Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dintre sute de catarge

        Ioana-Gabriela Griga

DESPRE URAT, NUMAI DE BINE



Profesor de Limba şi literatura română la şcoala cu clasele I - VIII din Blandiana, jud. Alba. Membră a Centrului de Cercetare a Imaginarului „Speculum“, condus de prof. univ. dr. Mircea Braga. Absolventă a Scolii Doctorală a Universităţii 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia cu o teză intitulată Imaginea Fecioarei Maria în lirica românească.


Este greu de explicat atracţia pe care o resimţim către morbid, modul în care grotescul ne atrage insidios, făcându-ne să privim hipnotizaţi un galantar ce etalează bizareriile umanului.
Sondarea inconştientului colectiv scoate la lumină tare umane, îndelung ascunse şi negate: progresul este înlocuit de regresul către animalicul din noi, către pulsiunile primare. Principiul morţii (Thanatos) şi cel al plăcerii (Eros) definesc fiinţa. Frumosul, sublimul ne extaziază, dar… pentru scurtă durată. Asta când nu ne induce un sentiment de inferioritate, de limită. Urâtul, diformul ne fac plăcere, în taină; ne pune în lumină calităţile, ne estompează defectele. Numai în oglinda acestuia putem să ne contemplăm fără teamă, fără inhibiţii propriul corp. Supra-egoul – instanţa ce reprezintă moralul, eticul – ne obligă să ne reprimăm instinctele primare spre a deveni social-acceptabili, dezirabili semenilor noştri.


Poemul reprezentantului Cercului Literar de la Sibiu, Radu Stanca, se vrea un elogiu insolit adus propriului corp. Declaraţia narcisistă din deschiderea poemului este voit frapantă: „Sunt cel mai frumos din oraşul acesta/ Pe străzile pline când ies n-am pereche”.


Originea acestui „personaj” ce se confesează unui public pe care şi-a plănuit să-l şocheze prin afirmaţii tranşante, categorice, nu poate fi decât una nobilă: asemenea eroilor mitologici, naşterea sa are o doză de tragism. El consideră dragostea în urma căreia a fost procreat un incest („Născut din incestul luminii cu-amurgul”), drept pentru care îşi arogă condiţia de proscris, de damnat: „Sunt prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul…”. Este un Hyperion decăzut, exilat printre oameni ce-şi cultivă singurătatea ca pe un blazon. Are trufia apartenenţei la o altă „rasă” – net superioară – ce-l face să privească dincolo de lucrurile obişnuite („Privirile mele dezmiardă genunea”). Corpul devine singura legătură cu lumea exterioară, căci aparţine doar fizic cotidianului. Poate şi de aici survine nevoia de a-şi exhiba propriul trup, ca un gest de frondă, de detaşare faţă de cei ce-l privesc cu oroare sau admiraţie şi, mai ales, teamă, căci egalitatea înseamnă nediferenţiere: „De mine vorbeşte-n oraş toată lumea,/ de mine se teme în taină tot burgul”.


„Privirile pătimaşe” îl încolţesc, îl sufocă („Nu-i chip să mă scap de priviri pătimaşe/ (…)Şi nu-i chip să scap nici pe străzi mărginaşe”). Dincolo de teama pe care o stârneşte, prezenţa sa contrariază şi fascinează. Este pro­babil un ins­tinct primar al omului de a fi subjugat – făţiş sau în taină – de tot ceea ce este atipic. Incapacitatea de a-i pătrunde sau măcar intui natura ambiguă, naşte întrebări: „Şi toţi mă întreabă: sunt moartea, sunt viaţa?”. De altfel, epitetul „vânăt” folosit pentru a ilustra vizual culoarea părului, poate fi asociat cu moartea, cu putrefacţia. 
Teatralitatea jucată ostentativ vizează, în primul rând, corpul ca „mijloc de exprimare, de acţiune şi retoric, de seducţie şi de respingere, vector fundamental al fiinţei-în-lume a omului”. Eclectismul vestimentar pare să sfideze legile bunului-gust şi ale esteticul: „De ce am ciorapi verzi, pentru ce fes de paşe”, „Panglici, cordeluţe, nimicuri m-acopăr”, deşi în spatele instinctului hedonist al elogiului de sine, conştiinţa iluzoriului şi a precarului este prezentă. Toate sunt… „nimicuri”. O vanitate grotescă îl împinge la a-şi fi sieşi propriul Dumnezeu, unicul idol („Când calc parcă trec pe pământ de pe-un soclu”).


Oroarea pe care el şi-o defineşte drept frumuseţe stă sub legile ocultului: „C-un tainic creion îmi sporesc frumuseţea/ Fac baie în cidru de trei ori pe noapte”. Este, deopotrivă, artistul şi model unei plăsmuiri înfricoşătoare ce stă sub semnul întunericului. Tainicele unelte şi procedee de înfrumuseţare îl ajută să îşi autocontureze fizionomia, să se „reinventeze”.
Întregul discurs confesiv pare să se bazeze pe contradicţii sau cel puţin pe observaţii incerte: nobleţea este sporită printr-un elixir preparat din sânge de scroafă, contrazicând mărturisirea anterioară referitoare la alesele „rădăcini”: „Născut din incestul luminii cu amurgul/(…) Sunt prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul…”. Sângele de scroafă devine sinonim pentru tot ceea ce este mai ordinar, mai abject şi mai degradant în ordine morală, semnul răsturnării valorilor. Pseudo-frumuseţea îşi redefineşte, astfel, originile.


Frapează şi ambiguitatea sexuală a acestui hibrid monstruos: afirmarea brutală a masculinităţii, enumerând unele „plăceri” sau semne proprii – opiul şi tatuajul – („Fumez numai pipe de opiu uriaşe, Pe braţul meu drept tatuat am un taur”), este anulată prin insinuarea unor detalii sau gesturi efeminate: „Pantofi cu beretă-mi ajută zvelteţea”, „Prin lungile, tainice, unghii vopsite” sau „Mijlocul mi-e supt în corset, sub cămaşă”. Consumul unei substanţe psihotrope, aşa cum este opiul, în cantităţi exagerate, denotă dorinţa prelungirii evadărilor în afara lumii reale. Nevoia disperată, aproape obsesivă de individualizare a personajului se sugerează şi prin ostentaţia cu care îşi descoperă tatuajul ca act de „a te însemna”. Tatuajul rămâne „o provocare agresivă împotriva culturii şi moralei instituite”.


Avem de a face, prin urmare, cu un hibrid ce contopeşte masculinul şi femininul. Ar putea fi fiinţa perfectă, cu atributele ambelor sexe, un hermafrodit sau un androgin. Eroul nostru contrazice şi aceste concepte, pentru că îşi foloseşte trăsăturile naturale pentru a ispiti (gestul des­coperirii piciorului) şi a seduce. Or, ideea de hermafrodit se adresează minţii, şi nu simţurilor: „o estetică implicită le interzice cu desăvârşire să devină carne şi sânge şi să dea naştere unor figuri care, adresându-se ochilor, şi nu numai inteligenţei, s-ar preface de îndată în monstruozităţi”. 
Imaginea este o sumă de clişee culturale, vădit colecţionate pentru a epata: „Toţi dinţii din gură pudraţi mi-s cu aur” sau „Şi fruntea mi-e-ncinsă cu frunze de laur”. Femeile dispărutei civilizaţii maya îşi vopseau dinţii cu aur (ca semn al bogăţiei şi al nobleţei), iar cununa de laur este o parodiere a statutului de învingător (în Grecia Antică) sau de conducător predestinat (pentru Imperiul Roman). Avem din nou două imagini antagonice: tatuajul, ca simbol al proscrisului, şi cununa de laur, semn al victoriei.


„Protagonistul” acestui auto-portret liric este un dandy desăvârşit: migăloasa alegere a accesoriilor ce compun o vestimentaţie cel puţin îndrăzneaţă, gesturile menite să şocheze şi, nu în ultimul rând, cultul propriei vieţi publice, amintesc de alte personaje reprezentative ale acestui gen: Floressas Des Essintes, eroul lui Huysmans din Ŕ rebours, sau Audrey de Vere, a cărui destin tragic impresionează în Remember. „Poza” pe care o afişează cu ostentaţie aduce cu cea din portretul pictorului Giovanni Boldini, ce-l repre­zintă, într-o superbă costumaţie, pe Contele Robert de Montesquiou-Fezénsac. Mai mult, pentru ca imaginea să fie completă, eroul lui Radu Stanca – pe care îl putem numi, poate, chiar Corydon – poartă o umbrelă cu cap de pisică, imitând nelipsitul baston al unui dandy („Umbrela cu cap de pisică rânjeşte”). Versati­litatea pisicii i se potriveşte perfect celui care pretinde că este agasat de privirile şi de curiozitatea nesăţioasă a celorlalţi, dar se expune tocmai pentru a stârni „noi ispite”.


Expunerea în lume (şi pentru lume) devine o necesitate vitală în măsura în care, numai ea, induce starea de mulţumire. Atunci, „frumuseţea” îşi atinge apogeul: „Şi nu ştiu de ce, când plimbarea-mi prieşte,/ Când sunt mulţumit c-am stârnit noi ispite/ Din mine ies limbi şi năpârci otrăvite”.


Nu numai cele două sexe se îngemănează în această bizară creatură, ci şi umanul cu vegetalul. Versul „Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase” aminteşte de picturile italianului Giuseppe Arcimboldo, în care fizionomiile sunt realizate din flori, fructe sau ramuri.  Enigma apartenenţei la un regn sau o specie rămâne nedezlegată până şi pentru „natura atotştiutoare”: „Şi însăşi natura atotştiutoare/ Ea însăşi nu ştie ce sunt: om sau floare?”.


Una dintre temele abordate de poemul lui Radu Stanca este modul în care diabolicul, grotescul – ca şi categorie estetică – ajunge să subjuge acele „priviri pătimaşe”. Ştiindu-se obiectul admiraţiei întregului burg, Corydon se amuză pe seama nebuniei pe care o stârneşte. Un flagel inexplicabil pare să-i atingă pe cei ce-i cad în plasă seducătorului: devin asemenea unor măscărici ambulanţi, robiţi şi dependenţi de strania apariţie („Ha! Ha! Dac-aţi ştii cât vă şade de bine,/ Sărind, ţopăind după negrele-mi buze”). Întrebarea este: urâtul sau falsa-frumuseţe incită astfel spiritele? Evidentă – şi declarată încă de la început – este natura diabolică a personajului. Întreaga făptură a lui Corydon este o bizarerie – atât morfologia exterioară (melanjul umanului cu vegetalul, contopirea sexelor), cât şi cea interioară (nevoia cvasipatologică de a stârni, deopotrivă, teama şi admiraţia). Definiţia pe care Karl Rosenkranz o dă bizarului îi vine ca o mănuşă: „bizareria exagerează individualizarea în aşa fel încât pare urâtă sau cel puţin se plasează în imediata vecinătate a urâtului”.  De altfel, etimologia cuvântului „bizar” dezvăluie şi o latură intimă, interioară: în limba italiană, „bizza” însemna mânie, răutate.  


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul