Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pâgănism alergic la ironie

        Felix Nicolau

Friedrich Michael cere, în Manifestul poeziei europene, întoarcerea la o poezie pitagoreică, fundamentată pe număr şi armonie. Chiar titlul vădeşte o viziune holistă, ca să nu-i spun globalizantă. Poezia ar trebui să aibă ritm şi să îşi recâştige accesul la „Fundamentul divin al naturii”. Creştinii au pierdut contactul cu Intelectul intelectiv al neoplatonicilor, după ce l-au înlocuit cu Logosul sacru, adică o simplă incantaţie ritualică. Ezoterismul pă­gân ar trebui să răstoarne supremaţia ezoterismului creştin, iar preotul-filozof să-l înlocuiască pe preot. Epoca post-metafizică are nevoie de o poezie sote­riologică; trinitatea se cuvine înlo­cuită de monadă. Dacă Radu Vancu se ridica în favoarea unui autenticism al individuaţiei, Friedrich Michael pledează pentru un autenticism orfic şi panteist. Deşi limbajul Manifestului european cunoaşte note de exaltare religioasă şi creează confuzie prin proclamarea unui păgânism monoteist, reinstaurarea poetului ca vates îi conferă acestuia demnităţi politice nesperate. Latura utopică şi paseistă este bătătoare la ochi. De aceea şi este un manifest frumos: pentru reveria sa filozofică (neoplatonică) şi pentru încrederea în forţa poeziei în care inspiraţia este ordonată de ritm.


„O poezie de sorginte greacǎ, a numǎrului şi a armoniei”, înseamnǎ implicit o prozodie foarte strânsǎ, rigidǎ chiar. Ea ar trebui sǎ „prefigureze ritmul acţiunii”, deci forma strictǎ ar subîntinde, totuşi, un conţinut consistent. Dar este vorba doar de prefigurare şi devansare. Aşadar, forma este mai importantǎ decât conţinutul. Aici mi se pare cǎ este de gǎsit adevǎrata problematicǎ a acestui manifest, şi nu în trimiterile vagi, la fundamentul „spiritualitǎţii europene”. Pentru cǎ un asemenea fundament nu este unitar grecesc, ci compozit.
Manifestul trǎieşte mai degrabǎ ca o valabilǎ criticǎ adusǎ creştinismului contemporan anchilozat. Şi exact în sensul acestei rǎfuieli spiritualiste (cuvânt drag autorului) i se solicitǎ postmodernismului sǎ favorizeze „ezoterismul poetic”, „o poezie soteriologicǎ”.


Într-adevǎr, manifestul este semǎnat des cu formule verbale specifice neoplatonismului. Dar ca sǎ-l resuscitǎm pe Orfeu, sǎ regǎsim „planul henologic”, adicǎ sǎ ne întoarcem la Unu pe cǎi artistice, am avea nevoie de poeţi şi consumatori de poezie care sǎ-şi aboleascǎ scepticismele, respectiv spiritul critic. Adicǎ inteligenţa, pânǎ la urmǎ. Nimic rǎu în asta. Problema este: putem supravieţui în lumea actualǎ fǎrǎ inteligenţǎ? Predându-ne în mâinile cǎrei tradiţii? Chiar Friedrich Michael avertizeazǎ privitor la riscurile suspendǎrii inteligenţei: „spiritualitatea europeanului diferǎ în funcţie de momentul istoric ales”. Care va sǎ zicǎ, cu o spiritualitate atât de versatilǎ, ca sǎ nu zic instabilǎ, cum ne-am putea redescoperi într-o poezie obscurǎ, încifratǎ, destinatǎ unei elite infime? Şi cum ne-am mai putea întoarce la o prozodie bine strânsǎ în şuruburi fǎrǎ sǎ recapitulǎm formate deja depǎşite sau fǎrǎ sǎ cǎdem în versificaţie? E adevǎrat cǎ Bergson retrograda inteligenţa la rangul de unealtǎ a lui homo faber. Simplu instrument de luare în stǎpânire a unui habitat care sǎ creeze confort material. Şi poate tocmai pentru cǎ a fost întrebuinţatǎ eronat, inteligenţa, în postmo­dernism, se rǎsfrânge critic asupra ei înseşi în literaturǎ. Cum ar putea sǎ arate o literaturǎ fǎrǎ ironie nu-mi pot ima­gina. Probabil ar fi ca în Paradis sau ca într-o catedralǎ bizantinǎ în timpul liturghiei. Mi-e greu sǎ cred cǎ voi mai apuca aşa timpuri eu sau nepoţii nepoţilor mei.


„O viziune post-metafizicǎ determinǎ în mod obligatoriu o poezie post-modernǎ”. Numai cǎ pentru autor postmodernismul echivaleazǎ cu a nu urma calea lui Rimbaud. Înseamnǎ mai curând o restrângere la orfism şi neoplatonism. Paradoxal, neoplatonismul a fost numit pânǎ la începutul secolului al XIX-lea eclectism. Deci nici vorbǎ de viziune unitarǎ, omogenǎ. Chiar şi aşa, Manifestul poeziei europene este o utopie elegantǎ care, cum se întâmplǎ în atâtea alte utopii, reproiecteazǎ viitorul în trecut. Şi nu e minunat sǎ mai produci cu ingenuitate disperatǎ asemenea utopii în vremuri ale distopiei?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul