Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un senzaţionalism postmodern

        Dan Cristea

Parodie şi pastişă la nivel superior, plin de haz şi ironie, romanul lui Constantin Stan îşi anunţă încă de la debutul său, unul surprinzător, care ne poartă chiar în inima Moscovei, câteva din preocupările lui de bază: „«Ce plictiseală!» îşi spuse Ivan Mihailovici Saproşkinov. Stătea la biroul lui cu ferestre ce dădeau în Piaţă şi, ca de obicei, privea fără niciun gând cupola aurită a bisericii «Vasili Blajenâi». Uşor mahmur bineînţeles, îşi număra încă o dată rublele din buzunar şi zilele până la salariu. Transforma rublele în copeici, copeicile le aşeza în fişicuri, fişicurile le convertea în păhăruţe de vodcă. Ei bine, pe acestea le repartiza cu multă parcimonie pe tot programul său de lucru - care putea fi de opt, zece sau peste zece ore, dar nu lua în calcul nenorocenia orelor suplimentare, ci doar atât: ziua de muncă de opt ore - şi ofta din greu. «Cum, dumnezeule, să te descurci cu un păhăruţ la o oră şi jumătate?» Asta ar mai merge când bei de plăcere, mesteci castraveciori, stai singur la o măsuţă din colţul bodegii şi priveşti cu nesaţ mujicii care nu ştiu cine eşti tu şi de ce îi priveşti cu atâta drag, Marfa Stanilova e departe, iar tu, ca un pervers mic, sorbi încet, cu înghiţituri mici, dar mici de tot, votca. Dar cum să faci asta în timpul orelor de serviciu? La slujbă, timpul trece încet, încet de tot, şi nu-l poţi sorbi cu înghiţituri mici, mici de tot ca pe votcă. Cu cât trece mai greu cu atât devine mai dens, mai gros ca fumul de mahorcă într-o cameră niciodată aerisită. Pentru Ivan Mihailovici Saproşkinov, timpul, atunci când se află la serviciu, este vâscos ca o plasmă ce se întinde  în tot biroul, prin care trebuie să-ţi croieşti drum. Nu e o mare greutate să tai smogul ăla mergând până la fereastră, întorcându-te pe alt drum ocolitor, prin faţa fişierelor, la birou. Nu e greu, dar e sâcâitor, neplăcut, simţi cum ceva ţi se împotriveşte şi uneori chiar ţi se lipeşte de haine, de faţă - mai ales când eşti proaspăt ras - şi de mâini. Când ajunge înapoi la masa, la scaunul său trebuie să scuture bine degetele de parcă nu ar fi trecut printr-un birou de funcţionar cumsecade ci prin cine ştie ce masă cleioasă, lipicioasă“.
Din pasajul pe care l-am citat, se poate observa cu uşurinţă, pe lângă scriitura „plină“, suculentă a autorului, încărcată de surprize stilistice (concreteţea pe care o obţine, de pildă, în definirea timpului dens, vâscos al orelor de serviciu, spre deosebire de cele petrecute la crâşmă), faptul că eroul pe care acesta îl are în vedere, transcriindu-l într-un fel, este, în ce priveşte unele atribute tradiţionale, personajul nemurit de proza rusă, în special de cea a lui Gogol şi Cehov, funcţionarul umil, inconsistent, adeseori „plictisit“, adeseori „mahmur“, de cele mai multe ori însă abulic şi tembel, lipsit de esenţă şi de realitate sufletească. Personajul lui Constantin Stan, Ivan Mihailovici Saproşkinov, este, indiscutabil, „ieşit“ într-o anume măsură din „mantaua“ lui Gogol, dar prozatorul îl trece, cu modificările de rigoare, prin anii de după război, prin vremurile lui Hruşciov, când debutează ca activist de partid, fixându-l apoi în epoca glasnostului şi perestroikăi lui Gorbaciov, când lucrează într-o Instituţie misterioasă, într-un birou la care se ajunge ca printr-un „labirint“, şi unde nu se găsesc altceva decât „fişete, rafturi, seifuri masive“, toate conţinând acelaşi lucru - dosare („mai mici ori mai voluminoase, mai îngălbenite de vreme sau noi-nouţe“). 
Folosind stilul indirect liber, în care vocea naratorului lasă uneori să se audă şi vocea personajelor, romanul cuprinde „biografia“ lui Ivan Mihailovici Saproşkinov, adusă în prezent, şi aşezată, pe de altă parte, într-o nara­ţiune necronologică, unde se intersectează evenimente petrecute în epoci diferite. „Istoria“ lui Saproşkinov, precum şi întregul roman, care face adesea loc fantasticului şi supranaturalului, se prezintă ca o combinaţie de poncife epice, de locuri comune, de topoi, atât ai stilului umil-funcţionăresc (pastişa), cât şi ai discursului ideologic bolşevic (parodia), cu elemente senzaţionale. De natura senzaţionalismului e astfel originea lui Sa­proşkinov, care se naşte dintr-o mamă rusoaică şi un soldat român, „care, naiba ştie cum ajunsese, cum se rătăcise de ai lui, de război, de frică, de moarte prin părţile alea“. După copilăria petrecută în sat, sub ochii nemiloşi ai unui tată vitreg, întors infirm din război, de unde fu­sese dat dispărut, viaţa personajului capătă o „curioasă turnură“ când ajunge la oraş. Terminând şcoala, fără nicio înclinaţie şi fără niciun gând de viitor, acest personaj şters, fără şira spinării, care „ar fi putut face orice cu aceeaşi conştiinciozitate, fără nicio tulburare sufletească“, e luat sub aripa lui protectoare de către un ştab de partid local, Tovkolea, care îl unge activist şi îl transformă în omul său de încredere. Tot partidul, mai bine zis Tovkolea, sunt cei care i-o scot în cale pe Marfuşca (Marfa Stanilova), care îşi dă acceptul la căsătoria cu Ivan Mihailovici „printr-o sfioasă privire pusă în podea“. Relaţia dintre cei doi soţi, total lipsită de orice iubire, de orice afecţiune sau de orice atracţie sexuală (Marfa apare mai degrabă ca o femeie-bărbat), prilejuieşte romancierului pagini remarcabile, aflate printre cele mai bune din roman. Deşi,  cum scrie autorul, „viaţa lor a semănat cu o baltă d-aia în care nu se încreţeşte un vălişor, doar mătasea broaştei creşte ca o râie deasupra ei înverzind-o, o baltă care apoi scade şi devine o apă puturoasă, de care se feresc toţi, cu scârbă“, o stranie osmoză, în ce-l priveşte pe Ivan Mihailovici, se petrece între serviciu şi nevastă: „Marfa şi slujba păruseră de-o veşnicie şi pentru o veşnicie legate. Se trezise cu ea şi-acasă şi la serviciu fără să ştie vreodată cum s-a procopsit cu dânsa. Nici dacă ar fi făcut un serios efort de memorie nu şi-ar fi putut aduce aminte dacă toate acele bagatele săvârşite între doi oameni înainte de a se decide să rămână o viaţă împreună s-au consumat vreodată şi între ei“.
Precum Akaki Akakievici, eroul lui Gogol, personajul lui Constantin Stan, „slujbaş conştiincios“, dar netulburat de probleme de conştiinţă (când se mai întâmplă să fie cuprins de gânduri, capul lui Ivan Mihailovici, notează romancierul, „atârnă greu, inert şi-l doare îngrozitor, nu mai e ceva aparţinând trupului său ci un sac de pietre la gâtul unui biet om“), afectează faptul că n-ar şti cine l-a adus în instituţia „dosarelor“, acolo unde, spre mulţumirea lui, domneşte o „ordine desăvârşită“. „Cârcotaşii“ însă afirmă că angajarea lui ca funcţionar a fost răsplata că l-a „turnat“ la Securitate pe Tovkolea, binefăcătorul său, care, într-una din campaniile propagandistice purtate la sate, împuşcase un mujic. Ivan Mihailovici semnase delaţiunea dictată de un tânăr securist în vremuri schimbate din punct de vedere politic. Un comentariu umoristic al autorului precede dezvăluirea faptei, susţinând ritos, în spiritul dosarelor găzduite de Instituţie, că „spiritul a ceea ce a fost scris... nu se disipează, nu moare, ci ia alt corp, se întrupează din nou şi din nou pentru că totul se pierde pe lumea asta în afara a ceea ce a fost odată scris“. 
Umorul romanului e legat în special de prezentul povestirii, atunci când în „existenţa bine tocmită până atunci“ a lui Ivan Mihailovici, care crede în „perfectul echilibru al lumii în general şi al lumii sale, al vieţii sale, în particular“, se produc evenimente nemaiîntâlnite. Efectele lecturii lui Gogol din Nasul, producătoare de ceea ce Raicu numea un „fantastic al banalităţii, al deriziunii“ se pot citi în filigran. Astfel, într-o zi obişnuită ca oricare alta, Marfa Stanilova rosteşte vorbele următoare, care introduc în roman senzaţii de irealitate: „Dumneata Ivan Mihailovici ar trebui să te străduieşti mai mult“. Cuvinte ambigui, la care Saproşkinov rămâne cu gura căscată, „nu pentru că era pentru prima dată când Marfa Stanilova avea a-i face o observaţie, a-i da un sfat, a-i furniza o afirmaţie preţioasă, ci pentru că, pentru întâia oară, Marfa Stanilova deschidea gura spre a spune şi altceva decât un număr de dosare“. Cuvintele acestea, care pentru înţelegerea personajului par să nu aibă nici un referent, îl tulbură însă atât de tare încât Ivan Mihailovici încearcă tălmăcirea lor  cu ajutorul altora. Astfel observă, de pildă, că „unii se străduiesc să se îmbete“ („Dădeau cănile peste cap cu atâta temeinicie încât era clar că asta vor“). Pe de altă parte, pentru Nina Pavlovna, ospătăriţa de la cârciuma unde se „afumă“ Ivan Mihailovici, vorbele au un înţeles sexual: „Eu, săraca de mine, Înălţimea voastră, mă străduiesc cât pot, dar nu pot mai mult că îmi intră în cur nenorocitele alea de navete, iar în picioare n-am cum, ar trebui dumnealui să se străduiască din fund mai multişor“. Lucrurile nu se opresc însă aici, căci intervin şi alte întâmplări, unele chiar de domeniul irealităţii, şi a căror vedere îi dau personajului lui Constantin Stan „senzaţia că îi vor sări ochii din cap“ sau că „aşa ceva nu era cu putinţă“. Astfel, Ludmila Cervenkova, tânăra colocatară din apartamentul de două camere pe care Marfa şi Ivan Mihailovici îl împart cu o altă familie, i se arată goală puşcă, Marfa Stanilova însăşi apare înaintea sa cu un imens papion roz, iar pentru a pune capac tuturor acestor surprize nemaivăzute, fundul ei începe să-i vorbească lui Saproşkinov. „Un fund apocaliptic, acoperit cu straturi-straturi de îmbrăcăminte, un fund care privit cu obstinaţie căpăta chip, trup, personalitate, un fund care se detaşa de chiar posesoarea lui şi care îl făcu aproape să leşine când auzi ce îi spunea: «Ivan Mihailovici ar trebui să se străduiască mai mult»“.  Explicaţia „realistă“ la aceste scene paradoxale, cu conotaţii sexuale, s-ar putea găsi în imensa cantitate de vodcă pe care o îngurgitează zilnic Ivan Mihailovici, capabil de a cugeta la spirtoasa băutură în termenii cei mai lirici.
După cum se poate remarca, prozatorul rescrie în limbaj propriu, cu elocvente reuşite stilistice, scene care ne reamintesc de Gogol (paragrafele în care fundul Marfei se detaşează de posesoarea lui, cele în care un gând se detaşează de cel care îl gândeşte, luând-o „fuguţa pe scări, grăbindu-se să ajungă la birou înainte“sau cele în care un obiect, precum geanta lui Tovkolea, se separă de proprietarul lui, transformându-se într-un soi de fetiş). Rescrie, de asemmenea, scene care ne reamintesc, în genere, de marea proză rusă (tablourile de cârciumă, melodramaticul, lacrimogenul ori idilicul unor peisaje), după cum transpune parodic, de această dată, câteva din clişeele ideologiei bolşevice (forţa colectivelor, trăncăneala „umanistă“) sau mizerabiliste peisaje ale cotidianului sovietic. Una din scenele cele mai comice din roman are loc atunci când tânăra Ludmila, „luată de avântul său oratoric şi copleşită de gândul celor ce s-au sacrificat“, se trezeşte făcând amor cu deloc apetisantul Ivan Mihailovici. Încheierea e plină de haz: „Uite ce mi-ai făcut, Ivan Mihailovici. Trebuie să fac din nou duş şi o să se supere Borenka (soţul ei -n.n.) pentru că iarăşi i-am consumat apa caldă !“. 
La sfârşitul acestor „surprize“, care îl scot din bana­litatea traiului cotidian, Ivan Mihailovici se simte capabil să dea curs unui „gând obscur, ce-i dădea târcoale de ceva vreme“. Acela de a merge la Bucureşti, într-un loc pe care numai harta i-l descoperă. Convins că „lumea e întocmită pe principiul simetriei perfecte“, acest perso­naj comic, întrupat într-un slujbaş conştiincios, mulţumit de sine, crede astfel că, la Bucureşti, şi-ar putea găsi un „frate“, zămislit de o româncă şi un soldat rus. E vorba de materia celorlalte volume, căci proiectul lui Con­stantin Stan e conceput ca o trilogie. Primul volum din aceasta se dovedeşte a fi o proză umoristică excelentă, postmodernă, îmbinând la un nivel superior pastişa şi parodia.  


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul