Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Jurnalul lui Vasile Motrescu

        Sorin Lavric

Dacă memorialistica penitenciară din īnchisorile comuniste există cu duiumul, numai răbdare şi discernămīnt să ai ca s-o parcurgi, īn schimb mărturiile despre lupta partizanilor din munţi sunt mai puţine. Explicaţia ţine de o evidenţă strict cantitativă: supravieţuitorii din rīndul partizanilor fiind rari, memoriile care au rămas de pe urma lor sunt firave numeric şi volumic. Dar, atītea cīte sunt, īnsemnările de acest gen sunt de două feluri: amintiri scrise tīrziu, la decenii distanţă de momentul īntīmplărilor, şi jurnalele datīnd chiar din zilele luptelor. Avem aşadar o literatură alcătuită din amintiri şi o literatură alcătuită din īnsemnări pe viu, īntr-un stil reportericesc, cel mai adesea inestetic şi fără pretenţii de ştaif estetic. Din prima categorie face parte Brazii se frīng, dar nu se īndoaie al lui Ion Gavrilă-Ogoranu, cel mai impresionant testimoniu despre ce a īn­semnat nebunia frumoasă a tinerilor din Munţii Făgăraşului, iar din a doua categorie fac parte notiţele lui Titu Jubleanu, unul din cei cinci membri ai grupului condus de Toma Arnăuţoiu, sau rīndurile lui Mircea Dobre, student la Drept īn Cluj īn 1948  şi apoi partizan īn munţii Ţibleşului pīnă īn pīnă īn ianuarie 1953, cīnd este prins de Securitate. Īn aceste două cazuri avem de-a face cu consemnări repezi, seci, aşternute īn pripa clipei şi sub presiunea īntīmplărilor, care te impresionează mai mult prin scurtimea tăioasă a relatărilor decīt prin conţinutul lor propriu-zis.


Din aceeaşi categorie, dar de un cu totul alt nivel, face parte jurnalul lui Vasile Motrescu, ţăran din comuna Vicovu de Jos, satul Merezeu, judeţul Suceava, născut īn 11 octombrie 1920, absolvent de numai şapte clase primare, care s-a refugiat īn munţii Bucovinei imediat după venirea ruşilor īn ţară, devenind īn anii următori un simbol al refuzului de a accepta regimul comunist. Va lupta īmpotriva pīlcurilor de soldaţi ruşi īn grupul de partizani condus de Macoveiciuc şi apoi, din 1948, va face parte pentru o vreme din grupul de partizani conduşi de Gavril Vatamaniuc. Jurnalul lui Motrescu, păstrat īn arhiva Securităţii şi publicat īn ultimii ani īn diverse volume (amintesc doar volumul Jurnale de rezistenţă anticomunistă: Vasile Motrescu, Mircea Dobre de la Ed. Nemira din 1996, īngrijit de Liviu Ţăranu şi Theodor Bărbulescu, apoi volumul coordonat de Adrian Brişcă īn 2005 la Academia Romānă, intitulat Jurnalul unui partizan, sau volumul coordonat de Marian Olaru la Ed. Universităţii din Suceava, 2006: Luptătorii Bucovinei īmpotriva comunismului. Fraţi Vasile şi George Motrescu).


Īnsemnările lui Motrescu sīnt documentul cel mai īnfiorător pe care l-am citit īn materie de literatură partizanică. Ţinut īn munte de-a lungul a doi ani, 1952-1953, jurnalul depăşeşte īn valoare tot ce s-a scris la noi īn materie de „samizdat de codru“. E o carte providenţială, stupefiantă prin vibraţia ce răzbate dintr-un om de la care, ţinīnd seama de condiţiile de cīine īn care trăia, te-ai fi aşteptat să nu poată lega două vorbe. Şi cīnd colo, Vasile Motrescu scrie cel mai tulburător text pe care īl avem īn limba romānă de pe urma unui partizan. Aproape că ţi se face ruşine că există aşa ceva īn cultura romānă şi nu ştim să-l punem īn valoare. Nu cred că e om īnzestrat cu un elementar fler literar care, citind paginile lui Motrescu, să nu simtă că are īn faţă un fenomen ieşit din comun. Pe scurt, e vorba de o mostră de literatură curată, exact genul de proză după care se dădea īn vīnt Camil Petrescu atunci cīnd făcea elogiul prozei necalofile, necăutate şi nepremeditate, scrise pentru a īnfăţişa de-a dreptul viaţa, şi nu pentru a face paradă de zulufi stilistici.


Un partizan, tremurīnd de frig şi adormind din picioare de oboseală, ţine un jurnal īn care īşi descrie lapidar, zi cu zi, aventura din munţi. Citeşte Biblia, se roagă lui Dumnezeu, umblă dintr-o culme īn alta şi dintr-o vale īn alta, şi īn rest īşi descrie frămīntările, temerile şi idealurile. Rezultatul e o proză copleşitoare īn sensul cel mai propriu, o proză pe care niciodată un romancier nu o va putea scrie pentru simplu fapt că n-a trecut niciodată prin aşa ceva, imaginaţia neputīnd suplini detaliile de o asprime frustă a vieţii alpestre. Īntre bucata literară scrisă cu dichis de un intelectual şi proza lui Motrescu nu e doar o deosebire de natură, ci şi de rang existenţial. Īn primul caz avem de-a face cu o poză artistică, īn al doilea cu un instantaneu zdruncinător, a cărui autenticitate vine nu doar din īmprejurarea īn care a fost scrisă, pe rucsac sau pe buturuga din adăpostul de iarnă, ci din starea de spirit a celui care o scria. După ce-l citeşti pe Motrescu de īntrebi serios dacă mai merită să scrii. Te copleşeşte ruşinea pe care ţi-o dă gīndul că scri­sul īn condiţii de siguranţă e o derizorie paradă retorică. Proza lui Motrescu te amu­ţeşte prin goliciunea seacă a suferinţelor descrise, şi prin nesiguranţa fiecărei zile. Vasile Motrescu e un chinuit care duce o viaţă de felină supravieţuind graţie calităţilor pe care le are. Om al muntelui, cunoscīnd pădurile ca-n palmă şi arătīnd o agilitate sau o precizie la trasul cu puşca fără de care nu ar fi rezistat prea mult, Motrescu e una din cele mai reuşite fiinţe care s-au născut pe meleagurile Bucovinei. Īn plus, o conştiinţă neaservită ale cărei rīnduri, citindu-le, īţi sporesc bucuria că te-ai născut īn această ţară, detaliu rarisim īn actuala faună de sceleraţi congeneri. O săptămīnă am citit fragmentele jurnalului īnainte de culcare, admirīnd īnfiorătoarele bucăţi ieşite din mīna acestui om cu şapte clase. O minimă empatie privind condiţiile īn care trăia te face să intuieşti proporţiile dramei care ţi se desfăşoară sub ochi. „Numai am intrat īn pădure, am mers cīteva sute de metri şi am căzut jos de oboseală, nemaputīnd merge nici un pas. De cīnd sunt nu am fost niciodată aşa de zdrobit de oboseală. Pīnă la 4 dimineaţa cu greu mi-am făcut foc şi mămăligă să am pe a doua zi. De la ora 4 pīnă dimineaţa am dormit pe zăpada ca căprioara. Picioarele mi-au amorţit de sus şi aproape că nu pot să merg“ (p. 76, din Jurnale de rezistenţă anticomunistă: Vasile Motrescu, Mircea Dobre, Nemira, 2006.)


Alături de lipsuri, urmează chinurile lăuntrice: „Vineri 3 aprilie, 1953 (Vinerea Paştilor). Amărīt şi plin de gīnduri am petrecut şi această zi, de cum m-am sculat am ieşit la soare şi citesc īn Biblie şi mă gīndesc că vin Sfintele Paşti şi sīnt aicea. Nu există fiinţă de om pe suprafaţa pămīntului să-şi poată imagina viaţa mea de cīine pe care am trăit-o īn aceşti 4 ani, iaca se īmplinesc pe 10 aprilie. Spre seară am dat o raită īn jurul colibei, m-am suit īn gruet că zăpada de pe faţă s-a pleşit. Īn vīrful Gruetului, pe un fag am găsit scris numele meu, īncă din 1944 toamna, de cīnd stam fugar pe aceste meleaguri de frica ruşilor, şi atunci am trăit tot greu, dar nu ca acum.“ (p. 107)


Motrescu īşi scrie testamentul, apoi compune versuri, un soi de doine mustind a jale, face o listă cu jivinele pe care le-a omorīt īn codru (143 de căpriori, 21 de porci mistreţi, 23 de veveriţe etc), īntocmeşte un īndreptar cu reguli privind viaţa de partizan – prima regulă: partizanul „să fie tare īn credinţă şi să păzească poruncile lui Dumnezeu“) şi trimite răvaşe Miliţiei, Securităţii şi Jandarmeriei cerīndu-le cu naivitate şi candoare, să-i īnţeleagă intransigenţa şi idealul de libertate. Cīnd simte că īnnebuneşte de urīt şi disperare, scrie: „După ce voi muri, mă voi odihni, voi scăpa de asupritori şi de toate necazurile, cu aceasta mă mīngīi.“ (p. 81)


Īn ianurie 1955, Motrescu este surprins ală­turi de Gavril Vatamaniuc de un grup de soldaţi ai trupelor de Securitate şi nu ezită să īmpuşte doi soldaţi pentru a scăpa din īncercuire. Cei doi soldaţi figurează şi astăzi pe placa comemorativă de eroi de la Muzeul Jandarmeriei Romāne. Vasile Motrescu va fi prins īn ianuarie 1958 īn urma trădării sătenilor care īl adăposteau şi va fi executat īn iulie 1958 la Botoşani. Astăzi mai trăiesc īn Vicovu de jos fraţii lui, Ion Motrescu (6 ani de īnchisoare) şi George Brătescu (14 ani de detenţie), īn vreme ce localnicii īşi amintesc cu ostilitate de partizanul Vasile Motrescu, din cauza căruia ani de zile satul n-a avut linişte, regiunea fiind īnţesată cu vehicule şi trupe ale Armatei. Dar jurnalul lui Motrescu rămīne cea mai preţioasă piesă pe care un partizan a scris-o pe viu, „la locul faptei“, īn această limbă. Stil atic de concizie evanghelică, un stil pe care Camil Petrescu, dacă ar fi avut prilejul să-l vadă, l-ar fi ridicat la rangul de proză totală: o proză neartistică şi autentică ca viaţa. Este uimitor că au existat oameni atīt de frumoşi īntr-un popor atīt de desfigurat, cum este azi poporul acesta.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul