Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Facătorii de rău

        Dragoslav Mihajlovič

Prezentare şi traducere: Mariana Ştefănescu


Romanul Făcătorii de rău al scriitorului sârb Dragoslav Mihajlovič (n. 1930) relevează experienţa tragică prin care a trecut autorul, care-şi rememorează trecutul necicatrizat; în subsidiar este un roman de ficţiune, căci documentul istoric este transpus simbolic.


La douăzeci de ani, Dragoslav Mihajlovič, student la Facultatea de Litere şi Filozofie din Belgrad, cade în trapa istoriei din perioada cominformistă a Iugoslaviei, atunci când Tito a intrat în conflict cu Stalin; drept urmare, Cominternul de la Belgrad se va muta, în anul 1947, la Bucureşti. Totalitarismul titoist va fi la fel de dur ca cel stalinist, iar acei tineri iugoslavi (în majoritate, sârbi), vinovaţi de „delict de opinie” vor fi aneantizaţi de poliţia politică a vremii, întrucât, peste noapte, ar fi trebuit să se dezică de statutul de „cominformişti”. Scriitorul sârb va fi arestat şi trimis la închisorile din Čuprija, Kragujevac şi Belgrad, periplul său carceral încheindu-se în lagărul de reeducare de la Goli Otok, o insulă lipsită de vegetaţie, o insulă aridă, cum ar suna în traducere, din apele Adriaticii, diabolic spaţiu de recluziune pentru „duşmanii interni” ai ţării.


După moartea lui Stalin va fi eliberat, îşi va putea încheia studiile universitare, însă, timp de un deceniu, va fi obligat să recurgă, pentru a  se întreţine, la tot soiul de expediente (a lucrat ca achizitor de ouă, de piei argăsite, impresar de circ...).


În fine, în anul 1967 îi apare primul volum de povestiri, Noapte bună, Fred, iar un an mai târziu, romanul Când înfloreau dovleceii. Dat fiind faptul că era un scriitor de opinie, incomod pentru un sistem democratic „fifty-fifty”, va fi ţinta predilectă a ideologilor de serviciu, însă prestigiul său literar nu va avea de suferit, lui Dragoslav Mihajlovič atribuindu-i-se importante premii literare.


În Iugoslavia deceniului opt, politica „glasnost” a permis dezgroparea unor adevăruri incomode, astfel încât şi scriitorul „goliotočan” Dragoslav Mihajlovič se va putea consacra cercetării lagărului de reeducare Goli Otok, cu acribie etnografică, reconstituind atmosfera concentraţionară ca pattern de subcultură. Investigarea condiţiei umane se face fără a dramatiza destinele colocatarilor carcerali zigzagate de delirul istoriei. Personajele, reale, dialoghează cu autorul, depun mărturie. Scriitorul îi dirijează din umbră, este călăuza lucidă care pune întrebări, demantelând eşafodajul ideologiei marxist-comuniste. Va rezulta o impresionantă cronică a confesiunilor referitoare la „caznele reeducării”. Se pare că fenomenul Piteşti era şi aici aplicat ad litteram.
Volumul Goli Otok a fost publicat în anul 1990.


Şi iată că, abia după 17 ani, Dragoslav Mihajlovič revine cu romanul Făcătorii de rău, unde personajul principal este torţionarul de mai ieri, dar care nu se poate adapta jocului de-a democraţia, spre deosebire de colegii săi care au reuşit în viaţă şi care nu mai ştiu cum să se debaraseze de acest ins care regretă infernul, fiind strivit de obsesia puterii. El este un lest care le poate periclita credibilitatea politică.


De fapt, Dragoslav Mihajlovič, cunoscător şi martor al acelui mediu constrângător, reconstituie o epocă în care ideologia a acordat puteri nemăsurate poliţiei politice aflate sub directa păstorire a lui Tito. S-ar zice că „fenomenul Piteşti” de la noi s-a impus şi în Federaţia iugoslavă, dat fiind că, în spiritul reeducării, orice deţinut trebuia să aibă dorinţa de a răzbi până la capătul răului.
Iar făcătorii de rău, personajele scriitorului sârb, ajung ei înşişi să fie stăpâniţi de rău, suferă, îşi deplâng suferinţa şi ajung la deznădejdea care le întunecă minţile.


„Fărădelegile duc omenirea într-o istorie cu necazuri apocaliptice”, spunea Părintele Arsenie Boca. Romanul lui Dragoslav Mihajlovič stă mărturie acestui adevăr.


După şase ani de şefie peste lagăre şi penitenciare, colonelul Jova Veselinović revine în Belgrad la nevastă şi copilaş, deznădăjduit şi surpat pe dinăuntru.


Deprins a fi gazda care să împartă dreptatea cu ditamai spada după rânduieli neîncetat răstălmăcite, acum vedea cum lumea din preajma sa nu era aidoma celei lăsate în urmă. Şi cu care nu se mai putea deprinde. Toate cele pentru care el se luptase ani de zile se năruiau acum în ochii lui, el nemaiputând fi de niciun folos.


Ce-i asta, se întreba el, negăsind vreun răspuns. Ticăloşii, taman oamenii ăştia care de mult nu mai aveau nimic sfânt în ei – iarăşi l-au tras în piept! – şi pe care cândva ştiuse să-i pună la punct, acum se fuduleau ca nişte scârbavnici, populându-i viaţa, el neputând face nimic. Cum venea asta? Ce se întâmpla?


Ştia perfect ce era de făcut – şi încă nu era prea târ­ziu! –, numai că  nu-i mai dădeau lui crezare şi nici nu-l mai îngăduiau. Iar chestia asta îl scotea din minţi. Ieri era bun, astăzi nu mai e – cum venea asta? Cu toate decora­ţiile şi meritele excepţionale, acum era în vizorul lor ca fiind cârcotaş şi mereu pus pe harţă.


Cumpănea iscoditor toate cele, apoi îi lua pe toţi la refec. Toţi îl zădărau, toţi erau duşmani, diversionişti, spioni, toţi lucrau împotriva acelui ideal de viaţă pe care îl vedea luminos, tot mai îndepărtat, ceea ce pentru el era de neacceptat.


Chestia asta îl măcina şi-i răpea liniştea. Îşi burduşi biroul cu hârţoage, petrecând zile şi nopţi printre ele, şi tot pritocindu-le descoperi în jurul său tot soiul de maşinaţiuni bătătoare la ochi, în faţa cărora ceilalţi mijeau ochii. Iar când la vreo şedinţă îşi mai dădea drumul la gură, punând pe tapet acele chestiuni, indicaţiile lui erau trecute sub tăcere, mai rău, admonestat să-şi vadă de treburi.
În fine, s-a nimerit în preajma sa un tip venit de curând, pe care îl socotea mai slab ca el, nicicum mai puternic, căci îl întrecuse pe scara ierarhică. Netrebnicul ăsta s-a ivit într-un moment nefast lui, când s-a brodit scandalul de la restaurant, unde a fost şicanat de o jigodie care fusese informatorul său personal, şi asta ca să-i pună în joc reputaţia socială – şi atunci tipul i-a făcut o reclamaţie. Iar şefii, fără a mai sta pe gânduri, parcă aşteptând acel moment, l-au pensionat.


Iar lui, mâhnit şi amărât, îi trecu prin minte că este o potaie jigărită alungată de stăpânul nerecunoscător.


*


Ameţit, în cădere liberă, Jova se pomeni brusc la fundul unei fântâni mucezite şi puturoase, a cărei duhoare îi tăia respiraţia. Cu durere în suflet înţelese că şi-n cea mai crâncenă mizerie încă n-ai dat de fund, ceea ce se întâmpla acum cu el.
Tânăr şi plin de vigoare, cu braţe vrednice şi goale şi tânjind cu sufletul aprins de duioşie, pe care, dacă l-ar fi crestat, dădea pe-afară de-atâta lumină, era de fapt năpădit de buruieni, lipsit de binefacerile soarelui, care doar pentru alţii străluceau cu dărnicie. Sus, urla lăuntrul său. Soare şi văzduh! Doar că urletul lui nimeni nu vroia să-l asculte.
Nu mai ştia cum să se stăpânească. Plesnind de plictiseală şi încordare, toată ziua, în papucii săi roşii, se fâţâia închis în cameră, citea şi răscitea ziarele, care i se păreau dezgustătoare, se uita la televizor de la trezire până la culcare – fiind printre primii care-şi făcuse rost de un asemenea aparat – care-l înciuda peste măsură – abia aşteptând noaptea – se culca târziu – dacă mai era în stare, vârându-şi capul într-un somn de cele mai multe ori agitat şi coşmaresc.
A încercat de câteva ori să iasă şi să se distreze cu nişte indivizi petrecăreţi, care, ceva mai târziu, vor trece şi ei prin încercarea lui. Dar nu putea fi ca ei, la acele întâlniri nu şi i-a putut apropia. Erau ca nişte ţaţe care ponegreau tot ceea ce de fapt el dăruise.
Se simţea deasupra lor. Le-asculta dezgustat izmenelile despre nedreptăţile înghiţite – o dată-de două ori a constatat mirat că şi el gândea acelaşi lucru despre sine – şi, furios, conchise că nici nu meritau altceva.
Ca pe nişte flori rare şi preţioase cultiva tainic înlăuntrul său regretele care-i veneau din toate părţile. De câteva ori chiar l-a visat pe tipul acela elegant cu pipa în mâna stângă şi cu un ditamai inelul pe policarul mâinii drepte răsfrânt peste buzunar, care, fixându-l cu o privire de oţel, i-a spus:
„Eu, zău, n-am ştiut ce ţi-au făcut păduchii ăştia. Troţkişti, ce mai tura-vura, zău aşa!”
Ca apoi tânărul şi chipeşul ofiţer să-l introducă în slinosul şi somptuosul său cabinet, care ar fi putut fi al lui.
Şi o să se ajungă până acolo, gândea el, când va trebui să se socotească şi cu d’ăştia. De asta era mai bine să n-aibă cu ei nici un fel de familiarisme.
Apoi trecu în perioada în care nădăjduia ca din senin să fie atacat pe stradă de cineva, şi că atunci iarăşi se va manifesta.
Începu să-şi agaţe pe cenuşiul său costum toate medaliile şi ordinele căpătate – de gât atârnându-şi ordinul eroului naţional – şi cu ele pe piept se-apucă să se plimbe provocator prin oraş. Cu pistolul încărcat, fie la centură, fie în buzunar, se îmbulzea în mulţime pândind priviri şi privind chipuri.
Şi iarăşi nu se întâmplă nimic. Simţea privirile altora asupra sa, totuşi ele erau fie indiferente fie, uneori, ironice şi nimic mai mult. Curând va trebui să se lase şi de asta.
Atunci, de câteva ori, în vria privirilor şi a oamenilor pe care cândva îi avusese la mână şi pe care chiar îi crezuse, îi zări pe unii pe care îi ajutase să rămână în viaţă. Care acum îl evitau, ceea ce scăpără în el scânteia urii. Şi de atunci, de fiecare dată, va trebui să admită că nu-şi folosise mai bine puterea lui de-atunci. Acum n-ar mai fi fost nimeni care să-l urască.
După care, de două sau trei ori, în învălmăşeala chipurilor de pe stradă, zări, un pic surprins, şi unele despre care ştiuse că răposaseră de mult şi la moartea cărora contribuise şi el. Răposaţii îl priveau surprinşi, parcă nevenindu-le să creadă că-l văd acolo, în acel loc cu mult mai bun, unde nimeni nu mai era arestat ori caftit, darmite schingiuit ori ucis, evident, în acord cu ceea ce făcuse el în ultima vreme, umilindu-i de moarte. Îl priveau de parcă gândeau că ei nu pot unii fără alţii şi că în viitor se vor vedea mai des; se pare însă că un lucru nu le era pe plac. Ei, morţii, erau, cum s-ar zice, mult mai surprinşi să-l vadă pe el pe stradă, printre cei vii, decât el, cel viu, care-i întâlnea acolo, unde de mult nu-şi mai aveau locul.
Nerevenindu-şi în fire imediat, într-un lung moment care nu trebuia să însemne durata, când încă nu se putea decide dacă să se întoarcă după ei, în liniştea care-i flutura blând deasupra capului ca un penaj, stătea împietrit de uimire faţă de sentimentul său de mirare pentru acei înviaţi din morţi, şi nu atât pentru că-i întâlnise într-un fel incredibil. Nici lui nu-i venea a crede că la comanda lui, de la glonţul lui, de la lovitura lui, de la custura lui aceia încetaseră să se mai numere printre cei vii, aşa ceva fiind de neacceptat pentru el. Odată legaţi prin moarte, lui i se părea că trebuiau legaţi şi printr-o prietenie. Tocmai pentru că acel lucru, moartea, îi separase cândva, acum socotea că taman prin acel lucru şi-i putea apropia pe veci, frăţeşte.
Şi presat de larma străzii, ca printr-o pâlnie, simţi cum capul lui explodează, se întoarse către mulţime, vrând parcă să-i strige. Numai că acolo, trupurile condensate ale oamenilor nu mai erau.
Pregătit, credea el, pregătit pentru orice, pentru ce era mai rău, şi tocmai asta îl miră peste măsură.
Conchise că poate data viitoare va reuşi să-i oprească.
Adică de ce, gândea el, după toate cele petrecute, n-ar putea sta frumos să discute prieteneşte? Şi şi-ar împărtăşi unii altora încercările, pentru că, nu-i aşa, numai ei între ei şi le-ar putea înţelege. Pentru ce nu s-ar compătimi ei între ei, de la om la om? Ce fel de vremuri au fost a­tunci? Oare de ce între ei n-ar putea fi şi altceva în afară de ura aceea îngrozitoare? Acum se puteau lămuri între ei. Dacă pe vremuri s-au urât reciproc, acum de ce-ar mai face-o? Nu sunt ei, oare, şi aşa destul de urâţi de ceilalţi? Ca nişte trădători, chit că poate nici n-au fost, fiind pregătit chiar să recunoască – cei care pe vremuri au fost urâţi au fost lichidaţi, iar acum el era cel urât, un călău expirat, o dejecţie de om, acum el care ucisese era cel urât. Şi a­tunci, de ce în acea nefericire comună nu s-ar putea ei înţelege ceva mai bine?
Numai că ei, consecvenţi în trădare şi ură, nu ar fi acceptat aşa ceva. Îl priveau cu capetele lor de mort, străfulgerându-l cu dezgustul lor şi întorcându-i spatele. Din care pricină el începu să se simtă stingher şi chiar ne­sigur.
Atunci, pentru prima oară, începu să bănuiască că-n acea lume văzută dinspre partea aceea, puteau exista lucruri mai puternice decât el – fiindcă nu se temea de moarte, de autorităţi nu-i păsa, îi ura: „Voi aţi propus, voi să dispuneţi!” – ceea ce-l umplea de nemulţumire.
De fapt nu exista nimic pe lume care să-l fi putut consola în afara unei răzbunări furibunde, sau să-l potolească altceva decât o moarte neconsolată, mai mult decât atât, era ca o viespe buimacă, permanent gata să înţepe, dar, neavând pe cine, se înţepa pe sine, năpustindu-se spre o libertate inexistentă, lovindu-se tot mai des şi mai nimicitor de sticlă, de după care strălucea o lumină ademenitoare, fosta lui viaţă ireală şi stinsă.


*


În tot acest timp, acasă, fiul Goran creştea, iar nevasta Slobodanka îmbătrânea încet. Nici ceea ce era cu fiul, dar îndeosebi ceea ce era cu ea lui nu-i erau pe plac.


Nu-i prea plăcea să discute cu ei. Socotea că faţă de cei de-acasă era de-ajuns să fie scurt şi cuprinzător şi să le mai ofere niscaiva indicaţii, majore, emiţând cu glasul său răguşit ceva ordine cazone, altceva nemaifiindu-le de trebuinţă. Uneori, când avea pistolul asupra lui, îl simţea ca pe un stilou ţinut în buzunar şi, întorcându-se din oraş, uita să şi-l scoată. Îşi petrecea timpul stând închis în cameră şi citind ziarele la masa de scris pe care o avea încuiată, unde îşi ţinea ascunse secrete personale şi arme de mână, despre care nu discuta cu ei. Era convins că le inspira un respect profund şi că tot ce le spunea aceştia executau fără crâcnire. Şi chiar aşa şi era.


Faţă de nevastă de mult nu mai avea nici o atracţie, aşa cum simţise cândva, dar crezând că doar el rămăsese pentru ea la fel de cuceritor ca atunci când se cunoscuseră. Îi displăceau discuţiile cu ea, care erau lâncede, refuzând să o asculte, nu-i accepta trucurile ieftine cu rochiţe şi lenjerie intimă, de care trebuia să se ţină, dat fiind anii care i se tot adăugau, devastând-o, apelând la tot soiul de creme cu care îşi ascundea dârele ridurilor subţiri ori la vopsea de păr.


Cu toată dragostea lui, prezenţa ei îi stârnea un oarecare disconfort, îl indispunea. Dar laolaltă cu toate acareturile casei, socotea că şi Slobodanka îi aparţinea pe vecie, de drept şi de fapt, şi de aceea el trebuia să-şi îndeplinească unele îndatoriri. Era vorba de chestiunea amoroasă pe care o cam neglijase, aidoma şi altor sarcini, dar la care într-o bună zi, după ce le-a tot amânat, ar fi revenit. Nici n-ar fi dorit altcumva.


Aşa că o dată pe săptămână, niciodată mai des ori mai rar, intra în zorii zilei în camera ei, cu ditamai mădularul, care îi ridica pijamaua, şi cu dorinţa de a se pune pe treabă. Fără vorbe, în semibeznă îşi punea mâinile pe umerii ei. Obişnuită cu acel ritm şi deja aşteptându-l, femeia tresări şi docil îşi desfăcu picioarele. Iar el se urcă pe ea şi începu să se scuture înainte-înapoi ca un metronom pornit.


Zâmbitoare şi caldă din somn, în azuriul zorilor şi sumar acoperită şi cu mirosul cunoscut lui, la început îi plăcu, fiind tulburat şi satisfăcut. Gândind că o să ajungă repede la orgasm.
După care, treptat, mereu altceva începu să-l indispună. Odată, fiindcă ea nu s-a putut încălzi mai repede, că a trebuit să o aştepte. Altădată, de cum începu să se scuture, ea se puse pe gâfâit, năduşind şi scoţând un scâncet şi încă unul, încât lui îi pieri orice chef. Legănându-se pe ea ca pendula unui hârb de orologiu, privind cu un ochi vigilent chipul asudat, acoperit de şuviţele rebele ale părului răvăşit, simţea o furie vecină cu ura, care-i răpise plăcerea care i se cuvenea, dorind să-i ardă o palmă usturătoare pe gâtul atât de fraged şi de năduşit ori să se năpustească izbându-i gura rânjită şi gâfâitoare, încât să-l înstrăineze definitiv de ea şi să-l lipsească de plăcere.


Ca apoi, iarăşi să-l înstăpânească frica de a o refuza şi chiar de a o pierde, încât învinse sentimentul că tocmai el era sursa desfătărilor ei. Dacă el ar fi lipsit-o de starea aceea, ea ar fi rămas ca un burduf găurit şi răsuflat. Aşa că, de câte ori se urca pe ea, toată viaţa ei lui i-o dăruia, fiind la cheremul lui. Ea era în stăpânirea lui şi îi aparţinea întru totul. Iar el, atâta timp cât ea o să-i fie de trebuinţă şi o să-i fie supusă şi o să-i preţuiască bunătatea, de care ea avea atâta nevoie, el îi putea oferi siguranţa acelui lucru, aşa cum într-o bună zi el îşi putea schimba hatârul. Şi pe când îi simţea vâscozităţile inundându-i trupul şi învăluindu-i pântecele, răsuflarea lui scuturată ca a unui metronom se cam tărăgănă, iar femeia începu să se muncească şi uneori să mai scoată un ţipăt.


În fine, se cam târî până la orgasm şi, epuizat total, cu o ultimă suflare, se cam prefăcu. Îşi smulse dintre picioarele ei şarpele grăsan şi îndesat şi blegit, apoi se prăbuşi într-o parte, lângă ea.
Asudaţi şi neputincioşi, gâfâiră o vreme, unul lângă altul. Apoi, el se ridică încet şi, târşâindu-şi papucii, o porni spre baie.
Câteva clipe îşi privi în oglindă chipul îmbujorat, îşi trecu peste marginea chiuvetei codobelcul roşietic fleşcăit şi stors, urină, după care lăsă să curgă peste el apă călduţă, spălându-l delicat cu săpun de toaletă.


Îl ştergea întotdeauna cu un prosop curat, cu un anume respect îndatorat, ca pe ceva care, de asemenea, îi înlesnea construirea acelei lumi care era opera lui, bine aşezată, doar lui subordonată şi numai lui îndatorată.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul