Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Minte latină şi corp barbar

        Dan Cristea

Lui Ovidiu Genaru i-a plăcut întotdeauna să se prezinte, prin imaginarul versurilor sale, ca personaj al contradicţiilor, al polarităţilor, pendulând între inocenţă şi impuritate (aşa cum arată câteva dintre autoportretele lui lirice), între „utopic şi real“ în ce priveşte poetica (aşa cum observă Doinaş) sau ilustrând (în cuvintele lui Nicolae Manolescu) o „ambiguitate structurală“, căci poetul poate fi deopotrivă „senzual şi galant, patetic şi burlesc, jovial şi blazat, instinctiv şi lucid, prozaic şi manierist“. Recitind poemele bardului băcăoan din ultima sa antologie (apărută după ce autorul a trecut de venerabila vârstă de 75 de ani), întâlnesc într-un poem de la pagina 153 („Ziua care“) şi o altă propunere de configuraţie antitetică a alcătuirii intime a creatorului, nu mai puţin interesantă, nu mai puţin revelatoare decât celelalte: „Seara mă pierd în alarma zilei de mâine/ minte latină clocotind într-un corp barbar“. „Mintea latină“, pe care şi-o arogă autorul, ar justifica, într-un fel, scriitura inteligentă, lucidă, premeditată şi construită „din cap“ pe care o cultivă poetul, pentru care, de altfel, „poezia iese prin ţeastă şi nu/ prin naştere fără dureri/ ci prin fractură de craniu“ (p. 228). Ea ar explica totodată şi ceea ce ţine de caricatură şi vituperare, de satiră şi sarcasm în dicţia poetică a lui Ovidiu Genaru. „Corpul barbar“ ar reprezenta, în acest sens, cealaltă jumătate a poeziei lui Genaru: senzualitatea, ardenţa erotică, dorinţa exacerbată, invocaţia păgână ori profetică, sensibilitatea melancolică. De sensibilul corporal, al formelor şi nuanţelor depinde şi caligrafia lirică, atât de caracteristică expresiei lui Ovidiu Genaru, iubitor de calofilii şi expresii graţioase.


O asemenea lectură, care să ţină cont de „mintea latină“ şi de „corpul barbar“, este şi ceea ce-mi propun să urmăresc în această nepretenţioasă dare de seamă asupra antologiei poetului (a doua, după volumul selectiv din 1986, Patimile după Bacovia, Ed. Cartea Românească, Colecţia „Hyperion“). În acelaşi timp, trebuie să remarc că volumul recent e însoţit de o bogată şi pertinentă „antologie a referinţelor critice“ publicate de-a lungul timpului, pe măsură ce s-au succedat cărţile poetului. Despre Genaru, să observăm şi acest fapt, s-a scris îndeajuns de mult (şi volumele de versuri ale poetului sunt numeroase) şi au făcut-o scriitori dintre cei mai importanţi ai literaturii de profil. A relua acum opera poetului carte cu carte într-un inventar critic nu prea şi-ar afla rostul. Cu excepţia însă a articolului semnat de Alex.


Ştefănescu în 2002, care se referă şi la volumul de versuri Orient, pardon din 1999, toate celelate intervenţii critice pe marginea cărţilor lui Ovidiu Genaru datează de dinainte de 1989. Lucrurile, ca şi perspectivele, după cum ştim, s-au mai schimbat între timp, şi observaţii care n-ar fi putut fi formulate atunci în deplină claritate (şi din pricina cenzurii, şi din pricina orizontului prea apropiat) ar putea fi comunicate de-abia acum. De pildă, n-am întâlnit vreun comentariu din epocă legat de faptul că din antologia din 1986, din colecţia „Hyperion“, lipseşte volumul de poeme erotice Flori de câmp din 1984. Absenţă care nu putea să treacă neobservată, pentru că dacă nu e cel mai bun volum al autorului (ceea ce eu cred), acesta, prin viziunea lui alexandrină, „decadentă“, crepusculară, asimilabilă în unele privinţe atmosferei din Kavafis sau Durrell, se prezintă cel puţin ca fiind cel mai unitar ca ton din opera lui Genaru.  Cărţile care o compun trebuie citite şi prin relaţia cu anii în care au fost concepute şi publicate.


Astfel, volumul lui Genaru din 1967, Nuduri (autorul nu-şi reţine în nicio antologie cartea de debut), se încadrează foarte bine atât în atmosfera de relativă liberalizare politică şi ideologică a momentului (vârful de lance în această privinţă ar fi anul 1968), cât şi într-o scriitură poetică destul de în vogă la acea vreme. E vorba de un limbaj fastuos, invocativ, sibilinic, legat de operaţiuni de iniţiere, dar şi de o poezie ceremonioasă, ritualică („Tineri pelerini pe căi neumblate/ căutăm semnele vagi ale timpului pe chipuri,/ pe morminte, pe cetăţile focului…“), favorizând subtilităţile metaforei calofile. Mestecenii, de pildă, nu sunt simpli mesteceni, ci „sfeş­nice de mesteceni“, instinctul sexual care „tulbură animalele“ e un „mosc între coapsele mării“, undelemnurile „strălucesc ca-n vitralii“, cerul prăfos are „adâncimi de asii“, în octombrie „soarele-i un hrib bolnav“. Expresia e îndrăzneaţă, folosind cuvinte  („Nedeflorată e lumea în calea poetului“) sau aluzii sexuale („pe malul zilei fete reci ca linguriţa/ unei regine emanau hormoni tineri“) de neconceput a fi folosite de literatura proletcultistă scrisă cu un deceniu mai înainte.


 În volumul care urmează după doi ani, Ţara lui Pi (1969), scriitura e mai premeditată, mai „făcută“, mai atentă la efecte, mai aproape, aşadar, de „mintea latină“. Iată un exemplu dintre multele care se pot da: „Ca un căruţaş ce-şi bate caii până la sânge mă port cu vorbele,/ nu vor să tragă din adâncul meu/ febra unui cântec de bine“. Într-o lirică pe care mulţi n-ar fi ezitat s-o numească evazionistă şi în care invocaţii urmează după invocaţii se celebrează „călătoria şi povestea“ care ar fi „fiinţe, tânjitoare fiinţe/ fără de care/ auzul şi văzul tău pot pieri“. Deşi se invocă Egeea („Voi vedea vreodată egeea ? Voi scormoni/ în nisipuri spinul de fier al unui catarg/ scufundat, vechi minereu grecesc?“), peisajele sunt ireale, utopice, chemări ale himerei, astfel că, precaut, se pune semnul egalităţii între călătoria în viitor şi călătoria în lumi inventate : „Nu-l judecaţi pe cel ce fuge în viitor, în lumi inventate,/ în vârf de lujer/ nu-s crinii mari evaziuni,/ nu-s visul rătăcirii-ntunecate“ („Mari evaziuni“, p. 43). Patimile după Bacovia, cartea din 1972, constituie primul volum cu şira spinării bine consolidată din bibliografia lui Ovidu Genaru. S-a scris mult şi s-a scris pertinent despre această carte. Astfel, Doinaş într-un eseu din 1987: „ Ceea ce e de remarcat ţine de renunţarea la pseudo-peisajele utopic-simbolice exsangue, din volumele anterioare, în favoarea unei rostiri anti-calofile, desificată de elemente reperabile: o rostire în care enumerarea nu are deloc voluptatea bucală a cuvintelor distinse sau pitoresc-exotice, care gargarisesc palatul, ci exprimă doar nerăbdarea amară şi scârbită de «a scuipa» dintr-odată o întreagă halcă aproape toxică de real. Bineînţeles, Bacovia  - poetul - nu e nicăieri aici; în schimb, realitatea bacoviană, universală sau numai naţională, se află peste tot“. Nu mai puţin sunt de luat în seamă observaţiile lui Manolescu: „Deocamdată, ceea ce frapează este scriitura prozaică, ruperea discursului printr-un decupaj care nesocoteşte versificaţia tradiţională, prin ingambamente care avantajează semantismul în detrimentul sintaxei ritmice. Volumul din 1972 este cel mai descriptiv din toate. Poeziile constau din juxtapunerea şi enumerarea unor imagini «realiste»  sau, mai exact, evocatoare:casele cu amoraşi dolofani, locomotivele cu aburi eşuate în cimitirul de fier vechi, cârmuitoare pitoreşti, strada mare a orşăşelului cu viermuiala ei şi aşa mai departe. Dar tonalitatea, cum au observat toţi comentatorii din epocă, nu e deloc bacoviană, ci mai curând burlescă, voioasă şi, aş adăuga, caragialiană. Poezia trăieşte din recuperarea farmecului banalităţii şi al desuetudinii“.


Ce ar mai fi de spus? Faptul că alături de poezia realului, a cotidianului, prozaic ori degradat, pătrunde, pentru prima dată în creaţia lui Ovidiu Genaru, poezia eului, a autobiograficului, a poetului (excentric) care se delimitează sarcastic de „mlaştina filistină“, de „burghezia îmbuibată de dantele poker şi câini“. Limbajul poetic al lui Genaru, ca şi cel al lui Petre Stoica, anunţă incursiunile prin realul vâscos sau grotesc ale optzeciştilor. Ceea ce nu s-a putut spune la vremea respectivă e că unele poeme se referă nu atât la o realitate bacoviană, cât la mizeria socialistă contemporană, când în „hambare puiesc gâdaciii“ sau când în cămările „burduşite cu poeşte oceanic“ se îndesesc nunţile de şoareci. Poetul amestecă cu bună ştiinţă vopselele istorice: „Ca-ntr-un orăşel hamseat se bucură/ popolul de crenvurşti şi bere şi noi/ stăm pe un pat tare în odaie/ şi cojim o portocală stăm liniştiţi şi/ privim carnavalul  nu ieşim ne e frică/ stăm ca pe spinarea măgarului şi/ traversăm pustiuri lăuntrice la vama/ bacăului trec bicicliştii fila­teliştii/ trec hoardele cu cocardele întunecă/ fereastra şi dacă n-am striga/ noi suntem! cu carnea uşurată de poveri/ ca moliile am pluti-n odaie (p. 66-67). Originalitatea lui Genaru, pe fondul acestor peisaje terne, e încrederea în iubire: „numai dragostea ta mai face posibilă/ viaţa prin măhălălile lui noiembrie“.


În cronica sa la antologia din 1986, intitulată tot Patimile după Bacovia, Nicolae Manolescu găseşte că „treapta de sus, valoric vorbind, o atinge Ovidiu Genaru în Bucolice, Goana după fericire şi Poeme rapide. Aceste culegeri dezvăluie scriitura cea mai personală a poetului…“. În ce mă priveşte, găsesc că volumul cel mai frumos al poetului şi una din cărţile singulare din poezia română contemporană este Flori de câmp (1984), culegere care, cum aminteam, lipseşte din antologia despre care scrie Manolescu. Este un fel de „nou erotocrit“ (Dinu Flămând), un fel de „canţonier deşucheat şi anti-angelic“,  un fel de roman de dragoste şi seducţie, cu extaz, dar şi cu observaţie morală, în care nici nu poate fi vorba de originalitate, ci, dimpotrivă, de pastişă, de o pastişă superioară însă, delicioasă, care ar putea fi confundată cu opera unui alexandrin care amestecă dezinvolt, cu farmec şi inventivitate, locurile şi timpii istorici. Punerea în scenă e fără cusur, observaţia de moravuri e remarcabilă, limbajul e deopotrivă solemn şi precis, Sunt pomenite numele lui Sapho, al lui Plaut, al lui Ovidiu cu „Ars amandi“, se pot invoca şi alte nume, cele ale elegiacilor latini în primul rând, dar ceea ce contează e aerul general, atmosfera levantină, povestea în sine. „Tâlcul“ compunerii e expus într-un  poem final, Cu arta mi-am corectat viaţa: „Mă uit prin hârtiile mele; miros a levănţică/ unele; iar altele-s pătate de ceară./ Sunt felurite însemnări, fragmente, idei,/ asupra cărora am revenit continuu./ Azi, adaosurile mă intrigă: ce-am scris cândva/ şi credeam decisiv, am şters în zilele următoare:/ am înlocuit cu variante/ posibile; o lume de umbre am creat. Din felurite, reale iubiri, am rămas doar cu una:/ fără cusur, ideală, deci inexistentă,/ abstractă; parfum fără nume, fără corp./ Cu arta mi-am corectat viaţa. Păstrez şi lumânarea/ la care am scris; abia un ciot, să mai ardă/ câteva clipe, pentru concluzii. Probabil şi ele false“.


Imaginând arta ca un corectiv al vieţii, într-o frumoasă încercare de a defini rostul superior al poeziei, Ovidiu Genaru mărturiseşte, pe de altă parte, dar cu aceeaşi francheţe, asemănătoare unei confesiuni bacoviene, că pe drumul acestui crez pot interveni şi „sincope“, momente de cumpănă când „Nu mai ştiu să scriu şi e foarte comic/ Animozităţi între hârtie şi scriere“. Ca un profesionist însă adevărat al scrisului, poetul a ştiut întotdeauna să găsească mijlocele regenerării artistice şi spirituale. Masiva antologie de faţă constituie una din dovezi.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul