Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Zero lirism

        Gabriela Gheorghişor

Versuri cenuşii, fără tensiune şi fără lirism, subsumabile „gradului zero al scriiturii“, ne oferă M. Duţescu, laureatul Premiului pentru Poezie la Concursul naţional de debut al Editurii Cartea Românească, 2009. Prozaismul reprezintă nota definitorie a volumului şi toată bucuria acelor ani trişti (apărut în 2010), „un film simplu/ vechi şi zgâriat“, cum îl numeşte autorul însuşi, în poemul inaugural şi omonim.


Apetenţa narativ-evocatoare se vede cel mai bine în prima parte a plachetei, unde secvenţele din copilărie alcătuiesc un scurt-metraj cu Amintiri din Epoca de Aur. Perspectiva „anilor trişti“ ai comunismului, a vieţii într-o „lume închisă“ aparţine prezentului, pentru că altfel memoria reţine „bucuriile“ unei vârste a inocenţei: frumuseţea tatălui şi a sa „veselie inexplicabilă“, steguleţul fluturat de pe umerii lui, vata de zahăr cumpărată în Cişmigiu, la debarcader, „pupăturile“ sub bărbie ale mamei, ju­căriile şi jocurile, diafilmele, „prostioarele“ povestite seara sub pătură, alergatul „pe câmp printre duzi sau pe baltă“, aşteptarea, ca pe o sărbătoare, a vizitei de week-end a părinţilor: „mă trezeam dimineaţa devreme/ mamaia mă îmbrăca frumos/ tataie mă lua cu el când se bărbierea/ îmi dădea şi mie o oglindă/ ambalajul de hârtie de la o lamă de-a lui/ şi mă mânjea din greşeală cu un pic de spumă pe nas/ ca să fim amândoi frumoşi pentru că vin/ mama şi tata“. Farmecul discret al rememorării se dizolvă însă când poetul îmbracă haina analistului, încercând să expliciteze ceea ce ar fi putut rămâne subînţeles, anume că şi atunci, în ciuda restricţiilor şi a obligaţiilor absurde (frigul din apartamente, lumina lămpii cu gaz, mersul la defilări, muncile patriotice) oamenii aveau motivele lor de fericire: se îndrăgosteau, făceau copii, se distrau cu prietenii, citeau cărţi (obţinute, ce-i drept, cu dificultate), mergeau în concedii, la concerte etc. Iată, de pildă, cum aura luminoasă a tatălui se destramă într-o explicaţie în esenţă de ordin sociologic, întrucât „energia pozitivă“ a acestuia este pusă pe seama transmutării la oraş a unui rural licenţiat: „de multe ori mă gândesc că se datora/ împlinirii banale pe care-o simţise/ plecat dintre curci şi viţei/ având acum casă copii şi o soţie perfectă// studii universitare încheiate cu brio/ într-un oraş pe care l-a văzut prima oară/ atunci când s-a dus la admitere“ (în poemul următor, zgomotul neobişnuit ce părea că vine din stradă, M. Duţescu povesteşte în versuri „biografia“ sumară a tatălui). „Filmul“ copilăriei şi adolescenţei mai derulează şi alte scene, în acelaşi stil „alb“, searbăd, fără tropi şi fără mărci ale implicării emoţionale, deşi în privirea adultului îşi face, totuşi, loc o abia simţită duioşie: la plantat şi la vândut de pepeni, la munca răzoarelor, veghea bunicului bolnav, descoperirea sexualităţii (în wc-ul de la grădiniţă, cu o colegă precoce, vederea înspăimântătoare a părintelui la duş, prima masturbare din şcoala primară), fumatul pe balcon, suferinţa mută a tatălui după moartea bunicii, la căpătâiul acestuia, în fum de tămâie; la spital, la o cunoştinţă de-a mamei ş.a. Un început de transfigurare a realului apare într-un poem care prezintă descinderea copilului de cinci ani, împreună cu părinţii, la un en-gross din Bucureşti: „De undeva, de deasupra, Dragonul Roşu îşi mişcă neîncetat limbile,/ într-o spirală infinită, într-un cunnilingus infernal, infernal“ (ochii săi albaştri necruţători).


„Autobiografia“ poetică a lui M. Duţescu continuă apoi cu problemele tânărului: singurătatea, alienarea în câmpul muncii, la o firmă privată, iubirea sau amin­tirea iubirii. Registrul nu se schimbă fundamental, deşi uneori autorul adoptă stilul eliptic al comunicării pe messenger: „nu Alice/ nu scriu poeme de criză/ chiar noi ăştia suntem un poem live/ un readymade/ r_urban marginal plm...“ (hybrid #3). Aşadar, pentru acest poet, viaţa este ea însăşi o poezie gata-făcută, de unde şi structurarea minimă a existentului, de regulă fără niciun adaos de sens.


Consemnarea seacă, rareori bruiată de vreun feeling (ca în o fâşie subţire de nori, unde, în finalul poemului se insi­nuează, indirect, spectrul temerii de a fi trădat în dragoste; sau ca în postcard #5, în care se exprimă, direct şi post factum, spaima unei posibile morţi a iubitei, la un cutremur de pământ), atinge apogeul într-o schiţă de crăciun #1, reprezentând o des­criere contabilicească a tăierii porcului. Dincolo de acest „zero lirism“ (pe care poetul a. urmanov îl vede ca pe o anticipare a poeziei viitorului), prefer acele câteva fragmente în care scoate capul sfios un lirism al stărilor sufleteşti difuze: „Turnul de sticlă/ înconjurat de păsări, în cercuri grele, egale.// Un ţipăt în lumina rece a serii/ un foşnet umed, o maşină oprită la semafor. Doi oameni/ în spatele draperiilor trase.// Plouă. Şi din nou/ aceeaşi poveste a copilăriei, când ieşi desculţ/ noaptea, în curte/ calci pe o broască şi-i simţi pielea moale/ crăpând, sub piciorul tău cald“ (septembrie).                                                               

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul