Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Între stagiuni sau Cuşca suflerului

        Mircea Ghiţulescu

Pică prost o sinteză a stagiunii teatrale încheiate, iar o privire prospectivă asupra celei viitoare este un mare risc acum, când Emil Boc a decretat că bugetarii, inclusiv actorii, trebuie tăiaţi. Din fericire, Sorin Oprescu, fiind chirurg, nu vrea să taie decât croitoresele din teatre. Cu atât mai rău pentru ele dacă el nu este chirurg. „Ei” nu investesc în sectoarele creative ale României, pentru că sunt însetaţi de recompensa imediată. Nu că nu ar vrea să investească unde trebuie, dar nu pricep de ce trebuie să facă asta. Pentru ei, teatrul (cultura) este un fleac, ca şi pâinea (agricultura): nu ştiu cu ce se mă­nâncă. Ştiam că administratorii nu sunt creativi, dar cel puţin ştiau să investească în urgenţe, nu în fantasme. În pâine şi în teatru, nu în patinoare, perdele şi scene de nisip. Ştim că Dej a avut o celebră amantă actriţă, de aceea investea cu mărinimie în teatre şi nu mai contenea să le înfiinţeze, făcând, astfel, cel mai bun lucru din viaţa lui. Nu sugerăm că actualii potentaţi ar trebui să iubească actriţe... Oricum, nu sunt atenţi la iubire, ci la putere. Încă nu au certitudinea că s-au instalat pentru totdeauna, ca Ceauşescu, şi nici nu o vor avea vreodată. De aceea, după ce şi-au consumat toate soluţiile, au devenit obraznici şi aroganţi şi se ceartă cu populaţia jefuită care are aceleaşi drepturi la petrolul României şi la aurul din Roşia Montană, la uraniul din Bihor şi la câte şi mai câte. Ca şi cei ce le exploatează astăzi, că e şi patria lor, nu? Cum să-i intereseze de cultură, când orice vers şi orice piesă de teatru te împiedică să furi? Problema este că românii au nevoie de teatru, sunt foarte buni şi visători actori, foarte buni scriitori de teatru, care fac să se vorbească despre România cu respect. Dar imediat vine de undeva o escrocherie administrativă care nimiceşte respectul acumulat.


Mai mult decât un spectacol sau altul (au lipsit splendorile în această stagiune), au luminat festivalurile şi, între ele, de departe, cel de la Sibiu, pus pe roate solide de Constantin Chiriac. Depăşind interesul strict cultural, Festivalul de la Sibiu a ajuns un obiectiv turistic internaţional, fără aportul vreunui ministru care împarte ciocolată la nevoiaşi. La sfârşitul lui mai şi începutul lui iunie, acest eveniment mo­difică viaţa oraşului, a României şi a lumii, ca să nu mai vorbim de oamenii de teatru din lumea întreagă. Nu ştiu care este explicaţia, dar, o dată cu Festivalul, a crescut şi teatrul din Sibiu, care se află de mult pe locul întâi într-un top neoficial al teatrelor din România, atât prin bogăţia repertoriului, cât şi prin calitatea spectacolelor. Faust de Silviu Purcărete şi Electra de Mihai Măniuţiu au cucerit lumea, iar alte spectacole, mai puţin cunoscute (Femeia ţintă de Matei Vişniec, Oscar şi Buni roz - cu Diana Fufezan şi multe al­tele), pot fi oricând invocate. Anul acesta s-a detaşat spectacolul elitist al lui Eu­genio Barba, cu un fragment din Procesul de Franz Kafka, intitulat Închisoarea de oase, creat la Odin Teatre, Suedia. Inamic al publicului, ca mulţi dintre avangardişti, Barba te lasă mult să aştepţi în picioare înainte de deschidere, „ca să se vadă cine este şeful”. E adevărat, te invită la „Cina cea de taină” unde se prepară trădarea lui Iisus Hristos, dar te serveşte cu pâine, vin şi măsline. Cine dorea să devină actor în spectacolul lui Barba nu avea decât să bea vin şi să mănânce pâine cu măsline. Cine nu nu. Două  „mese lunge”, cu 24 de scaune şi 24 de lumânări, iar între ele, un spaţiu de joc unde actori internaţionali foarte bine antrenaţi pe actorie, muzică şi instrumente îţi arată ce înseamnă să stai toată viaţa în faţa uşii.


Un teatru care merge foarte bine este, cu siguranţă, Teatrul de Comedie din Bucureşti, condus de ingeniosul George Mihăiţă. Revizorul lui Horaţiu Mălăele se joacă şi acum cu casa închisă, după cinci ani de la premieră, iar Casa Zoikăi, de Mihail Bulgakov, în regia lui Tocilescu, îl urmează îndeaproape. Să adăugăm că Festivalul de comedie din luna mai a devenit o mare sărbătoare culturală în centrul vechi al oraşului. Dublat de o secţiune de dramaturgie foarte competitivă, festivalul lui George Mihăiţă este cam ce ar trebui să devină Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara, care se pierde încet, dar sigur în texte stupide şi spectacole mărunţele. Ada Lupu, directoarea Teatrului Naţional din Timi­şoara, a oferit un eşation de „dramaturgie tânără”, pe care îl promovează cu un exagerat interes de generaţie, pentru că nu duce lipsă de idei artistice, preferând sfaturile „politice” proaste ale Mihaelei Mihailov. Între timp, promotorii, Ada Lupu însăşi, nu mai sunt nici ei chiar atât de tineri şi, în curând, nu vor avea ce să mai promoveze. S-a oferit un model unic de dramaturgie, în timp ce noi ne făceam iluzii că arta înseamnă să ai de unde alege, restul fiind dictatură. 


A şaptea ediţie a Festivalului Shakespeare de la Craiova şi Bucureşti, creat de Emil Boroghină, a fost desebit de bogat, cu participări internaţionale de primă mâ­nă. Desfăşurat sub genericul Constelaţia Hamlet, festivalul şi-a propus să ofere cât mai multe versiuni cu celebrul Hamlet: Teatrul Meno Fortas din Vilnius, Lituania, regia Oskaras Korsunovas, Schaubűhne din Berlin, cu un spectacol semnat de Thomas Ostermeier, Teatrul Metropolis din Bucureşti, regia Bocsardi Lazslo, un altul realizat de Elisabeth LeCompte la The Wooster Group din New York, apoi Teatrul Polski din Wroclav, Academia de Teatru din Shanghai, Street Theater Group din Miriang City, Coreea de Sud.  


Altminteri, s-au umplut teatrele bucu­reştene cu premiere de la second hand. Andrei Şerban însuşi a montat la Cluj-Napoca Strigăte şi şoapte, după filmul lui Ingmar Bergman. A venit rândul Teatrului de Comedie, care ne oferă, tot de la second hand (Norvegia), romanul Fraţi de sânge, scris de Ingvar Ambjřrnsen, transformat în piesă de teatru de Axel Hellstenius şi, în fine, într-un scenariu de film ecranizat de Peter Naess, pentru a se în­toarce la Bucureşti, după cincisprezece ani, sub forma unei piese de teatru în traducerea neobositului Petre Bokor.


La sursă, lucrurile stau foarte prost. La sursă, adică pe masa de lucru a scriitorului care proiectează viitorul spectacol. Şi asta, pentru că avem ghinion cu nişte co­mentatori de literatură care nu citesc, pentru că „aşteaptă să vadă dramaturgia pe scenă”. Şi aşteaptă, şi aşteaptă, dar nu apucă s-o vadă, preferând să moară ignoranţi. Aşa îmi explic faptul că nici anul acesta asociaţiile scriitorilor nu au acordat un premiu de literatură dramatică. S-au propus trei cărţi dintre cele multe care au apărut. O sinteză a comunismului scrisă cu umor şi detaşarea necesară unei bune analize de Aurel Gheorghe Ardeleanu (Leoaica rănită), un  volum ludic de satire politice de Mircea M. Ionescu (Filozofia băşcăliei) şi un dramaturg filozof de un tip aparte, Cornel Teulea (Damnaţii), din care se poate deduce că dramaturgia dispune de forme de expresie literară mai variate decât poezia şi proza.


Au fost şi breşe excepţionale. În conflict cu Centrul, Asociaţia Scriitorilor din Cluj-Napoca a acordat un premiu pentru dramaturgie lui Flavius Lucăcel pentru volumul Ceai de fluturi, motiv pentru care păstrăm toată stima pentru juriul alcătuit din Pavel Azap,  David Gyula, Gheorghe Glodeanu, Karacsonyi Zsolt şi Petru Poantă. Din fericire, deşi Gala Uniter se stafideşte de la an la an, şi ei reuşesc să acorde un premiu pentru dramaturgie, pe care l-a obţinut recent Radu Macrinici.


În realitate, lucrurile stau un pic mai bine, pentru că ne întoarcem la Sha­kes­peare şi Moličre, autori - în primul rând, regizori ai propriilor piese - în al doilea, actori - în sfârşit, după ce îşi alegeau un rol din propria piesă. Marius Damian, Cornel Mimi Brănescu, Lia Bugnar, Gianina Cărbunaru, Antoaneta Zaharia, Teo Herghelegiu se întorc la teatrul adevărat, acolo unde nu există diferenţe între literatură şi spectacol. Dacă ei vor şti să renunţe la ticurile postmoderne, la grimasele americane, la punctajul sinucigaş, vor fi oameni de viitor. Problema este că ei nu-şi doresc să fie „scriitori”, deşi scriu de zor. Pur şi simplu, pentru că vor să se protejeze, să nu spună lumea că ei fac pe scriitorii. Nu e uşor să fii scriitor cu adevărat. 


În cele din urmă, tot ce s-a întâmplat mai bun în ultimul an în materie de teatru este că s-a revenit la cuşca suflerului, acea groapă din scenă acoperită cu o emisferă care să ascundă prezenţa marelui sufler. Doar că această cuşcă se află acum pe undeva, vizavi de Grădina Botanică.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul