Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române

        Radu Cernătescu

Licenţiat în filozofia culturii la SNSPA Bucureşti, cu un masterat în hermeneutică filozofică la Universitatea de Vest din Timişoara, Radu Cernătescu ne propune în cartea sa aflată în pregătire la Editura Cartea Românească, Literatura luciferică – O istorie ocultă a literaturii române, să aruncăm o altfel de privire asupra textelor şi biografiilor unora dintre clasicii români, aceia care şi-au disimulat în biografia lor, şi cu atât mai mult în opera lor, un amănunt asupra căruia trebuia să se tacă: apartenenţa lor la organizaţiile esoterice occidentale (în special, Masoneria) şi la acel întreg bagaj de simboluri şi de mitologii care formează tezaurul îngropat al gnosticismului antic la rădăcina culturii europene.


De la rozicrucianul Johanes Alsted, rectorul uitat al Academiei bethleene din Alba Iulia, şi până la masonii Sadoveanu şi Călinescu, această apartenenţă a născut în spaţiul dintre textul scriitorilor iniţiaţi şi interpretarea criticii estetice un loc necercetat, o subterană mistic-aplicativă din care pornesc deschiderile polisemice ale unei simbologii arheale, cea care uneşte în universalitate toate marile opere ale omenirii. Şi poate că de această hermeneutică aplicată nu au nevoie atât cititorii, cât cărţile care încă aşteaptă o reaşezare pe raftul conştiinţei cititorului postmodern, năpădit de bălăriile unei pub-culture care perverteşte  tocmai mesajul revelator şi transcendent al acestor opere, acelaşi care dă din generaţie în generaţie un scop luptei spiritului cu inerţia materiei...


Naşterea naţionalismului esoteric românesc


„...nu este adevărat că masonismul exclude naţionalismul”
(Mihai Eminescu, Naţionalii şi Cosmopoliţii)


„Misterele poporului în care m-am născut”


Primii noştri folclorişti, pleiada care a dat folclorului românesc întâiul lui certificat de nobleţe şi universalitate, au fost, deloc întâmplător, evrei şi masoni. Moses Gaster (1856-1939), Moses Schwartzfeld (1857-1943), Lazăr Şăineanu (1859-1934) şi I. A. Candrea (1872-1952) au avut ca moştenire etnică încrederea în omnipotenţa simbolului polisemic şi exaltarea unui monism epistemologic, trăsături definitorii ale lui homo iudaicus. Nu la urmă, apartenenţa lor la Masonerie le-a oferit ghidul hermeneutic cu care au abordat arcanele folclorice şi erudiţia de tip misteric care sfârşeşte inevitabil în obsesia arhetipalităţii şi care i-a iluminat dintotdeauna omului orbirea fenomenologică. Din perspectiva acestei arheologii misterice, primii noştri folclorişti au putut gira şi demonstra că folclorul românesc este veriga de legătură dintre relictele cultice ale Orientului Apropiat şi patternurile li­teraturii culte a Occidentului şi că poporul român „stă pe aceeaşi înălţime a culturei pe care stau cele alte popoare ale Occidentului”. Acestor patru – vorba lui Gaster – „români şi neromâni totodată” le datorăm noi recuperarea, patrimo­nializarea şi promovarea unor relicte arhetipale surprinse în transhumanţă folclorică pe plaiuri mioritice. 


Abordând folclorul românesc ca pe capul de pod al unei circulaţii permanente de simboluri, idei şi motive dinspre iudaism şi elenism către creştinismul esoteric al Occidentului ocult, toţi aceşti membri ai Academiei Române au ajuns să verifice şi să susţină teoria lui Hasdeu (pe care unii l-au avut coleg de lojă), că folclorul rămâne „întâiul pilon al naţiona­lismului, de la care purced toate”. Cât despre Hasdeu, cu toate că între el şi folcloriştii evrei au existat unele disensiuni naţionaliste, aceştia din urmă nu au încetat să afirme că „Hasdeu era un geniu, omul care va pune bazele unei lucrări desăvârşite; era întotdeauna primul la punerea unei pietre de fundaţie… în esenţă un om de valoare”.


 Într-o vreme când Masoneria romantică justifica arcanele ocultismului occidental cu hermeneume folclorice, respectând principiul enunţat de Andrew Lang în Myth, Ritual and Religion (1886-7), citat şi de Gaster, cum că „întreaga filozofie naturală îşi găseşte expresia în mituri şi supravieţuieşte în folclor”, folcloriştii noştri masoni au ţinut să arate că tradiţia Europei este aceeaşi din orice punct cardinal ar fi ea privită sau, cum frumos o spune Moses Gaster însuşi, că „popoarele între dânsele nu sunt decât ramurile unuia şi aceluiaşi copac şi, astfel, mi-a fost dat să-mi găsesc patria în trecutul neamului meu şi, totdeodată, în mijlocul poporului în care m-am născut”.


Pe canalele teurgice ale acestei arheologii spirituale practicată şi stipendiată în acei ani de o Masonerie în plin avânt, influenţa primilor noştri folclorişti s-a făcut simţită şi în lite­ratura cultă, cea care le datorează numeroase teme şi miteme interpretate polisemic din perspective universaliste. Astfel, o indiscreţie a lui Theodor D. Speranţia, folclorist şi coleg de lojă cu I.A. Candrea şi B.P. Hasdeu, a pus în „circuitul profan” ideea mitului isiac pe care l-ar disimula balada Mioriţa, o idee care ajunge să structureze întreaga afabulaţie din Baltagul sadovenian. Şi mai puţini ştiu astăzi că Cezara lui Eminescu conţine prelucrat un mit cercetat şi interpretat pentru întâia oară la noi de Moses Gaster.


Circumstanţele acestei preluări sunt strâns legate de un amănunt biografic trecut cu vederea de partizanii antisemitismului eminescian. Aflat la Iaşi, în 1875 şi 1876, Gaster îl cunoaşte pe Mihai Eminescu care îl introduce pe folclorist la Junimea, unde Gaster citeşte mare parte din manuscrisul său despre Literatura populară română (publicat abia în 1883). E foarte posibil ca tot acum, Gaster, care a scris entuziast despre prietenia lui cu Eminescu, să-i fi expus poetului teoria sa despre folclorul est-european ca produs derivat al mitologiei indiene. Este vorba de teoria difuzionisă a lui Godfrey Higgins, autorul unui pe atunci la modă Anacalypsis (1833), tratatul de istoria religiilor cunoscut şi de Hasdeu, care i-a infuzat lui Gaster credinţa că rădă­cinile iudaismului şi, implicit, ale creştinismului, „au legătură cu India”.


Pe drumul olarilor împreună cu Eminescu


Întâlnirea cu Gaster a fost cu siguranţă pentru Eminescu resortul aprofundării limbii sanscrite, un idiom necesar apropierii din perspective comparatiste de etnofilozofia indiană păstrată şi transmisă de relictele folclorice româneşti, conform cu teoria indo-centrismului lui Hasdeu continuată de Lazăr Şăineanu în prea repede uitatul Basmele române. Studiu comparativ (1895). În anul întâlnirii cu Moses Gaster, Eminescu publică nuvela Cezara, fixând aici, în pasajul despre paradisiaca „insulă a lui Euthanasius”, concluziile lui Gaster despre „insulele preafericiţilor” (makaron nesoi). Este vorba de „paradisul” hesiodian a cărui localizare în „prundul Mării Negre”, pe baza unor pasaje din Pindar şi Lucan despre Insula Albă (leuke nesos), va continua să agite spiritele folcloriştilor noştri până la Dacia preistorică a lui Densuşianu (1913). Ecouri ale acestei insule paradisiace din Estul Europei trecuseră deja în Evul Mediu în complexul de mituri din jurul motivului „Regele Ivant”, fabulosul personaj din primul roman al literaturii române, Alexăndria (sec. III î.Ch.), una dintre operele populare care l-au preocupat în mod deosebit pe comparatistul Gaster. Poate din acest complex de fabulaţii despre „Viaţa lui Alexandru Mucdon”, poate prin emergenţele lui iudaice, patternurile unei insule paradisiace în care oamenii trăiau „goi de la natură” şi în totală armonie cu universul au ajuns şi în Ierusalimul liberat (1581) al lui Torquato Tasso. Iată, deci, exemplificat cu câteva urme culte fabulosul drum al miturilor care leagă Orientul apropiat de Occident, sau, cum ar spune Gaster, „drumul olarilor“ pe care miturile au ajuns „să adape toată literatura cultă europeană”.


Vom zăbovi în cele ce urmează asupra profilului mai puţin ştiut al personalităţii celui pe care Eliade l-a numit „unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai veacului nostru”, folcloristul Moses Gaster, doar pentru a evidenţia, o dată mai mult, moştenirea lăsată de acesta prin canale masonice culturii româneşti. Întâi de toate, să ne reamintim că la biblioteca University College din Londra, sub codul GB0103GASTER, îşi aşteaptă încă cercetarea exhaustivă 377 de cutii, 22 de volume şi 9 role de microfilm, conţinând scrisori, însemnări private, manuscrise, albume de fotografii, jurnalul călătoriei lui Gaster în Palestina (1907), multe alte acte inedite aparţinând familiei Rabbinului dr. Gaster. Între acestea, se află şi patenta de maestru mason a lui Moses Gaster, eliberată la data de 24 iunie 1878 de Marele Orient de Franţa pentru Loja „Egalitatea” din Bucureşti, cu sediul pe atunci în Pasajul Român nr. 14. Cercetând mai îndeaproape cariera masonică a lui Gaster, vedem că primul său grad masonic datează încă de la vârsta de 20 de ani, el fiind introdus în Masonerie la 18 septembrie 1876 cu dispensă de „louveteau” de către tatăl său, Abraham Emanuel Gaster, pe atunci ataşat al legaţiei Ţărilor de Jos la Bucureşti şi orator al respectivei loje bucureştene.


Loja „Egalitatea”, din care făceau parte bancheri români şi evrei, precum Filip Focşăneanu ori Menahem Cohen, dar şi consulul general al S.U.A. la Bucureşti, Benjamin F. Peixotto, a fost printre primele trei ca putere şi influenţă în epoca de dinaintea creării Marelui Orient de România. Întemeiată la 10 martie 1871 în ritul de Memphis, loja a iniţiat la 1890 şi o publicaţie, intitulată tot Egalitatea (1890-1916 şi 1919-1940), condusă de prietenul lui Moses Gaster, folcloristul Moses Schwarzfeld, cel care a continuat să expună aici constant principiile unei metaliteraturi europene rezultată din capacitatea culturii populare de a migra, de a crea curente, într-un cuvânt de a funcţiona ca un canal de comunicare dinspre folclorul Estului Apropiat spre Occidentul cult şi ocult. În viziunea antropologică a lui Moses Gaster, acest folclor pan-european, care a generat subteranele polisemice ale marii literaturi europene, nu ar fi fost posibil fără privilegiile comunicaţionale pe care diaspora iudaică le-a creat şi le-a transmis din generaţie în generaţie de-a lungul întregii Europe. Iată de ce, confraţilor săi folclorişti, orientaţi înspre căutarea de relicte etnofolclorice, Gaster le recomandă mereu o schimbare de paradigmă: „Nu mai căutaţi originea, căutaţi transmiterea” (Gaster, Jewish Folklore in the Middle Ages, London, 1887).


Pentru Gaster, una dintre aceste căi de transmitere a temelor şi mitemelor arhetipale au fost societăţile oculte, cele care, sub presiunea asumării unei mitice vârste de aur, au fost obligate să devenă structuri retorice ale tradiţiei, perpetuând într-un mod exoteric magismul miturilor şi credinţelor antice în forme literare. Graţie lor, miturile originare, cele care circulă prin mentalul colectiv  de la un popor la altul, punându-şi amprenta lor inconfundabilă pe imagologia şi devenirea fiecărui popor, au rămas nealterate şi sunt regăsibile mereu identice la toate popoarele, în toate culturile, fapt care poate crea – spune Gaster – impresia „unei vieţi intelectuale a popoarelor foarte restrânse”. În marginea acestui efect de multiplicare a unei mitice arhetipalităţi, Gaster ţine să repete că obiectivele oricărui bun folclorist trebuie să fie aflarea „înrîuririlor multiple”, cele care „toate las o urmă mai mult sau mai puţin de recunoscut în starea desvoltată în care ajunge odată. Este dar de un interes deosebit de a urmări aceste înrâuriri, a arăta canalurile prin cari au ajuns concepţiuni şi idei străine la cutare şi cutare popor. A vedea cum şi-a asi­milat acel popor noul material, aşa încât a devenit proprie­tatea sa. Aceste consideraţiuni au un caracter cosmopolit, căci ne duc de la un popor la altul, colindând de la Anglia până la India şi Arabia, prin China şi Siberia, şi ce e mai curios ne desvelesc o sărăcie neaşteptată a fantaziei omeneşti în născocirea de idei şi de situaţiuni noi. În genere sunt numai puţine elemente cari, combinate în diferite moduri, constituie lite­ratura populară, şi prin urmare şi cercul vieţii intelectuale a poporului este foarte restrâns” .


Chiar dacă a recunoscut că în acest caz particular „o cer­cetare complectă este una din încercările cele mai grele”, complexul de legende populare despre viaţa lui Alexandru Macedon l-a preocupat în mod deosebit pe Gaster, cel care îşi deschide studiul asupra Literaturii populare române (1883) tocmai cu varianta autohtonă a Alexăndriei, ajungând ca peste ani, în 1897, să publice în analele celebrei Royal Asiatic Society din Londra şi varianta ei ebraică, cu observaţia că ecourile acesteia din urmă ajung până în scrierile Kabbalei şi în tradiţia midrashică târzie.
În acest context se va înţelege poate de ce, aparent inexplicabil, găsim între bruioanele manuscrise ale prietenului său Eminescu notaţii lapidare dintr-un asimilat difuzionism, în genul „Kabbala sanscrită (cartea cheie)”...


Considerând varianta ebraică a „romanului lui Alexander Mucdon” drept cea mai veche variantă a tradiţiei orale despre Alexandri regis Bragmanorum, Gaster o datează în perioada preislamică, arătându-i comparatist influenţele hinduse din Vede. Aceleaşi reminescenţe indiene apar însă şi în varianta românească, în special în pasajul despre „capul negomândrilor Ivant, în ţara Macaron, adică în ţara fericiţilor”. Unde negomândrii sunt o coruptelă slavonă pentru sanscr. brahmani. Pasajul a generat, spune Gaster, legenda despre Voaroava a prea înţeleptului Garamantilor către marele Alexandru, pe care Nicolae Costin a tradus-o în Ceasornicului Domnilor, prelucrarea sa după Johannes Wanckelius şi versiunea lui latină a lucrării lui Antonio de Guevara, Libro aureo del gran emperador Marco Aurelio con el Relox de los principes. Tot în romanul despre viaţa lui Alexandru cel Mare identifică Gaster şi originile indiene ale legendelor româneşti despre apa vie: „Aici credem că este izvorul vestitei apei vie pe care o întâlnim aşa des prin basme, apa cea minunată care face pe om nemuritor”.


Cum am mai spus, tot acest complex de legende din jurul vieţii închipuite a împăratului Alexandru Macedon a trecut cu tot cu trimiterile lui polisemice în experienţa iniţiatică pe care o descrie Eminescu în Cezara. Acolo unde „bătrânul împărat al raiului” din insula lui Euthanasius apare aşezat „sub cascada unui pârâu” ca să-l „ferească de putrejune”, înconjurat fiind de „liane şi de flori de apă” şi stând el aici „ani întregi sub torentul curgător, ca un bătrân rege din basme ăsubl. n.â, adormit pe sute de ani într-o insulă fermecată”...


Expulzarea unui ocultist


Orientarea lui Gaster spre ocultism, spre mistica iudaică şi spre Kabbală, preocupări apreciate astăzi de Moshe Idel  drept o „dovadă de curaj teologic”, sunt o altă faţetă a cultului tradiţiei arheale pe care tânărul Gaster l-a deprins în interiorul masoneriei iudeo-creştine bucureştene care a înflorit sub domnia lui Carol I. Din această perspectivă, Estul Europei a rămas pentru Gaster un loc mirific, o „punte de legătură între Galilea antichităţii târzii – acolo unde el identifică emergenţele timpurii ale unor părţi din Zohar – şi vestul Europei medievale”. Şi chiar dacă a exagerat în această apologie a unei tradiţii mistice est-europene, negând în mod programatic rolul văzut de Adolph Jellinek (1851) pentru Moses Ben Shem Tov din Leon, de autor absolut al Zohar-ului, minunata lui apologie a Balcanilor oculţi reliefează o dată mai mult credinţa că aici, la gurile Dunării, subzistă o străveche propensiune mistică şi misterică, deopotrivă.


Adevăratul scop al lojei „Egalitatea”, aşa cum rezultă el din luările de cuvânt ale Venerabilului ei  din perioada celor doi Gasteri masoni, tatăl şi fiul, a fost nu un egalitarism social, cum s-ar putea crede la o primă vedere, ci unul rasial, loja făcând din egalitatea şi toleranţa dintre popoare adevăratele ei idealuri. Iată de ce, orientarea sa către folclor, către etnopsihologie, către limbă şi literatură veche, Moses Gaster a făcut-o mereu dintr-o perspectivă comparatistă, punând mereu în balanţă românismul cu iudaismul şi rădăcinile folclorului românesc cu cele ale folclorului iudaic. Pe această cărare comparatistă, el ajungând ades, „din izvor în izvor – cum arată Mircea Eliade – şi din variantă în variantă, până în literaturile indiene, acolo unde a descoperit uneori obârşia anumitor legende hagiografice creştine”. Este şi cazul viziunii iudaice despre Paradis, toposul mistic care a influenţat nu doar toată tradiţia eeoterică a Occidentului, dar şi teologia creştină de la Sf. Petru şi Sf. Ioan Damaschin până la Dante şi Milton, un topos pe care Gaster îl relaţionează la concepţiile budiste şi islamice despre lumea de dincolo în articolul său despre Viziunile asupra iadului şi paradisului, publicat în revista Royal Asiatic Society, al cărui vicepreşedinte devine în 1926.
Conferinţele tânărului Gaster din 1875-76 despre apocrifele din literatura română veche şi despre emergenţele lor hinduse au trezit cu siguranţă interesul lui Eminescu, cel care avea să traducă în 1883 chiar un imn din Rigveda (ms. 2262, f. 116 r-v). Şi e foarte probabil că apropierile dintre teologia hindusă (despre veşnicie, śāśvatavāha, şi aneantizare, ucchedadŗşţi) şi credinţele dacice, atât de vizibile în Rugăciunea unui dac (1879), să fie tot consecinţa concluziilor comparatistului Gaster şi a influenţei pe care acesta a avut-o asupra prietenului său, misticul Eminescu.


În marginea morfologiei şi a structurării sacrului, Gaster şi-a format o teorie antropologică proprie. Concepţia lui miza pe miturile itinerante ca pe complexe interrelaţionări nu doar între religie şi magie, ci şi între magie şi moralitatea ei. În acest nod de întâlnire a credinţelor populare, a transmite devine pentru Gaster sinonim cu a crea, iar perpetuarea tradiţiei rămâne dovada clară a descendenţei ei din însuşi misterul Creaţiei. Iată pe scurt esenţa antropologiei lui Gaster, cel care, în continuarea acestei teorii, considera creaţia populară românească drept arcul de triumf dintre filozofia antichităţii târzii şi filozofia Evului Mediu, dintre culturile greacă, romană, arabă, iudaică şi hindusă şi cultura creştină modernă.


Din Kabbala iudaică pe care loja bucureşteană a promovat-o şi a adnotat-o, Moses Gaster preia ideea că iudaismul a fost şi este principiul director al erei mesianice. De aici până la o înţelegere mistică a haskalei şi a curentului sionist, al cărui important promotor el a fost, nu a mai fost decât un pas. Un pas riscant pentru acele vremi, dar pe care dr. Moses Gaster l-a făcut cu credinţa că sionismul înseamnă pentru homo iudaicus finalul drumului interior către sine, apoteoza căii luminoase pe care Kabbala o arată şi o solicită spre a fi parcursă în sens soteriologic, cu gândul către sine şi cu faţa către Ierusalim şi Torah. În mod aproape firesc, „Parlamentul simbolic” al evreimii l-a ales pe dr. Moses Gaster vicepreşedinte la primul congres sionist (Basel, 1897), el rămânând de atunci o figură proeminentă în organizarea tuturor congreselor mişcării Choveve Zion care au urmat.


Activismul său sionist şi resortul lui mistic nu au fost însă înţelese de autorităţile române, care îl expulzează din ţară în anul 1885. Pe canale masonice, dr. Gaster ajunge la Londra unde publică în 1891 celebra sa Chrestomaţie Română (Romanian Chrestomathy), cuprinzând „extracte din 100 de manuscripte şi aproape tot atâtea cărţi tipărite”. La Londra, Gaster este numit rabin-şef al comunităţii sefarde (1887), chiar dacă el era un ashkenazi, şi ţine prelegeri la Universitatea din Oxford (1886, 1894). Iar ca o recunoaştere a muncii lui de folclorist, este ales în comitetul de conducere al prestigioasei The Folklore Society din Londra (cu începere din 1889), devenindu-i ulterior preşedinte (1907-1908) şi apoi vicepreşedinte pe viaţă.


În ţară, atentă la cariera lui internaţională, masoneria înfiinţează la Iaşi loja „Dr. Gaster” (1900), ca un semn de recunoaştere al unui înainte-mergător. În 1921, la invitaţia unui alt mason, fruntaş al naţionalismului românesc, academicianul Octavian Goga, dr. Moses Gaster întreprinde o călătorie în ţară, ocazie cu care conferenţiază la Bucureşti, Timişoara, Vălenii de Munte, Sighet, Oradea şi Cluj. În 1929, la propunerea lui Sextil Puşcariu şi susţinut de acelaşi Octavian Go­ga, Gaster este ales membru de onoare al Academiei Române. Câţiva ani mai târziu, ilustrul savant donează Academiei Ro­mâne (1936) o bună parte din celebra sa colecţie de cărţi rare, între care şi 206 manuscrise vechi româneşti. Dr. Moses Gaster a îmbrăcat tahrihii la 5 martie 1939, cu gândul la conferinţa despre folclorul românesc pe care urma să o ţină la Universitatea din Reading şi la care nu a mai ajuns...


Despre recunoştinţa Patriei şi despre alte utopii


Înainte de a încheia, se cere subliniat încă o dată faptul că toţi aceşti folclorişti evrei au contribuit cu o discretă elocvenţă la alimentarea unui naţionalism esoteric românesc, furnizând patternuri analitice şi edificând imagologii etnice într-o viziune comparatistă care alătura folclorul autohton de moştenirea evreilor din România, pe unul ridicându-l la rang de universalitate, celeilalte probându-i continuitatea ei milenară. Graţie lor, interesul scriitorilor români pentru creaţia populară în sine şi pentru infrastructura ei polisemică, cea care comunică pe palierele ei cele mai profunde cu arhetipalitatea, a sporit îndeajuns pentru a da naştere unui naţionalism esoteric şi unei sensibilităţi etnosofice care a făcut prozeliţi îndeosebi în rândul scriitorilor masoni, precum: Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Barbu Şt. Delavrancea, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu şi mulţi alţii.


Motivul pentru care dragostea lor pentru tradiţia autohtonă a trebuit să fie esoterizată şi disimulată în clarobscurul lojelor ţine mai mult de un context istoric. Evreii abia îşi câştigaseră drepturi cetăţeneşti în Anglia (1866) şi în imperiul german (1871), iar în bastionul democraţiei, Elveţia, în 1874. Aceasta în vreme ce în Principate, Articolul 7 din Constituţia din 1866 va mai lăsa mult timp loc discriminărilor pe bază religioasă şi de rasă. Extinsă rapid în mediul micii intelectualităţi şi a clerului rural, mişcarea antievreiască a fost disimulată o vreme, cum spune Iacob Negruzzi, sub „deşarte declamaţii întru lauda nemărginită a gintii latine”. Sub acest stindard antisionist, între 1879 şi 1923 (anul revizuirii funestului Art. 7), masoni precum: Vasile Conta, M. Eminescu, V. Alecsandri, C. Bolliac, I. Slavici, B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, V.A. Urechia ş.a. îşi vor acuza fraţii de lojă de cosmopolitism, de partizanat de partea „străinismului deznaţionalizator” şi, după caz, de „vinderea ţării evreilor”. Căci, nu-i aşa?, „puterea lor e nemăsurată, căci se razemă şi se întemeiază pe două alte puteri: francmasoneria religioasă şi aurul” (V. Alecsandri).


Însă adevărata cauză a acestui naţionalism intransigent îşi are originea tot în clarobscurul lojelor, în special al celor moldoveneşti, acolo unde Haskala rusă de la mijlocul secolului al XIX-lea vehicula zvonul că „ora renaşterii” şi emanci­pării evreimii sosise. Zvonul acesta a generat temerea, cum explică Vasile Conta în luarea de cuvânt din Parlamentul României cu ocazia încercării de revizuire a celebrului Art. 7 din Constituţie (septembrie 1879), că „iudaismul satanic”, după eşecul rus din 1843, a ales România să-şi edifice mult aşteptata, profetica lui Palestină. Timp de decenii, zvonul acestei „invazii evreieşti” a alimentat suspiciunile din jurul „iudeo-masoneriei apocaliptice”, cea care ar conduce, în viziunea „junimistului” A.C. Cuza, iniţiatorul Alianţei Antisemite Universale, „o adevărată cucerire, o luptă pe viaţă şi pe moarte între două neamuri deosebite, dintre cari unul, evreul, nimiceşte pe celălalt, pe român” .  


Toată această satanizare a sionismului şi a masonismului iudaizant a avut ca efect imediat expulzarea principalilor lideri de opinie ai presei evreieşti, printre care şi Moses Gaster. „C’est une campagne de chauvinisme, une croisade en rčgle pour se débarrasser des étrangers”, va scrie în corespondenţa sa diplomatică consulul francez la Iaşi, numindu-i pe dogmaticii partizani ai instituţionalizării acestei xenofobii „des hébréophages, hommes sans nom, sans capacité réelle, sans fortune, mais aussi envieux qu’ils sont impuissants, ă…â, ennemis non seulement des juifs, mais de tous les étrangers, acharnés contre toute supériorité sociale, ils sont les premiers ennemis du régime que l’Occident a créé sur le Danube” .


Dincolo însă de această radicalizare şovină a naţionalismului autohton, lojele blamate de „cosmopolitism” şi de întemeiere a „republicii mondiale sub stăpânirea Francmasoneriei”, loje din care făceau parte, poate paradoxal, reprezentanţi ai boierimii conservatoare alături de bancheri şi negustori evrei, au perpetuat până în zilele noastre un naţionalism esoteric cu deschideri metafizice, în ton cu valorile esenţial universaliste ale primilor noştri folclorişti, cei care au văzut în folclorul românesc „întreaga psihologie a unui neam..., o comoară de sfaturi înţelepte şi de observaţiuni judicioase, rezultat al experienţei îndelungate a atâtor veacuri dispărute... Preoţii din vechime se slujeau de ele ca să exprime oracolele lor, iar înţelepţii, filosofii, legiuitorii se foloseau de ele, unii pentru a-şi formula prin maxime învăţăturile lor, alţii pentru a promulga legi” (I.A. Candrea).


Fragment din volumul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Editura Cartea Românească

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul