Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O vacanţă bogată īn lecturi

        Horia Garbea

Andra Rotaru, Ţinuturile sudului,
Editura Paralela 45, poezie


Cariera de jurnalist cultural a Andrei Rotaru, care a devenit tot mai vizibilă īn ultimii ani nu a făcut uitată poeta care debuta īn 2006 cu un volum remarcabil după ce primea Premiul „Tudor Arghezi“ la festivalul omonim de tradiţie din Gorj, atunci īmpreună cu Livia Roşca. Acum, la 30 de ani, Andra Rotaru publică a doua carte, semnificativ diferită de cea a debutului, care īi confirmă vocaţia lirică. Ţinuturile sudului (īn care sudul este scris cu minusculă) este un volum de elegii īn care melancolia este atent filtrată raţional. Poeta nu īşi permite nicio stridenţă, dar nicio dulcegărie, discursul ei a rămas unul lipsit de „feminitatea” convenţională, de o anumită răceală care temperează emoţia. Remarc, de altfel, că īn aceste poeme ale Sudului, apar constant mărcile... Septentrionului, un reper recurent fiind īnsăşi gheaţa. Desigur, noi asociem Sudul cu soarele (sub)ecuatorial, uitīnd că există şi Antarctica, ceea ce probabil că Andra Rotaru ţine minte.


Poezia Andrei Rotaru este mai aproape de şaptezecism decīt de congenerii săi sau de predecesorii imediaţi. Unele versuri par extrase dintr-un posibil volum al unui Virgil Mazilescu adus la zi: „zilele acestea īncep cu zilele de altădată:/ cineva se aşază pe marginea patului,/ mă īntreabă dacă nopţile sunt imprimate pe piele,/ dacă am visat că mă acoperă nisipurile./ (mirosul tău de brad se răspīndeşte īn camera mea”. „Personajele” acestor poeme sīnt nenumite direct, imprecise, sīnt euri stranii pe care poeta le invocă familiar, dar pe care nu ajungem să le cunoaştem. Cīnd se adresează la persoana a doua, nu putem hotărī dacă efectiv adresarea vizează un altul sau este o persoană generic㠄tu”, un alter-ego al celei care rosteşte. Procedeul e cunoscut din poezii semnate demult de Ana Blandiana sau Ileana Mălăncioiu. Andra Rotaru pune o discreţie a exprimării comparabilă cu a celor două semnificative predecesoare şi ale căror influenţe, fie că sīnt recunoscute şi asumate, sau dimpotrivă, transpar īn poezia sa.


Andra Rotaru īşi complică adesea traseul textului pentru că vrea să viziteze toate punctele, chiar disparate ca semnificaţie, care o pot ajuta să dea contur precis comunicării. Este un paradox al dorinţei de precizie şi elocvenţă care obscurizează delicat şi cu bunăştiinţă textul. Efectul este cīt se poate de elegant prin misterul creat: „stai īntins pe o podea veche de lemn, zīmbeşti. cineva īţi face/ conturul. Apoi o mare se strīnge īn jurul tău, īţi şterge mīinile./ nu mai poţi să te mişti. şi nimeni nu īi spune să se oprească./ revarsă la nesfīrşit zăpadă din roabe.// rămīi/ īn/ port/ la/ lăsarea/ iernii”.


Cine stă pe podea? Cine trasează conturul? De ce nu se mişcă personajul liric? Din cauza mării sau a conturului care īl imobilizează ca un desen magic? Cine ar putea să īi comande oprirea şi cui? Mării sau celui care desenează? Cine revarsă zăpadă? Iată cīte īntrebări creatoare de mister şi anxietate īn cīteva rīnduri. Totul se continuă cu un enunţ de perfectă banalitate (e firesc ca iarna s㠄rămīi” īn port), dacă nu cumva e o invocaţie.


O tehnică superioară şi un lirism autentic creează personalitatea unei poete de profunzime şi de viitor.


Nichita Danilov, Ambasadorul invizibil­,
Editura Polirom, roman


Greu de rezumat romanul lui Nichita Danilov. Greu de rezumat ca acţiune. Comentīndu-l pe a patra copertă, Bogdan Creţu găseşte termenul cel mai potrivit: polifonic. Dar şi cel găsit de Antonio Patraş - carte la­birint - e perfect justificat. Vocile naratorilor sīnt numeroase, cele ale personajelor de asemenea, timpul şi spaţiul nu contează ca repere pentru navigaţia īn acest arhipelag de īntīmplări diverse. Termenul de roman este oarecum abuziv sau, mai bine, găsit ad-hoc pentru că volumul „trebuia să poarte un nume”. Măcar cele trei cărţi care compun opera (Androginul, Ambasadorul invizibil şi Sosiile) īşi pot revendica o certă autonomie, chiar dacă sīnt legături (in)vizibile īntre ele şi o evidentă unitate stilistică. Nu există īnsă o unitate de subiect şi construcţie, romancierul-poet se lasă efectiv īn voia inspiraţiei şi adună episoade de tot felul pe care nu se preocupă īn mod special să le unească, să le īmbrace īntr-un mozaic unitar. Cum romanul nu e tocmai uşor de urmărit, cititorul e tentat - şi o poate face cu succes - de a citi părţile, capitolele şi chiar unele fragmente īn altă ordine decīt cea īn care au fost (dez)ordonate de romancier.


Poveştile ascund īn ele alte poveşti, sertarele se deschid mereu şi lasă vederii alte ser­tare. Astfel, īn finalul părţii a treia care este cea mai unitară avīnd şi un singur capitol: La Preşedinţie. Letinski & Kuzin (e vorba de o ficţională preşedinţie a Rusiei de după 1989), la subcapitolul XXXIV, preşedintele īşi aprinde o havană şi īi spune consilierului său Kuzin o poveste cutremurătoare, ce se īntinde şi īn subcapitolul XXXV. Povestea a doi fraţi letoni, dintre care unul, Montevidius, ucide un cīine şi īl mănīncă sub formă de răcituri, apoi pe propria sa mamă, a cărei carne o consideră sfīntă şi la consumarea căreia īi invită şi pe miliţienii veniţi să-l aresteze. Montevidius va muri īntr-un spital de psihiatrie mīncīndu-şi excrementele, dar victima colaterală va fi fratele său, Lavinius, care va fi torturat pentru că avea sub pernă fotografia familiei imperiale Romanov. Va ajunge şi el la balamuc, fiind eliberat după destrămarea imperiului bolşevic. Aflăm la final, o dată cu Kuzin, că Lavinius este Alexei, personaj ce pare o sosie a lui Alioşa Karamazov şi pe care īl īntīlnisem mult mai devreme, capitolul al doilea din cartea a doua fiindu-i dedicat şi purtīndu-i numele. Īn subcapitolul XXXVI revenim la Lein, naratorul principal, care spune povestea lui Letinski şi pe-a lui Kuzin, ascultat de autor, narator el īnsuşi al īntīlnirii sale cu Lein, undeva pe un ţărm īntunecos al Irlandei.


Cititor, fie te rătăceşti cu bună ştiinţă īn labirintul lui Danilov, fie vrei să te ţii de un fir al Ariadnei care nu prea există şi, iritat sau fascinat, renunţi la ieşire. Oricum, fragmentele luate īn ele īnsele au o remarcabilă forţă, denotă un viguros talent de povestitor, fantezie dezlănţuită şi sīnt nişte pietre īnşirate pe un fir īncīlcit, īncīlcit. Pe urmele celor doi critici care prezintă romanul pe copertă şi a postfaţatorului său, romancierul Radu Aldulescu, consider că Ambasadorul invizibil este cel mai bun roman al lui Nichita Danilov.



Radu-Ilarion Munteanu, Trompetistul care seamănă cu Melchiade,
Editura Limes, proză


Radu-Ilarion Munteanu, pe scurt pentru toţi (mulţi) ce-l īndrăgesc RIM, seamănă cu un desen ce-l reprezintă pe Apollinaire. Figura lui inconfundabilă, nelipsită de tichie şi ochelarii rotunzi şi groşi, sugerează deopotrivă un bibliotecar, păstrător de comori doar de el ştiute, şi un pianist de jazz. Īn literatură, RIM este la fel: inconfundabil, bibliotecar fa­natic al propriilor preferinţe literare, pe care le mixează īn operă, şi improvizator neīntrecut.


Prozele lui RIM par scrise, fiecare, de alt autor. Nici cele din volumul de faţă, Trompetistul care seamănă cu Melchiade, Editura Limes, nu fac excepţie. RIM nu e tributar niciunui program īn afara lipsei programatice de sistem cu excepţia improvizaţiilor lui. Maxima pe care am extras-o dintr-una dintre ele este definitorie: „Literatura nu se citeşte, se reciteşte!”. Prozatorul nostru este un mare recititor şi un mare reinventator īn marginea literaturii universale, a cinematografului de la Chaplin īncoace.


Pentru că a debutat tīrziu īn literatură şi pentru că este de o scandaloasă discreţie, fizicianul prozator este nedrept de puţin cunoscut īn lumea literară, ca şi īn rīndurile pu­blicului mai larg. Totuşi el are, printre amatorii de literatură fani devotaţi, īntre care se prenumără şi critici importanţi, ce nu ezită să lase la o parte romane dintre cele mai galonate pentru a parcurge un text de şase pagini semnat de RIM. Cum ar fi, ca să iau un exemplu chiar din acest volum, cel intitulat Trandafirii roşii. Omonimia cu feeria lui Zaharia Bārsan e justificată de o lectur㠖 nu se putea altfel – a personajului central narator, cel ce se suprapune poate autorului. Acesta ne relatează al său Mai 68, cu August 68 cu tot şi cu 21 august 1968 „ale sale”, timp īn care citea exact piesa lui Zaharia Bārsan. Povestirea e dedicată tuturor fetelor cu numele Lia şi este fermecătoare. Cum demne de atenţie şi captivante sīnt toate cele 17 poveşti din carte.


Īşi pune undeva, pe la pagina 73, RIM īntrebarea dacă, avīnd libertatea de a orienta aşa cum vrea reflectoarele poveştii, are dreptul să o facă. Falsă problemă şi ridicată glumeţ, mai ales din perspectiva lui, care īşi ia libertatea să apese toate clapele, īntr-o viteză derutantă, dar şi delicioasă, şi parodiază, parafrazează, deturnează toate celelalte poveşti pe care le ştie.


Adesea, RIM recurge la relatarea īn fragmente, mărunţind povestirile şi aşa scurte īn bucăţele de proză care compun un mozaic pe care cititorul e chemat să īl recompună. Procedeu de efect, pe care īl practică mulţi prozatori ai momentului, ce nu mai au răbdare, cum nu mai are nici cititorul, să recurgă la fluvii narative.


Citit oricīnd, dar mai ales īn vacanţă, cu negrăbire, pentru a savura toate nuanţele ce se īmpletesc īn fiecare dintre texte, volumul lui RIM, cam al şaptelea dacă nu mă īnşel, este o experienţă de lectură de o mare savoare. La fondul său de povestaş nativ s-a adăugat experienţa, īncīt se poate spune că avem īn faţă cea mai bună carte pe care a publicat-o pīnă acum. La mai multe!



Constantin Virgil Negoiţă, Martori apropiaţi,
Editura Paralela 45, memorialistică


Am exprimat īntr-o postare pe blog ideea că un autor contemporan este validat şi prin prezenţa lui pe internet. Numărul şi calitatea referinţelor nu sīnt garanţii absolute ale va­lorii, e limpede, dar un autor care nu e de găsit īn mediul virtual e suspect. Un tīnăr debutant romān īn literatură are, de regulă, mii sau chiar zeci de mii de referinţe. Recentul laureat USR şi proaspătă vedetă a mediului literar Stoian G. Bogdan, după unicul său volum Chipurile din 2009, are 41.000 de referinţe. Concluzia: un autor cu referinţe puţine nu are īndreptăţire de a fi considerat, la rīndul lui, un referent credibil atunci cīnd emană o judecată de valoare.


Cīţiva cititori au reacţionat printr-o avalanşă de invective la adresa mea pentru c㠖 afirmau – un cunoscut de-al lor, la care am găsit pe Google 2 (două!) referinţe, e un scrii­tor de valoare şi profesor universitar īntr-o ţară occidentală şi numai reaua mea voinţă nu-l recunoaşte. Fals! Pīnă şi īn Romānia biografia şi opera, mai ales ale unui universitar, apar pe internet, e chiar o condiţie de acreditare ca universităţile să le posteze. Aşa e la noi. Greu de crezut că īn Occident e altfel. Chiar dacă un autor, din discreţie, modestie etc. ar vrea să se ascundă, nu ar putea.


Publicarea de articole şi cărţi, recenziile la acestea, susţinerea de comunicări şi participarea la dezbateri trans­par automat īn mediul virtual. Nimeni nu poate susţine că un universitar, fie el şi un preparator din Romānia, poate avea doar două referinţe găsite de Google şi acestea nu dau niciun titlu de lucrare! Tot internetul ne permite accesul la fişierul Bibliotecii Naţionale a Romāniei şi prin el la altele europene. Omul nostru – nicio referinţă.


Mă apropii acum de subiectul real, mai interesant decīt anonimii care se dau profesori. I-am căutat pe Google şi pe doi scriitori romāni care nu sīnt filologi. Unul dintre capetele de acuzare ale inşilor care m-au insultat cu ocazia incidentului descris mai sus a fost că sīnt... inginer. Ei bine, pentru Bogdan Suceavă şi Constantin Virgil Negoiţă, care chiar sīnt cadre didactice īn SUA, am găsit 71.000 de referinţe la romancierul-matematician Bogdan Suceavă şi vreo 15.000 la romancierul cibernetician Constantin Virgil Negoiţă care este - pe bune - profesor de matematici superioare la New York. Īn cīteva clipe, am aflat unde şi ce predau, ce operă ştiinţifică şi literară au cei doi.


Deci internetul oferă celor ce caută oameni şi opere răspunsul potrivit. Īn ceea ce mă priveşte, l-am ales ca exemplu pe profesorul Negoiţă şi pentru că voiam să semnalez cartea sa Martori apropiaţi (Editura Paralela 45), una prin care, dincolo de referinţele pe web, mult mai profund decīt ele, poate fi cunoscut un om senzaţional. El alege să-şi scrie „memo­riile” sub forma reproducerii unui semnificativ epistolar cuprinzīnd mesaje adresate lui īnsuşi īntre 1982 şi 2010. Cu o răceală aproape masochistă, el se lasă oglindit īn expresia a zeci de corespondenţi din ţară şi din alte ţări, mai ales de dincolo de Ocean. E conştient că el există prin imaginea lui īn ochii altora, fie că sīnt iubite, colegi, rivali, martori indiferenţi ai existenţei sale. Martori apropiaţi este o carte fascinantă. Nu i-a trebuit mult efort romancierului s-o alcătuiască, dar, cu un simţ critic propriu unui scriitor de anvergură, cum este, şi-a dat seama că-i va ieşi. Scurtul preambul şi scrisoarea finală a autorului către cititor īntregesc un memorial de excepţie.


Post-scriptum: Aflu că una dintre corespondentele prozatorului vrea să-l acţioneze īn judecată. Iniţial, mă gīndisem că autorul a obţinut acordul celor care i-au trimis epistole. Dacă n-a făcut-o, nu e tocmai frumos şi mai ales e imprudent. Se deschid īnsă  probleme de drept: se pot solicita drepturi de autor pentru corespondenţa privată? Şi sīnt scrisorile cu caracter personal inavuabile public? Dacă le arăt unui prieten, la doi, la o sută? Dar dacă le arăt la o mie de oameni? Care e regimul legal al confidenţialităţii lor?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul