Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Darts

        Critias

Poveste din Alma-Ata



● Face multe valuri în ultimul timp Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 63 privind standardele de cost pe care primăriile din teritoriu trebuie să le aplice în instituţiile din subordine în vederea raţionalizării cheltuielilor bugetare. Aşa sună oficial actul normativ prin care teatrele de toate genurile (dramatice, de estradă, pentru copii şi tineret, de păpuşi etc.), filarmonicile, operele şi operetele vor fi obligate să-şi reducă drastic numărul de angajaţi şi să se comaseze într-un caprovarzism instituţional ce n-a văzut Parisul, Bucureştii şi Dorohoiul luate împreună. Decizia guvernamentală survine la puţină vreme după ce s-a umblat cu toporişca şi la drepturile de autor, cei mai loviţi în soar­tă de chestia asta fiind, în afară de ziarişti, scriitorii.


Nu comentez nici una dintre măsuri (ce-ar fi de comentat?!). Mă gândesc doar cât de ironică poate fi istoria, câteodată. Vă mai aduceţi aminte cine a apărut pe 22 decembrie 1989 la TVR anunţând căderea dictaturii şi faptul că Dumnezeu şi-a întors faţa către ro­mâni? Ion Caramitru şi Mircea Dinescu. Un actor şi un scriitor...


● Domnul Sever Voinescu, parlamentar şi intelectual român contemporan cu fluturii, cu Dumnezeu şi cu Dan Diaconescu Direct a trântit de curând, pe cale scriitoricească, în spaţiul public autohton o afirmaţie cel puţin riscantă: Există două feluri de telespectatori: cei care se uită la OTV şi cei care nu recunosc.


Că domnul Sever Voinescu face parte în chip evident din prima categorie, iar nu dintr-a doua poate fi trecut cu vederea, fiind, în fond, o chestiune de opţiune personală: vizionare plăcută! Riscant mi se pare faptul că domnul Voinescu îşi permite să vâre în aceeaşi oală sulfuroasă toată suflarea televizoristică din România, decretând otevismul drept produs media de succes din care se înfruptă – pe faţă sau pe şest – toată populaţia ţării, indiferent de sex, vârstă, religie, condiţie socială sau profesională, orientare politică etc.


După ce am aflat că 100% dintre români sunt consumatori de manele, ni se aruncă în creştet, iată, o altă mizerie comparabilă, menită să ne bage încă o dată în creier că suntem nişte acefali cu înclinaţii morbide, nişte perverşi care prizăm pe ascuns pestilenţialul, nişte rudimentari în gândire cu înclinaţii voyeriste care pică în extaz la vederea trufandalelor TV cu care proaspătul candidat la Preşedinţia României îşi delectează, seară de seară, publicul.


Cunosc destui oameni care, dacă şi-ar pune mintea cu dl. Voinescu, l-ar da în judecată pentru insultă şi calomnie.


● Duminică, între echipele C.F.R. Cluj şi Unirea Urziceni s-a disputat Supercampionatul României, cu toate că organizatorii întâlnirii şi PRO TV s-au străduit să convingă pe toată lumea că ne aflăm în faţa Supercupei României. Fals: Supercupa este, cum bine se ştie, trofeul care se atribuie la final de sezon câştigătoarei meciului dintre formaţia campioană şi deţinătoarea Cupei – recte, dintre cele mai bune echipe din cele două competiţii. A fost cumva Unirea Urziceni protagonista nr. 1 a Cupei României? Parcă nu prea. În acest caz, nu era mai logic ca C.F.R.Cluj, care a triumfat şi în campionat şi în Cupă, să joace Supercupa cu echipa cel mai bine clasată în a doua competiţie, respectiv, F.C.Vaslui? Ar fi fost o reeditare a Cupei? Şi ce dacă! Aşa ce a fost: un play-off, varianta scurtissimă, între primele două clasate în campionat? De ce nu între C.F.R. şi ultima salvată de la re-trogradare, că şi ea a evoluat în Cupa României?!


● Ştiţi cum luptă, mai nou, forurile fotbalistice de pe meleagurile noastre doldora de inventivitate împotriva corupţiei în domeniu? Creându-i condiţii optime pentru a se manifesta! O hotărâre de ultimă oră a nu se ştie exact cui – F.R.F.?, Liga Profesionistă?, Tribunalul de la Haga? – stabileşte că, începând cu noua ediţie de campionat, arbitrii vor fi plătiţi direct la stadion, cu suma cuvenită plasată într-un plic de către delegatul formaţiei gazdă.


Bănuiala mea este că s-a dorit să se vină în ajutorul lui Gigi Becali, a cărui condiţie fizică a început să lase de dorit. De ce să mai alerge bietul om cu geanta cu bani după nu ştiu ce autocar sau de ce să mai plimbe el valize buclucaşe pe la Cluj?! Acum, cu un simplu plic, se poate rezolva orice. Mai uşor, mai transparent, mai eficient...


● Tot citind articole consacrate vo­lumului memorialist-autobiografic al lui Adrian Marino Viaţa unui om singur am avut – târziu, dar cu o voie foarte bună – revelaţia că majoritatea celor care referă apreciativ despre el  n-o fac neapărat seduşi de valoarea literară sau documentară a cărţii, ci pentru că în paginile ei află, gata scrise, multe dintre lucrurile pe care recenzenţii le-au gândit despre confraţii lor, dar n-au avut niciodată curajul să le spună cu glas tare. Cu atât mai puţin, să le publice sub propria iscălitură. Şi atunci, le citează copios şi cu nedisimulate delicii...


Recunosc: toată treaba asta era la mintea cocoşului, dar uite că unuia ca mine, căruia îi repugnă organic obiceiurile, apucăturile şi îndeletnicirile gre­ţoase ale unora dintre membrii breslei i-a trebuit cam mult să se prindă la schemă...


● În numărul 334/2010 al revistei Dilema veche, Iaromira Popovici începe plină de aplomb un articol oarecare, astfel: În vremea lui Ceauşescu (...) când te duceai la film, cu clasa, pe „bulevard” (6 Martie pe atunci, Kogălniceanu –  acum)...


Cred că autoarea n-a mai trecut pe „bulevard” cam de mulţi ani, altfel nu putea să nu observe că respectiva arteră de circulaţie se numeşte – acum – Bulevardul Regina Elisabeta. Sau, ca să reproduc hilara inscripţie de pe tăbliţele indicatoare: B-dul Regina Elisabeta (fostă Kogălniceanu), din care se poate înţelege că pe consoarta lui Carol I a chemat-o cândva Kogălniceanu, dacă nu cumva chiar că cei doi au fost soţ şi soţie...


● Poveste din cartieul de est – mai precis, de undeva, de la graniţa cu China a actualului Kazahstan (pe atunci, U.R.S.S.). Era spre sfârşitul anilor ’70. Frumosul oraş Alma-Ata se confrunta cu mari dificultăţi provocate de revărsarea unor râuri şi pârâuri care aduceau ca plocon, odată cu apele învolburate, bolovani, pietre şi bucăţi de stâncă ce puneau în pericol permanent aşezarea.


Specialiştii estimau chiar că nu era exclusă o inundaţie catastrofală, de natură să pericliteze oraşul în întregime. E adevărat, o asemenea nenorocire se putea întâmpla o dată la 10.000 de ani, dar, orişicât... Drept pentru care autorităţile s-au decis să treacă la treabă. A fost elaborat proiectul unui lac de acumulare şi al unui baraj-gigant, ai cărui pereţi, priviţi de la bază, se logodeau cu norii. Construcţia a durat ceva timp, dar, în cele din urmă, complexul a fost dat în funcţiune. La numai un an sau doi de la inaugurare s-a întâmplat şi apocaliptica inundaţie ce se putea produce doar odată la 10.000 de ani. Alma –Ata n-a păţit nimic, şi nici nu va păţi nimic în următorii 20.000-30.000 de ani. Sună fabulos? Poate, dar este întrutotul adevărat.


De ce v-a spus povestea asta? Aşa, pentru că Alma-Ata este un oraş frumos... 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul