu adevărat cu el. Ei şi? Bun, viaţa e banală, viaţa e anodină şi plată! Admit! Dar exprimarea acestui adevăr īn relatări prozastice minuţioase este, oare, poezie? Dacă vom accepta - şi putem accepta, desigur – că nimic nu iese din cotingent, că nu există niciun plan transcendent şi că nimic din ce-i metafizic nu e cuprins īn realitate, putem trăi după această schemă şi īn conformitate cu aceste convingeri dar, să fie limpede, atunci nu are nici un  sens să scriem poezie sau ceea ce dl Duţescu crede că este poezia. Poezia banalului, a platitudinii etc. există tocmai pentru că ea, īntr-o anumită accepţiune, dintr-un anumit unghi de vedere, se autoelimină, se persiflează, se converteşte īn transcendenţă. Aceasta este, īn primul rīnd, lecţia lui Bacovia, pe care foarte mulţi poeţi din generaţia lui M. Duţescu au īnvăţat-o foarte bine şi o extind īn variante proprii, unele de un uimitor impact. Din păcate, M. Duţescu nu calcă niciodată cu proza pre proză şi cu atīt mai puţin cu poezia pre proză. El e un simplu reflector al unei realităţi dincolo de care nu mai există nimic.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul