Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O secţiune de aur a liricii româneşti

        Gelu Negrea

Întâlnirea dintre o temă trandy, cum cataloghează Emil Negrici imaginarul poeziei feminine, şi un exeget-femeie, face din start deosebit de ofertant acest volum, întrucât conţine apriorica promisiune a unei abordări simpatetice aparte, decurgând din plusul de sensibilitate şi o strânsă compatibilitate reciprocă pe care o presupune feminitatea ca numitor comun al dubletului autor-subiect. Judecată din perspectiva acestui orizont de aşteptare, cartea este însă un eşec: Georgeta Adam n-are aproape nimic feminin nici în modul cum se apropie de tema aleasă ca lucrare de doctorat în filologie (absolvit cu calificativul magna cum laude), nici în maniera de tratare propriu-zisă. Rigoarea, spiritul metodic, cartezian, dus până în vecinătatea austerităţii academiste, iar, uneori, dincolo de ea, logica severă, de demonstraţie matematică, a interpretărilor, controlul permanent al geografiei literare supusă cercetării, fermitatea virilă a diagnosticelor, inclusiv atunci când ele derivă din intuiţii critice tuşate de impresionism, vocaţia teoretizării pro­fitabile, soliditatea demersului auctorial privit în ansamblu, sunt calităţi pe care inerţia gândirii noastre le asociază predilect (ca să nu spun exclusiv) cu intelectul masculin, dar ele funcţionează în regim de naturaleţe deplină şi în cazul doamnei Georgeta Adam. Astfel, o aşteptare contrazisă se poate transforma, iată, într-un real beneficiu de lectură şi chiar într-un argument al execelenţei.


Imaginarul poeziei feminine reprezintă, în măsură egală, un studiu teoretic pertinent şi documentat şi gestul curajos de valorificare critică personală a unui tronson proeminent al liricii româneşti contemporane, delimitat într-o „secţiune de aur” care circumscrie cvintetul Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Carolina Ilinca şi Mariana Marin.


Vorbind despre primul segment al cărţii, de cuvine remarcată dezinvoltura şi siguranţa cu care Georgeta Adam navighează pe apele destul de recent aşezate ale poeticii imaginarului, constituită, ca obiect de studiu şi domeniu de cercetare, în deceniile mediane ale secolului XX prin contribuţiile substanţiale şi eclatante ale unor Gaston Bachelard, Albert Béguin, Hugo Friedrich, Gilbert Durand, Jean Burgos, Mircea Eliade şi alţii care, de altfel, au edificat metodologia de lucru şi au stabilit reperele fundamentale ale terminologiei specifice. Deosebit de util pentru oricine are preocupări în materie se vădeşte tabloul sintetic cuprinzând ideile literare, conceptele şi termenii de uz curent, laolaltă cu aportul teoretic al fiecăruia dintre corifeii europeni ai imaginarului în definirea genului proxim şi diferenţelor specifice care îl singularizează în raport cu alte falii ale cercetării literare moderne.


Zona în care personalitatea critică a Georgetei Adam dobândeşte relieful cel mai pronunţat rămâne, însă, aceea consacrată, să spun aşa, exemplificărilor – recte, aplicării consideraţiilor teoretice structurate în prima parte a volumului la realitatea vie a poeziei autohtone, varianta feminină. Se cuvine, în primul rând, semnalată cutezanţa opţiunilor autoarei în materie de bibliografie. Ea nu ezită să grupeze, alături de Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu şi Mariana Marin – poete de calibru major, cu o foarte bună cotă la bursa criticii –, un surprinzător outsider în persoana Carolinei Ilinca pe care comentatorii români de poezie, în pofida aprecierilor favorabile cu care i-au întâm­pinat mai cu seamă primele apariţii editoriale, în prezent, dacă nu o ignoră cu totul, o plasează cu condescendenţă în marginalitatea fenomenului liric al ultimelor decenii. Rămâne de văzut în ce măsură propunerea implicită a Georgetei Adam de aglutinare a Carolinei Ilinca într-o „secţiune de aur” a poeziei noastre va fi sau nu omologată.


Capitolele dedicate celor cinci scriitoare asupra cărora se apleacă Georgeta Adam se constituie în veritabile micro­monografii de autor, subsumate, evident, dimensiunii esenţiale a volumului: feminitatea. Este impresionantă amplitudinea şi diversitatea de ipostaze ale eului liric, de teme, simboluri şi motive specifice pe care ea le decelează în textele fiecăreia. Astfel, la Ana Blandiana sunt analizate: alteritatea feminin/masculin, motivul omniprezent al oglinzii, recurenţa imaginilor legate de somn şi moarte, de zbor, levitaţie şi cădere; Ilenei Mălăncioiu îi este proprie în cel mai înalt grad consubstanţialitatea morţii şi a vieţii tradusă în raportul Eros/Thanatos; poezia Angelei Marinescu închipuie o punte peste abis între real şi imaginar (...), între „universul simbolizat” şi „universul simbolizant” al reprezentării, constituind o tentativă de a înălţa biografia instinctivă spre orizontul „autobiografiei textuale” ce musteşte de „sângele cuvintelor”; la Carolina Ilinca regăsim motivul ascensional al scării la cer, motivul dublului şi al androginităţii, antiteza masculin/feminin, eufemizarea morţii, ocularitatea universală, tirania visului cutreierat de stelele duble etc.; în fine, Mariana Marin frecventează traseele imaginarului însoţită de motivele fratelui, oglinzii şi orbirii convocate poetic întru negarea morţii şi amânării neantului inexorabil.


Cu Imaginarul poeziei feminine. O secţiune de aur, Georgeta Adam izbuteşte o carte de pionierat, densă, incitantă şi, nu în ultimul rând, de o remarcabilă utilitate pentru varii categorii de cititori, de la studenţi şi cercetători la viitorii specialişti români în problematica imaginarului poetic.


Dilematica românismului neaoş


Ce fel de oameni sunt românii? (Apreciaţi, rogu-vă, delicateţea cu care am evitat formularea tendenţioasă: cum poate fi cineva român?). Şi, la urma urmei, ce fel de român sunt eu însumi, cel care-mi pun, cu tembelă radicalitate, o astfel de întrebare?


Două întâmplări petrecute în această vară capricioasă m-au ajutat să găsesc un răspuns, chiar dacă el s-a întrupat, până la urmă, tot într-o serie de întrebări, încă şi mai perfide şi mai bulversante decât cele iniţiale.


A fost, în primul rând, o excursie-circuit prin câteva oraşe din Europa Centrală – Budapesta, Viena, Praga, Karlovy Vary, Dresda, Brno, Bratislava şi din nou Budapesta... De la bun început trebuie să contrazic o anume aşteptare: grupul masiv, de vreo 60 de persoane de prin toate colţurile ţării, cu vârste şi ocupaţii extrem de felurite s-a comportat, timp de o săptămână, absolut impecabil. Au lipsit furia decibelică agrementată cu dialoguri de mitoc răcnite peste câteva rânduri de scaune, tradiţionalele certuri pe cele mai bune locuri din autocar (deşi organizatorii au mai încurcat lucrurile pe ici, pe colo...), mârlăniile şi grobianismul cu trimiteri la origini, medicină şi folclor care par fi devenit o fatalitate şi un semn distinctiv pentru orice reunire a mai mult de trei-patru români, în special când ei evoluează pe teren străin. Nici măcar în dimineaţa când, la Viena, doi dintre noi au pierdut autocarul ce trebuia să ne ducă de la hotel la palatul Schönbrun, vehicolul plin trebuind să se întoarcă după întârziaţi, aceştia n-au fost obligaţi să suporte obişnuitele priviri ucigaşe, reproşuri ţâfnoase cu aluzii la nesimţire şi varii consideraţii etice apropo de cei şapte ani de-acasă.


Aşadar, o primă bilă albă pentru românii care eram; implicit, pentru România. Din păcate, şi ultima. Obiceiul de a raporta tot ce vedeam pe la alţii la realităţi româneşti dintr-o aceeaşi arie fenomenologică s-a soldat cu rezultate neconvenabile spre catastrofale. Tot – sau, mă rog, aproape tot – ce-a urmat, pe mine, unul, m-a marcat negativ, ca să nu spun direct că m-a umilit şi m-a întristat până peste poate. Suntem mai răi gospodari, mai puţin înclinaţi spre curăţenie şi ordine ca alţii; nu ştim să chivernisim şi să valorificăm ce ne-au dat Mama Natură şi Dumnezeu Tatăl, iar ce-am făcut cu mâinile noastre este, de cele mai multe ori, meschin, nedurabil şi nesemnificativ în ordine istorică. Dunărea, Vltava, Elba şi alte ape curgătoare vertebrează miraculos, din punct de vedere economic şi turistic, aşezările pe care le străbat; aceeaşi Dunăre şi râurile noastre interioare sunt simple semne pe o hartă mohorâtă şi amorfă. Oraşele lor mustesc de istorie veche, esenţială şi necontrafăcută narcisist; pe la ei, prezentul nu se îmbrăţişează voluptos cu degradarea şi cu sora ei bună, alegerea prafului (în sens figurativ, dar şi extrem de propriu). Dimpotrivă, pulsează conectat la ritmurile unei modernităţi autentice, eficiente, cu faţa spre viitor. Au televiziuni, nu colecţii catodice de orori şi dejecţii; oamenii sunt calmi, aşezaţi şi senini, nicidecum isterici, posaci şi revendicativi. Totul respiră un aer de normalitate şi echilibru, în contrast violent cu steril-agitata lume românească fără rădăcini, fără repere şi fără orizont.
Turtit şi amărât, pe drumul dintre Nădlag şi Arad m-am trezit fredonând o melodie la modă: Nu ne-am născut în locul potrivit...
A doua întâmplare: un cotidian bucureştean mi-a solicitat să răspund la o anchetă intitulată: Ce n-au înţeles românii din istorie? Modul cum era formulată întrebarea m-a enervat la culme: cum adică, ce n-au înţeles? De ce nu: ce-au înţeles românii din istorie? Atins în simţitorul meu naturel etnic, am trântit următorul text: O butadă de largă circulaţie susţine că Istoria îi învaţă pe oameni un singur lucru, şi anume că nimeni nu învaţă nimic din istorie! Or, dacă-i aşa, de ce-ar fi trebuit să fie românii mai cu moţ decât restul lumii, repezindu-se, într-un elan euristic devastator, să desprindă cu orice preţ ceva – eventual: major, fundamental, indispensabil, vital – din „lecţiile Istoriei”? Fiindcă asta pare a fi ocupaţiunea de bază a Doamnei Istoria: să dea lecţii la tot cartieru’! A se slăbi, vorba unuia, Caragiale, care le-a avut mai mult p-astea cu „momentele” decât cu eternitatea şi tocmai de-aia a căzut singur în ea...


În fond şi la urma urmei, ce-ar fi avut românii de învăţat din istorie? Incrementa atque decrementa aulae othomanicae şi ale altor împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă? Le-au cunoscut, bine mersi – îndeaproape, chiar; le-au fumat odată cu impozitul cu acelaşi nume (fumăritul, care va să zică...), apoi au făcut din ele paremiologie şi literatură. Istorică, dar literatură. Consultaţi-l, în această ordine de idei şi sentimente patriotice, pe acad. Dimitrie Cantemir.


Şi mai ce? „Eroismul“ grandilocvent şi ridicol al Poloniei care a ajutat-o să dispară de vreo două-trei ori de pe harta lumii?! Românii ştiau de la strămoşii protoistorici că orice faptă eroică este o abatere vinovată de la legile naturii sau o prostie cu happy end, drept pentru care au ales, ca formă superioară de rezistenţă, înţelepciunea supravieţuitoare, pârjolirea satelor în care se năştea preazilnica veşnicie şi, periodic, otrăvirea fântânilor Blanduziei. Şi mai ştiau ei, mititeii, că vârsta de aur a omenirii va începe din clipa în care, pe bulevardele istoriei, vor circula mai puţini eroi şi mai mulţi oameni liberi; ca atare, n-au ezitat să se lase cuceriţi de romani, călcaţi în picioare de cumani, avari, unguri, vizigoţi şi alţi pecenegi, robiţi de turci, corupţi de greci, seduşi şi abandonaţi de austrieci, regulaţi de ruşi (la Regulamentul Organic mă refer...), fraieriţi de anglo-americani şi, last, but non least, integraţi de UE. Sau, în orice caz, i-au lăsat pe respectivii să creadă că aşa s-au petrecut lucrurile în realitate...


Ce n-au învăţat românii din istorie? Multe şi mărunte. N-au învăţat să construiască piramide şi catedrale ori să dureze imperii (deşi pe la 1848 se cam vântura, pe ici – pe  colo, ideea unui Imperiu Daco-Român...); nici să iubească trădarea, ci doară, din când în când, să-şi preschimbe aliaţii în inamici şi viceversa şi să-i mustre alternativ cu buzduganul cu trei peceţi – şi  anume, în tarele capului; aşijderea, nu s-au încăpăţânat să stea cu gâtul erect atunci când prin preajmă şuierau săbii rău intenţionate sau mai ascuţite decât prevăd standardele europene şi nici să se facă fraţi de cruce cu dracul pe termen lung, ci numa pînă treceau puntea suspinelor.


Au învăţat, în schimb (ori, poate, au ştiut dintotdeauna), că istoria cea înceată şi nepăsătoare (apud Marin Preda) este o moralizatoare poveste de adormit copiii căpitanului Grant, o ficţiune sentimentală cu eroi şi martiri de uz didactic, un tratament fabulatoriu pentru necicatrizate răni ale trecutului, dar  că, dincolo de acestea şi mai presus de toate, pentru ei, ca simpli muritori, VIAŢA-i lucrul cel mai important!


Ultima ratio a omenirii este perpetuarea speciei umane; ultima ratio a unui popor este supravieţuirea – restul  e istorie... Cine a învăţat asta, a învăţat totul!


Recitind succinta însemnare a călătoriei mele şi textul de mai sus am rămas puţin bouche bée: lucrurile se băteau viguros cap în cap! De fapt, unde spuneam adevărul şi unde mă lăsasem dus de valul cârcotelii – respectiv, al orgoliului naţionalist? Cum sunt, în realitate, românii şi România şi în ce relaţie onto- şi gnoseologică se află unii cu alta? Nu cumva această schizofrenie a (auto)percepţiei di­le­matice face parte din zestrea genetică şi discursiv-existenţială dintotdeauna, pentru o eternitate şi per toujours a românilor neaoşi care suntem? Iar asta e, oare, de bine sau de rău?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul