Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

A citi cu glas tare

        Sorin Lavric

Una e să scrii un text şi alta e să-l citeşti cu voce tare, cu atīt mai mult cu cīt, graţie poncifului la modă, se crede că au valoare numai textele care rezistă la lectura īn public. Adevărul este că a citi bine un text e un lucru neaşteptat de anevoios. De obicei textul e ucis prin inadecvarea dispoziţiei lecturii cu atmosfera textului. De pildă, modul cel mai obişnuit de a omorī un fragment e de a-l citi patetic, precum actorii sau crainicii de televiziune. Cel mai recomandabil e să-l citeşti firesc, fără să supralicitezi interpretarea. Textul nu trebuie īnsufleţit mai mult decīt trebuie. Deseori actorii sīnt cei mai proşti interpreţi ai bucăţilor de proză, pentru că īşi dau sufletul din senin pe marginea unui text ce nu cere o asemenea sforţare gratuită şi dizgra­ţioasă. E ca atunci cīnd asişti la prestaţia penibilă a unei femei care se isterizează citind un text cīt se poate de cuminte.


Cu atīt mai greu e să citeşti texte literare cu virtuţi filozofice. Īmi amintesc de pildă de un capitol din Oameni din Dublin al lui Joyce, o bucată curat literară cu miez speculativ. De obicei se spune că, īn vreme ce filozofia operează cu idei, literatura lucrează cu detalii. Aşadar, nu s-a inventat īncă o altă cale de a surprinde detalii īn materie de cuvīnt decīt literatura. Viaţa e detaliu, iar literatura, sesizīnd detaliul, īnfăţişează viaţa. Cine face literatură de idei distruge literatura, cazul tipic fiind cel al lui Thomas Mann, autorul unor exasperant de terne pagini de „literatură conceptuală.“ De prisos a spune că, citit cu voce tare, Thomas Mann are un efect soporific verificat. Fie adormi, fie te gīndeşti invariabil la ale tale. Īn literatură ori nu există idei, ori dacă există vreuna, prezenţa ei este atīt de discretă că nu o poţi sesiza decīt ulterior, după ce ai citit textul şi meditezi asupra lui.


Capitolul din Oameni din Dublin se numeşte „Mortul“. Bucata e scrisă īn două ritmuri narative diferite. Ritmurile acestea sunt precum două «viteze» naratoare pe care Joyce le schimbă din mers. Mai īntīi e vorba de o lume īn care nu se petrece nimic, asfixiantă prin monotonie şi descurajare, prin lipsa unui eveniment cīt de mărunt. O lume neclintită īn moravurile ei trăind fără drame zguduitoare şi fără răscoliri de destin. Timpul curge monoton, exasperant de monoton şi previzibil. Īntr-o seară de Crăciun, cīţiva irlandezi se īntīlnesc īntr-o casă ca să petreacă. Este o petrecere īn care nu se īntīmplă nimic. Totul e plictisitor, fad şi anost. Ritmul cuvintelor lui Joyce īmprumută īntocmai lipsa de ritm a evenimentelor descrise. Acest ritm al plictisului inexorabil este «viteza īntīi». Apoi, pe nesimţite, se trece la «viteza a doua». Īntr-o atmosferă cenuşie, care nu prevestea nimic, se iveşte o situaţie extremă, īn care iubirea se īmpleteşte cu moartea. Prin intermediul unui cīntec fredonat de o femeie, iar cīntecul slujeşte aici ca releu de trecere de la plictiseala de mai īnainte la ardoarea unui sentiment izbucninc copleşitor, prin intermediul acestui cīntec Joyce schimbă ritmul povestirii. Ideea cīntecului folosit ca buclă de legătură īntre cele două plăci narative ale nuvelei e genială. Dacă pīnă atunci cuvintele se legau greu şi erau banale, dintr-o dată tensiunea creşte, cuvintele īncep să capete cadenţă, ajungīnd īn ultimile trei pagini să se īnşiruiască īntr-o ritmicitate perfectă, īn care simţi că fiecare cuvīnt e la locul lui şi că e īndeajuns să scoţi un singur cuvīnt ca urzeala tactului interior să se rupă. Numai e nevoie să spun că traducerea este dumneazeiască. Īn paranteză spunīnd, traducătorii au fost şi vor rămīne marii nedreptăţiţi ai acestei lumi. Ei sīnt anonimii care fac uneori cu putinţă minunea artei, cum minune este varianta romānească a acestei bucăţi a lui Joyce. Aşadar de la iubire se trece la moarte, iar ninsoarea care cade, cade, cade peste īntreaga Irlandă, e chiar moartea care nu stă să aleagă asupra cui cade. Iar cīntecul acela, prin care Joyce trece de la o viteză la alta, e o idee genială. Bucata lui Joyce se citeşte lesne ca sub efectul unei treptate molipsiri de atmosfera textului.


Cu totul altceva e să-l citeşti īnsă pe Kierkegaard. Īmi amintesc de un fragment din Frică şi cutremur, unde danezul īşi alege ca punct de plecare versetele aride, turnate īn bronz, scrise īn stilul atīt de abrupt şi de penetrant al Genezei: povestea lui Avraam şi Isaac. Textul acesta e neaşteptat de greu de citit cu glas tare. Un text autoreferenţial īn care Kierkegaard, folosind ca pretext o temă biblică, vorbeşte despre sine. Tema e unică: să-şi jertfeşti propriul fiu ca dovadă a credinţei īn Dumnezeu. Esenţa credinţei este că īţi cere ceva absurd, īn cazul lui Avraam să nu aibă nici un cearcăn de īndoială şi să īncuviinţeze cu ochii īnchişi jertfirea copilului său. Totul contravine bunului-simţ. Kierkegaard era īncredinţat că nu va apuca 30 de ani, din pricina stigmatului patern pe care īl moştenise. Tatăl său, păzitor īn tinereţe la oi, deznădăjduit de viaţa dobitocească pe care o ducea, se urcase īntr-o zi pe un dīmb, ridicase pumnul la cer şi īl bles­temase cu glas tare pe Dumnezeu. Gestul acesta avea să-l marcheze pe Kier­kegaard, care a trăit cu certitudinea că el avea să plătească pentru greşeala tatălui. Kierkegaard se consideră Isaac, cel menit jertfei supreme, īn ciuda neprihănirii sale. E uimitoare distincţia pe care o face Kirkegaard īn acest text, īntre cavalerul credinţei, īntruchi­parea umi­linţei, şi cavalerul resemnării, īntru­chi­parea orgoliului şi a vanităţii ţanţoşe. Plecīnd de la această distincţie, se poate broda cu uşurinţă pe marginea rupturii lui cu Regine Olsen. Nici pīnă astăzi nu se ştie de ce Kierkegaard a rupt logodna. Oare Kierkegaard nu şi-a īndepărtat fiinţa iubită printr-un scenariu premediat al ororii, ca jertfă preliminară pentru păcatul săvīrşit de tatăl lui? El īnsuşi, cavalerul umilinţei, nu şi-a mutilat viaţa īn numele unei vini ce nu-i aparţinea? Textul se citeşte greu, găsindu-şi foarte rar un cititor īn stare a-l citi cum trebuie. Concluzie? Literatura trece uşor proba lecturii cu glas tare, īn vreme ce filozofia foarte rar şi numai īn cazul gīnditorilor cu har.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul