Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cum am salvat un cocoş de la moarte

        Ioan Radu Văcărescu

De curând, la o poveste mai aşezată cu un prieten literat de peste ocean, venit „acasă” pentru vreo câteva zile, cu treburi aşa-zicând familiale, a venit vorba nu doar de vremurile grele şi triste pe care românii le poartă azi în spate, în comparaţie companionul meu aducând exemple numeroase de depăşire a crizei pe la ei pe-acolo, ci şi despre literatură, cea română, bineînţeles, că nu se face ca doi intelectuali care se ocupă de acest domeniu al spiritului să treacă peste asta ca şi cum n-ar exista, în pofida ziselor vremuri şi a inexistenţei cărţilor cu un asemenea conţinut pe rafturile bibliotecilor şi librăriilor străine. Prietenul meu, destul de bine pus la punct cu situaţia literaturii noastre de azi, poate chiar mai în cunoştinţă de cauză decât mulţi literaţi români de aici, unii chiar cadre universitare (vechiul meu amic predă literatura la o universitate de peste ocean, iar în urmă cu câţiva ani, atunci când a încercat să obţină un post la o facultate din oraşul nostru natal, a fost refuzat politicos, cum că nu sunt destule ore, deşi cadrele de acolo aveau fiecare câte trei-patru norme, ca şi când ar fi predat şi noaptea în somn), a adus în discuţie la un moment dat faptul că din tematica scrierilor contemporane lipsesc chiar lucrurile actuale, cotidiene, cele care ar putea interesa eventualii cititori străini, adică lucruri legate de tranziţia noastră peste care s-a aşezat burzuluită criza lumii de azi. În acest context, i-am atras atenţia că eu, de exemplu, nu scriu acum decât despre întâmplări de azi, numai că nu doar despre acelea grele şi triste, ci şi despre unele mai vesele, din acelea despre care să spui că totu-i bine şi toată lumea mulţumită, că la noi, la români, literatura fără haz şi fără „poantă” nu-şi prea mai are rostul. Mai mult, i-am explicat că e important şi ca autorii români să scrie ca la semnal, adică despre oameni, animale şi lucruri anume, cum ar fi amanta primului-ministru, portarul de la spitalul municipal, purcelul moşului Gheorghe, poetul în viaţă de la judeţ, ţiganii care fabrică scocuri, nea Stelică, şeful găştii de penări de la „Boboci”, la mine în cartier, omul zis Omu, cel mai marginal dintre toţi, şi câinele său numit Atunci etc. Cuvinte la care amicul meu mi-a sugerat să şi exemplific, că, altfel, vorbim degeaba, iar ca să-i fac pe plac, că doar e critic literar, i-am promis că, până a doua sau măcar a treia zi, voi scrie un astfel de text. La care, desigur, aştept răspuns dacă merită să fie publicat, la început în româneşte, apoi tradus, chiar de el, şi publicat undeva în străinătate, într-o limbă de circulaţie internaţională. Mai mult, am adăugat că voi scrie un text în proză despre un cocoş, că nu se face ca la noi, la români, să existe vreun autor care se doreşte respectabil şi să nu scrie despre faimoasa orătanie, făcută, cel puţin la noi, mare erou li­terar de Ion Creangă, cel care, băgaţi bine de seamă, cam despre asta a scris la viaţa lui, despre oameni în carne şi oase (sau poate credeţi că Ochilă nu-i aşa ceva!?), animale din curte şi din pădure şi întâmplări de toate zilele. Zis şi făcut. Şi iată ce-a ieşit. Acum, după ce acest text o să apară în româneşte, desigur, dacă va primi bun de tipar de la omul meu, aştept ca acesta să se ţină de cuvânt şi să mă facă celebru în lumea largă literară. De fapt, nu pe mine, ci pe cocoş.
În urmă cu vreo trei ani, stăteam în curte la nea Mitică, la Rio del Sadu, şi făceam mişto de un cocoş. Îl luam în răspăr când unul, când altul. Că nu era un cocoş ca orişicare, nu mergea prin curte decât în pas de defilare, başca faptul că sărea la toată lumea de i se dusese vestea în toată zona. Nu-i vorbă, nea Mitică numai astfel de ciudate fiinţe domestice a avut la curtea lui în decursul anilor. De exemplu, purcelul zis Alex, care venea strigat pe nume şi lua tulăul de cucuruz din mâna stă­pânului, după care se aşternea pe mâncat şi apoi se întorcea cu burta în sus şi dormea la soare cu toate cele patru picioare îndreptate către înalt. E adevărat, crescuse de mic cu cei doi câini ai casei, cu Ursache şi cu Lică, cel dintâi un ciobănesc uriaş, al doilea un ţipţăr negru şi creţ de nici două palme. Iar cei doi lătrători aşa au şi crescut, delectându-se mai ales la troaca lui Alex, de erau graşi la un moment dat încât li s-a interzis de către veterinar să mai mănânce pâine. Ca să nu mai vorbim de mielul pe care nea Mitică l-a cumpărat într-o vară ca să-l îngraşe şi să-l taie în octombrie, la Sfântul Dumitru, spre desfătarea oaspeţilor. Se făcuse un cârlan de toată frumuseţea, umbla razna prin tot satul şi mânca pe rupte, asta după ce vreo două luni se făcuse ca un ţâr, că nu voise să guste nimic. Iar la presupusa tăiere, numai că-i dăduse un brânci stăpânului său, în văzul oaspeţilor pregătiţi cu frigări de alun în mâini, de nea Mitică a zăcut vreo două luni cu spatele harcea-parcea. Aşa că, în acel an, nea Mitică a tăiat de Crăciun berbecul, spre liniştea sufletească a supravieţuitorilor Alex, Ursache şi Lică.


Făceam mişto de cocoş pentru că era programat sărmanul la pus în oală chiar în acea zi, pe când focul cu lemn de fag ardea pălălaie în soba din bucătăria de vară. Şi chiar atunci i-a trebuit lui Nea Mândrean să intre pe poartă şi să ne prindă cu miştoul pe buze, el care venea din satul lui în al lui nea Mitică cel puţin de două ori pe săptămână ca să-l convingă pe acesta să-i dea lui cocoşul, că are mai bine de zece găini şi nici un stăpân peste ele. Milos cum sunt cu animalele, ce mai tura-vura, de data aceea l-am convins pe nea Mitică să-i dea omului cocoşul, nea Mândrean fiind şi el om de-al meu, şofer de-o jumătate de secol, cel cu care-am bătut Românica în lung şi-n lat. Că i-am şi zis atunci lui nea Mitică, mai bine aruncăm pe jar, aşa, cantr-o doară, nişte frigări de burtă puse pe beţe de alun, că merg mai repede şi mai bine cu rieslingul minunat din pivniţă. Însă, omul şi-a primit cocoşul în dar cu o condiţie: să aducă la rându-i un cocoş tânăr şi cântăreţ la anul, după ce ies puii de sub cloşcă, la el acasă, în satul ardelenesc Suptgardul de Mijloc. Şi să fie un cocoţ cumsecade, pe care să-l cheme Viorel, nu Ivan ca pe cocoşul care se dădea mare la Rio del Sadu cu pasul lui de soldat sovietic.


De curând, la o altă întâlnire fericită în ograda lui nea Mitică din Rio del Sadu, şi urmărind noi, stând acolo pe buturugi cu sticlele de bere în mâini, orătăniile plimbându-se de-a valma şi de-a moaca prin curte, numai că îşi aminteşte nea Mitică de nea Mândrean şi de cocoşul dat la un presupus schimb de generaţii. Că omul nu mai venise aproape deloc pe la Rio del Sadu, cică micro­buzul la care trăgea de volan stătea pe butuci de mai multă vreme. „Când îl vezi, să-i spui de cocoş”, mi-a atras atenţia nea Mitică, „de trei ani trebuia să-l aducă pe cel nou.” Aşa am şi făcut, cu prima ocazie i-am atras atenţia la rându-mi lui nea Mândrean că are o datorie mai veche şi bine ar fi să se achite de ea. Însă chestiunea a rămas cam în coadă de păstrăv şi nici prin gând nu mi-a trecut că o să mă trezesc la poartă, într-o seară de sfântă duminică, cu nea Mân­drean, cu un sac pe umăr şi în sac cu un cocoş de toată frumuseţea. „Îi pestriţ”, mi-a zis nea Mândrean, „sună-l pe nea Mitică şi spune-i să vină după el, până dimineaţă leagă-l de-un picior undeva prin curte.” Şi dus a fost, eu rămânând ca prostit cu cocoşul aţipit îndesat în sac. Ce să-l leg prin curte, m-am gândit, ca să-l las în plata câinelui meu Clyde, să-l facă spionul acela britanic harcea-parcea? L-am sunat pe nea Mitică imediat şi acesta m-a sfătuit ca până a doua sau a treia sau a patra zi, adică atunci când va putea veni la oraş, să-l pun într-o cutie undeva prin pivniţă sau prin garaj, să-i dau apă de băut şi mâncare, după care m-a întrebat dacă şi cântă. I-am spus că nu ştiu dacă şi cântă, pentru că acum doarme în sac, că aşa fac orătăniile de obicei, dorm noaptea. În fine, l-am dus în pivniţă şi l-am aşezat într-o cutie de carton pe care am pus un geam de sticlă ca să văd ce şi cum. Şi iarăşi m-a sunat nea Mitică, spunându-mi că mai bine ar fi să-l tai şi să-l îngheţ, să-l punem în oală cu o primă ocazie, dar să-l tai imediat a doua zi, că altfel slăbeşte şi nu mai alegem nimic de el, că lui nu-i mai trebuie cocoş, şi aşa în anul acesta are şapte de la cloşcă, şi numai cinci puicuţe, de parcă ar fi vreme de război. Şi m-a mai întrebat iarăşi dacă şi cântă. Ce să mai zic!


A doua zi dimineaţa am coborât în pivniţă să scot cocoşul la sacrificat. Vezi să nu! Acesta, disperat, de parcă ar fi înţeles ce-l aşteaptă, a ţâşnit afară pe uşa pivniţei şi după aceea pe scări şi în curte. L-am alergat vreo două ore, în lătrăturile vesele ale lui Clyde, care credea că ne jucăm un joc nou, iar personajul pestriţ e o nouă jucărie în locul castronului cel roşu. Şi tot alergându-l eu pe cocoş, numai că mi-a venit o idee genială. Am lăsat orătania să se odihnească în gardul viu de carpen unde se ascunsese, l-am chemat pe nea Gile, vecinul meu, şi i-am oferit acel cocoş pe gratis. A fost de acord imediat, că şi aşa avea în ogradă şase găini şi nici un cocoş. „Şase găini virgine”, a ţinut să specifice vecinul, după care l-am mai alergat amândoi pe băiat vreo două ore şi cu chiu ,cu vai am reuşit să-l transbordăm pe alergător în anturajul găinilor cu pricina. La început a fost cam stingher săracul, dar într-o singură zi s-a obişnuit şi făcea pe şeful, iar după altă zi a început să-şi alerge haremul şi să-l dea pe brazdă cumsecade, una câte una din mirese căzând la datorie.


Bineînţeles, pe seară m-a sunat iarăşi nea Mitică. I-am spus de toată tărăşenia, dar nu s-a supărat deloc că, uite, al doilea cocoş a scăpat, care va să zică, nepus în oală. Aşa-i când nu-i să fie, ce să-i mai faci. „Măcar cântă?”, m-a mai întrebat nea Mitică, la care i-am răs­puns că da, cântă foarte frumos, de tot cartierul e cu urechile ciulite, atâta de frumos cântă, şi fute, apoi fute şi iar cântă. Şi uite-aşa, e bine şi toată lumea mulţumită, cum vă ziceam, nea Mitică e mulţumit că şi-a primit datoria şi anul ăsta are şapte cocoşi, din care-şi poate alege unul pe cinste la curte, pe care să-l cheme Viorel, nu Ivan ca pe cel vechi, iar dintre ceilalţi, fie ce-o fi, măcar unul nu va scăpa de băgat în oală când va prinde o anumită masă corporală, nea Mândrean e mulţumit că şi-a achitat datoria, nea Gile e şi el mulţumit că are în mica lui ogradă cu şase foste virgine un cocoş pe cinste, pe care-l admiră tot cartierul, iar eu, milos din fire cum mă ştiţi, sunt foarte mulţumit că am scăpat un cocoş de la moarte. Ba, chiar doi. Iar de cocoşul cel pestriţ ce să mai zic, mai mulţumit ca el nu-i nimeni, cui nu i-ar plăcea ca toată ziua să cânte şi să fută. Astfel că uneori îmi şi vine să-mi trag în gând ideea că, totuşi, trăiesc în cel mai bun dintre toate satele posibile.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul