Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Răzvan moare, dar nu se predă!

        Critias

● Există o vorbă în şah care spune că e mai bine să ai un plan de joc prost, decât să n-ai niciunul. Parafrazând, zic şi eu că este preferabil un Cabinet Boc 5, 6, sau 666, revăzut şi remaiat, decât o ţară fără nici un fel de guvernare – numele de cod al alegerilor anticipate preconizate de opoziţie.


Ceea ce mi se pare însă îngrijorător în aceste zile este faptul că preşedintele Bă­sescu are o strategie  pentru ieşirea din criză, PNL-ul lui Crin Antonescu are, aşijderea, soluţia lui la aceeaşi problemă în forma ideii fixe cu Klaus Johanis, PSD-ul cel pontos ame­ninţă, la rându-i, cu un viitor program de guvernare-panaceu pentru când va ajunge el la putere pe bază de vot universal, egal, direct şi secret – toate, chestii şugubeţe şi mai mult sau mai puţin paralele cu o Românie care, pe zi ce trece, se afundă vertiginos în marasm, neputinţă şi disperare. Nu se mai vede demult nici luminiţa de la capătul tunelului – s-a evaporat, sărăcuţa, cu tot cu tunel. Trăim de azi pe mâine sub semnul lui Dumnezeu cu mila ridicat la rang de politică de stat: de douăzeci de ani construim într-o veselie biserici cu aceeaşi frenezie sinucigaşă cu care desfiinţăm şcoli, spitale, policlinici, aşezăminte de cultură şi aşa mai departe.


Cred că tot ce ne mai lipseşte, în acest context de binecuvântată explozie edilitar-ecleziastică, este instalarea Prea Fericitului Patriarh Daniel la Palatul Victoria pe post de premier tehnocrat. Poate ne pune o vorbă bună pe lângă Cel de Sus....


● Gafa guvernamentală cu supra­impozitarea drepturilor de autor, dublată de bulibăşeala conceptuală generată de obligaţia depunerii lunare a unui braţ de formulare la ghişeele nu ştiu câtor instituţii diferite a provocat un val uriaş de proteste justificate în lumea noastră intelectuală, dar şi unele efecte colaterale demne de tot interesul. Şi de toată jena. Actele normative cu pricina au funcţionat ca o veritabilă hârtie de turnesol, semna­lând neaşteptate demascări şi derobări de caracter ale unor persoane despre care bănuiam că au, nu-i aşa, tăria opiniunilor lor. Aş! O simplă atingere la buzunarul propriu a făcut peste noapte din mulţi exfidei susţinători ai puterii portocalii nişte adversari sângeroşi ai bestiilor criminale care atentează,   mă-nţelegi, la arta şi cultura ţărişoarei, precum şi la funcţionarea altora dintre sectoarele sale vitale. Ca să vezi cum devine cu revelaţiile care-i electrocutează subit pe unii dintre contemporanii noştri! Cam aceeaşi care  n-au avut nici o tresărire de muşchi facial atunci când aceeaşi guvernanţi au anunţat tăierea salariilor bugetarilor cu 25% şi a veniturilor pensionarilor cu 15%. Ba încă, într-un exerciţiu de obedienţă care mi-a adus aminte de entuziastele adeziuni de odinioară la politica PCR de raţionalizare a alimentelor sau de scumpire a biletelor de călătorie pe transportul în comun, câţiva astfel de ipochimeni au ţinut să-şi mai şi exprime public susţinerea onestă şi dezinteresată pentru astfel de măsuri învecinate cu genocidul economic. Măcar să fi tăcut, naibii, din gură...


● Apropo: în luările lor de poziţie, scrise şi orale, distinşii în cauză de­plâng cu aplomb soarta vitregă a „profesiunilor liberale” din România. Îi informez res­pec­tuos că e vorba despre „profesiuni li­bere”, practicanţii lor numindu-se liber-profesionişti, nici­de­cum liberal-profesionişti. Caragiale folosea, e adevărat, sin­tagma „profesiuni liberale”, dar o fă­cea la mişto, nu cu seriozitatea tâmpă a semidocţilor din zilele noastre...


● Luni, în ziua premergătoare meciului cu Belarus, selecţionerul Răzvan Lucescu a declarat că nu va demisiona nici dacă Naţionala României va mânca bătaie la Minsk.


Bine că ne-a liniştit: duceam o mare grijă să nu-l pierdem, cumva. Unde mai găseam unul ca el pe criza asta?!


● În cel mai recent număr din revista Dilema veche citesc o notiţă de patru rânduri şi jumătate de o josnicie şi o rea credinţă fioroase. Iat-o:
Săptămâna trecută, Adrian Păunescu urla pe Realitatea TV despre „mizeria” sistemului care permite moartea bebeluşilor în maternităţi. Cum omul ştie câte ceva şi despre sistemul care permite uciderea oamenilor în trafic, l-am ascultat cu atenţie. (M.C.)


Nu ştiu şi nici nu mă interesează cine este M.C. Ştiu sigur însă că n-aş risca pentru nimic în lume să înnoptez vreodată cu el (ea) sub acelaşi acoperiş. Cât de schilod poate fi, mă întreb, cugetul cuiva care aşază pe acelaşi plan moartea cumplită a câtorva nou-născuţi într-o instituţie de sănătate publică şi un nefericit accident rutier care i se poate întâmpla, Doamne fereşte, oricui?! Chiar crede otrăvitul(a) M.C. că egal de regretabilele evenimente sunt, într-adevăr, şi comparabile sau ura viscerală faţă de Adrian Păunescu îi întunecă raţiunea, împingându-l spre analogii forţate şi determinându-l să se facă a uita că, totuşi, scriitorul incriminat n-a ucis pe nimeni, nici în trafic, nici altundeva?


Am impresia că M.C. este convins că în creştetul poetului Adrian Păunescu pot fi azvârlite orice insinuări şi abjecţii doar pentru că e Adrian Păunescu şi pentru că justiţiarii de mucava cred că îşi legitimează în acest chip mârşav anticomunismul şi ataşamentul la valorile democraţiei liberale.


P.S. Îmi amintesc că, în urmă cu câteva luni, în paginile aceleiaşi revis­te, M.C. se războia cu francezii pentru că mănâncă salam din carne de cal, susţinând că ar fi mult mai bine ca trupurile respectivilor concetăţeni ai domnului Sarkozy să fie transformate în produse gastronomice şi consumate ca atare (de cai, probabil...). Abia acum îmi dau seama că de la un ins cu astfel de impulsuri antropofage te poţi aştepta la absolut orice.


● De cinci săptămâni încoace, N. Georgescu demontează în revista Cultura, felurite „basne” filologice aflate de multe decenii în circulaţie prin lumea editorilor de ieri şi de azi ai operei lui Eminescu. O face, de cele mai multe ori, ar­gumentat şi convingător. Câteodată însă, intrat în fibrilaţie demonstrativă, N. Georgescu mai comite şi câte o ieşire intempestivă în decorul (filo)logicii. În numărul 33 al publicaţiei menţionate, îi căşună din senin din iarbă-verde pe un pasaj inocent din Scrisoarea  IV  în care e vorba despre lună care durează o cărare de văpaie ce pe-o repede-nmiire de mici unde o aşterne. Ce descoperă N. Georgescu aici? O imposibilă, cacofonică exprimare: „ce pe-o repede-nmiire” care ne face ori să ne muşcăm limba, ori să ne-ntoarcem buzele pe dos... Persoanal am scandat versul cu pricina de mai multe ori, dar am şi limba-ntreagă, şi buzele la locul lor. Autorul articolului insistă însă: Nu mă poate nimeni convinge că Eminescu voia să se citească/recite cacofonic: „ce pe-o repede-nmiire de mici unde”...


Dumnezeule mare, dar unde e aici cacofonia? Ce alăturare de silabe îi sună lui N. Georgescu într-atât de dezagreabil? Chiar crede el sincer că schimbând „repede” cu „răpede”, după cum propune, versul câştigă în eufonie? Nu mi se pare...


● Şi fiindcă tot veni vorba: am impresia că noi, românii, cam exagerăm în încercările de a evita cu orice preţ cacofoniile. Inclusiv cu preţul penibilului „ca şi” folosit aiurea în locul lui „ca” atunci când acesta survine înaintea cuvintelor care încep cu silabele ca, că, cu etc., ajungându-se la exprimări caraghioase de tipul: „eu, ca şi cadru didactic...”, „eu, ca şi cursant...” ş.a.


Nu cacofoniile urâţesc şi desfigurează, în primul rând, limba română din zilele noastre, ci altele. Multe altele...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul