Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cuvintele, tăcerea şi Îngerul foamei

        Adrian G. Romila

Leagănul respiraţiei (Humanitas, 2010, traducere de Alexandru Al. Şahighian) e un roman singular atât în proza europeană contemporană, cât şi în epica Hertei Müller. Şi nu despre pasiunea sa pentru evocarea marginalizărilor impuse de ideologia totalitară din patria de origine e vorba. În concertul general al literaturii confesive despre holocaustul nazist sau cel comunist, nu cunosc să existe vreo carte care să evoce deportarea saşilor din Transilvania în lagărele de muncă sovietice, după Al Doilea Război. Trimiteri la tangenţele saşilor transilvăneni cu regimul nazist avem şi în Cocoşul decapitat, romanul din 1998 al unui alt etnic german, născut la Arad, pastorul Eginald Schlattner. Adevăratele consecinţe ale germanităţii saşilor români se vor vedea abia după căderea nazismului, în perioada de început a sovietizării estului european, şi despre ele e vorba aici. În ianuarie 1945, din ordinul lui Stalin, cetăţenii de etnie germană din România, femei şi bărbaţi de la 17 ani în sus, sunt ridicaţi de acasă cu liste, îmbarcaţi în trenuri de vite şi trimişi în tabere din Ucraina şi Siberia, pentru a participa la reconstrucţia Uniunii Sovietice şi a-şi răscumpăra, astfel, vina de a aparţine unui popor care a declanşat a doua mare conflagraţie. Această realitate istorică dureroasă e transfigurată de Herta Müller în romanul său, pornind de la drama personală a unui protagonist al acelor evenimente, poetul german Oskar Pastior, originar din Sibiu. După îndelungi discuţii, soldate cu relatări (din partea fostului deportat, dar şi a altora – mama autoarei a trecut prin acelaşi calvar) şi cu notiţe (din partea mai tinerei scriitoare), s-a ivit proiectul de a scrie împreună o carte despre timpul acela. Moartea subită a poetului a lăsat proiectul doar în seama laureatei Nobel. Cartea va apărea în limba germană, în 2009, sub titlul Atemschaukel (neechivalat literal, prin traducere, de titlul românesc al romanului).


Naraţiunea se desfăşoară la persoana I şi îl are ca „voce” implicată pe Leo Auberg, un tânăr sas care decide, întors acasă, după cei cinci ani de lagăr sovie­tic, să umple câteva caiete cu amintirile deportării. În jurul cuvintelor şi a luptei cu puterea lor de a evoca posibilitatea reumanizării va gravita romanul Hertei Müller. Ca în restul prozei autoarei, şi aici epicul e profund infuzat de liric, textul se aşază solemn în fraze scurte, uneori într-un fel de sentinţe încolonate, cu refrene, ocurenţe simbolice şi jocuri lingvistice intraductibile, dar lucrul e favorizat, în primul rând, de centrarea pe tema cuvântului expiator şi a reversului său de tăcere. „Port cu mine un bagaj tăcut”, afirmă Leo, înainte de a fi ridicat. „Atât de profund şi de îndelung m-am împachetat în tăcere, că nu mă pot nicicum despacheta în cuvinte. Tot ce fac când vorbesc e doar să mă împachetez într-alt fel”. Tăcerile şi recluziunea structurală îi vor fi stimulate şi de ilicitele pasiuni homosexuale, cărora nu le poate da curs nicăieri, căci ar fi fost condamnat. După elibe­rare, acasă, constată că nu poate începe un caiet de notiţe, că îl poate doar sfârşi, că totul e un final şi că nu e capabil să fie, prin scris, un martor autentic al experienţelor trăite. „...am tăiat PROLOG, şi-am scris deasupra, EPILOG. Era marele fiasco lăuntric - acela că, în libertate fiind, îmi sunt, de unul singur şi chiar mie însumi, irevocabil un martor fals.” Azvârlite sub pat, într-un cufăr de lemn, caietele vor deveni „un coş de rufe”, un loc care trebuie curăţat, periodic, de mizeriile decantate, în cuvinte, de experienţele corpului.


Nenumărate pasaje trădează deschiderea poetică a relatării, chiar şi în cazul celor mai cumplite scene, cărora metaforicul şi gustul pentru contrastul colorist-afectiv le estompează impresia contondentă. Sigur, există toată gama „peisajelor” unui lagăr de muncă forţată, azvârlit undeva, în stepă, la o margine de gubernie sovietică: drumul zile întregi în vagoane rudimentare, deschise rar de soldaţi (pentru a arunca înăuntru carcase de capre îngheţate); amplasarea apocaliptică a barăcilor, lângă maidane, ruine şi sate uitate de lume; norma de muncă la zidărie, turnătorie, încărcat-descărcat cărbuni şi răscolit pământul îngheţat; acomodarea cu arşiţa, frigul, foamea, bătaia, boala şi spectrul morţii; dorul de casă şi privarea de nevoile elementare; subterfugiile ingenioase pentru a asigura, cât de cât, o normalitate a existenţei (amintesc doar „întâlnirile” amoroase ale femeilor cu prizonierii germani, desfăşurate într-o conductă părăsită, cu zeci de precauţii). Am tot citit astfel de literatură, de la Dostoievski şi Soljeniţân încoace, la noi şi aiurea, dar autoarea are un fel al ei de-a o spune, poate şi pentru că distanţa faţă de evenimente - nu le-a trăit, doar le-a auzit - i-a permis luxul unui stil. Iată cum arată o scenă din roman, cea în care deportaţii sunt lăsaţi să coboare din vagoane pentru nevoile fiziologice, la grămadă, sub supravegherea soldaţilor înarmaţi: „Ce bine că ţi­nutul înzăpezit era atât de stingher cu noi, că nimeni nu-l vedea cum ne forţează să facem cu toţii, înghesuindu-ne unii într-alţii, unul şi acelaşi lucru. Nu simţeam nevoia să mă uşurez, dar mi-am lăsat pantalonii jos şi m-am aşezat pe vine. Cât de infam şi de tăcut era ţinutul ăsta, şi cum îşi mai râdea de noi cu nevoile noastre. Cum mai râdea de Trudi Pelikan, care, în stânga mea, îşi sumeţea mantoul cloş până-n subsuori şi-şi trăgea pantalonii jos peste glezne, de cum se auzea susurul între pantofii ei. De cum icnea în spatele meu, sforţându-se, avocatul Paul Gast, iar lui Heidrun Gast, neveste-sii, îi orăcăiau maţele din cauza diareii. De cum exalaţia cald-fetidă de jur împrejur şi îngheţa, sclipicioasă, în aer. De cum acest ţinut înzăpezit ne aplica o cură drastică, punându-ne în fundul gol să ne simţim singuri-singurei cu lărmuiala pântecelui nostru”. Sau alta, cu rezonanţe eminesciene, în care spaţiul lagărului e un sicriu uriaş, într-un cimitir cosmic hiperbolizat: „Ne-am văzut pe noi toţi stând într-o cutie uriaşă. Cerul era capacul pe care noaptea-l lăcuise în negru, împodobit cu stele bine şlefuite. Şi fundul cutiei era căptuşit cu vată ce-ţi venea până la genunchi, ca să tot cazi pe moale. Şi pereţii cutiei erau drapaţi cu un brocart încremenit de gheaţă, c-un vălmăşag de franjuri mătăsoase şi-o dantelărie nesfârşită. Dincolo, pe zidul lagărului dintre turnurile de pază, zăpada era un catafalc. Pe care se-nălţa la cer cât turnul un pat supraetajat, un sicriu supraetajat în care încăpeam cu toţii aşezaţi pe năsălie unii peste alţii, la fel cum o făceam în paturile suprapuse din barăci”. Tentaţia lirismului transfigurează un hiper-realism care ar fi fost, oricum, potivit subiectului şi de care, altfel, romanul nu e străin.


De la un capăt la altul, omniprezentă e tema foamei, patronată de un „Înger al foamei” care torturează trupul şi modifică percepţia asupra lucrurilor. Lupta cea mare se dădea în a rezista ispitei de a devora cele 600 de grame de pâine împărţite dimineaţa, ca raţie pe o zi, alături de leşioasa supă de varză şi de cojile de cartofi furate din gunoiul de la cantină. Orice economie de pâine însemna o amăgire de scurtă durată a senzaţiei chinuitoare. „Dacă dimineaţa nu mă ţinusem tare, seara nu mai aveam nici o rămăşiţă de pâine şi nu mai aveam de ales. Îmi umpleam lingura numai pe jumătate şi sorbeam prelung. Mă învăţasem să mănânc încet şi, după fiecare lingură de supă, să-mi înghit saliva. Îngerul foamei mă povăţuia: saliva lun­geşte supa şi culcatul devreme scurtează foamea”. Când nu aduce coşmaruri cu grămezi de pâine, la discreţie, când nu te face să vezi în fiecare lucru un posibil fel de mâncare sau desert inaccesibil, Îngerul foa­mei zgândăreşte imaginaţia, aruncându-te oniric înapoi, în viaţa trecută şi adevărată. Asta chiar în preajma mirosului de zgură de la turnătorie: „Îmi imaginam că mă duc nu din pivniţă la baracă îmbrăcat în pufoaică, ci că intru într-o cafenea la Bucureşti sau Viena, dichisit cu o pălărie borsalino, într-un palton din păr de cămilă şi cu şal de mătase vişiniu, şi că mă aşez acolo la o măsuţă de marmură. Zgura rece era într-atât de mână largă, că-ţi dăruia autoamăgirea cu ajutorul căreia te puteai furişa îndărăt în viaţă. Ameţit de otravă, zgura rece făcea să te simţi fericit - mortal de fericit”. După încheierea deportării, Îngerul foamei răpeşte gustul şi gesturile obişnite ale oricăror mese intime, iar halucinaţiile se produc invers, proiectând în peisajul familiar al oraşului natal detaliile lagărului, adânc imprimate în memorie. De fapt, nimic nu mai e cum a fost, acasă, după eliberare.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul