Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Verii Pecican

        Mircea Ghiţulescu

Este o pacoste să vezi cum trec neobservate cărţile bune în zilele noastre. Dovada unei lumi care trăieşte la zăpăceală, fără putinţă de evaluare ierarhizare şi valorizare. Este şi cazul volumului de scenarii dramatice intitulat, perfid, Arta rugii, de Ovidiu şi Alexandru Pecican, apărut, hăt, în urmă cu doi ani, carte despre care ştiu mai bine clujenii din mediul literar. Spun perfidy, pentru că Arta rugii este o parodie laică la Arta fugii de Johann Sebastian Bach. De fapt, lucrurile stau chiar pe dos, pentru că Fugile lui Bach trebuiau să se nu­mească Arta rugii, iar rugile verilor Pecican, Arta fugii, pentru simplul motiv că în piesele lor toată lumea fugăreşte pe toată lumea. Altfel spus, Arta fugii este o infinită rugăciune, iar în Arta rugii - o permanentă alergare. Ca să nu încurcăm cititorii, trebuie să ştim ca fuga este şi alergare, dar şi o formă muzicală religioasă catolică.


După 1990 (dacă nu dintotdeauna), pare că a dispărut gustul pentru eroism care a produs atâtea capodopere literare în Occident, de la Richard al III-lea de Shakespeare până la Cidul de Corneille şi mult mai departe, la Brecht. Să fi apărut gustul pentru parodia istoriei o dată cu Jean Giraudoux, care a promis în 1935 că Războiul Troiei nu va avea loc/La Guerre de Troie n’aura pas lieu?


Arta s-a hrănit dintotdeauna cu istorie, iar faptul că ne lipsesc scrierile eroice nu înseamnă că preocuparea pentru fapte demult petrecute nu mai interesează pe nimeni. Dim­po­trivă. Doar că nu mai este vorba de o istorie documentară până la detalii ca în Danton de Camil Petrescu, ci de una „apocrifă”, pe jumătate inventată, cealaltă jumătate fiind teatra­lizată. Oricum, istoria din literatura modernă este una profund personală, adică citită de autori prin grila temperamentului, şi nu a re­constituirii. Este exact secretul ce desparte arta de realitate.


Cea mai consistentă dintre cele trei piese cuprinse în volum (Arta rugii, Ciubăr Vodă, Ninsoare în codru) este chiar piesa titulară. Energia polemică împotriva istoriei strămo­şeşti se abate asupra sărmanului Iliaş al II-lea Rareş (fiul cel mare al lui Petru Rareş), domnitor al Moldovei timp de cinci ani, între 1546 şi 1551. Preferând kieful turcesc, a abdicat îna­inte de a face rău ţării şi s-a botezat Mehmet.


Piesa are farmecul umorului filologic clujean lansat de Ioan Groşan în Şcoala ludică. Dar, dacă Ioan Groşan se juca ingenios, în anii ’70, cu istoria  literaturii române, verii Pecican se joacă, în 2008, cu istoria moldovenilor din secolul al XVI-lea. Nimic mai savuros decât aceste istorii apocrife în care Iliaş Vodă se amestecă cu bufoni împrumutaţi din Shakespeare, dar îmbrăcaţi ţărăneşte pe dedesubt.


Prima întrebare ce răsare este cum se poate scrie o piesă în doi, deşi nu sunt foarte rare ca­zurile, Fraţii Presniakov fiind printre ultimele apariţii. În cazul nostru, lucrurile par mai uşor de explicat. Ovidiu este reflexiv, Alexandru este ludic. De ce aşa şi nu altfel? Pentru că Ovidiu Pecican se trage din bibliotecă, în timp ce Alexandru vine de pe scenă. Unul e scriitor şi filozof, celălalt, director de scenă şi plastician. Unul scrie, celălalt citeşte şi desenează ce a citit. Unul redactează, celălalt face „casting”, adică împarte rolurile care, în paranteză fie spus, reprezintă partea cea mai amuzantă a colaborării. Citind ceea ce a scris vărul Ovidiu, Alexandru deja inventează „în afara textului” şi teatralizează copios. Este cea mai savuroasă parodie istorică în limba română, cu excepţia pamfletelor dramatice ale lui Iordache Golescu - Starea Ţării Rumâneşti acum în zilele măriei sale Ion Caragea Voevod pe vremea asidosiei scrisă la leat 1818, septembrie 29 şi Co­media ce se numeşte Barbu Văcărescul, vânzătorul ţării izvodită dă Dârzeanul ce-i zic Slăbănogul care şi-a tipărit cu cheltuiala calemgiilor dă visterie spre pomenirea ticăloşiei ţării la venirea muscalilor când a fugit măria sa Grigorie vodă Ghica din scaun (1828). Limba arhaică, şi aceasta apocrifă, pe care o folosesc autorii, este atât de aiurită încât îţi dai seama pe loc că este inventată sau cel puţin parodiată. Sau nici una, nici alta: un colaj alcătuit din ciozvârte de drame istorice luate de ici şi puse colo. Nimeni nu-şi urăşte propria istorie mai tare ca verii Pecican. O recunoaşte Ovidiu într-un argument al cărţii: „Am tras din greu pe istoria neamului, restituindu-i, după puteri, dimensiunea rizibilă, scabroasă, auto­pamfletară, scrofulentă, mizericordioasă şi scatofanică în trei construcţii shakespeariano-hollywoodiene”. Să nu ne mirăm, este exact ce a făcut Shakespeare cu istoria Angliei. Pare că urăsc „istoria neamului” fiindcă îşi doresc o alta, ca Emil Cioran, şi este evident că, pe liniile principiale, demersul este de inspiraţie cioraniană. Dar verii Pecican fac mult mai mult decât atât, şi anume dau importanţă istoriei României, chiar dacă în versiune „scatofanică şi mizericordioasă”. Poate că acesta este viitorul: dacă românii ar scrie mai mult teatru abject despre ei înşişi, poate că ar fi jucaţi în toate colţurile lumii.


Este, într-adevăr, o acrobaţie culturală cartea verilor Pecican, aşa cum bine spune Mihai Măniuţiu într-o precuvântare. În plus, el resimte un aer flamand dinspre Michel de Ghelderode. Dar, întrebare firească: dacă tot i-au plăcut atât de mult aceste texte, de ce nu le pune în scenă acum, când are absolut toate mijloacele s-o facă?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul