Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poveştile vieţii şi adevărurile literaturii

        Şerban Tomşa

Cu foarte mult timp  în urmă, trei scriitori români, Fănuş Neagu. D.R. Popescu şi Nicolae Velea, au făcut un pariu literar, urmând ca fiecare să scrie câte o povestire pe aceeaşi temă: seceta. Din această întrecere prietenească, pe o temă dată, au rezultat cel puţin două capodopere, Dincolo de nisipuri şi Mări sub pustiuri. Proza lui Velea, Ochelari cu împrumut, este cel puţin onorabilă.


Ce se întâmplă  însă când un prozator scrie un roman cu povestea livrată de-a gata de o persoană care doreşte să se eternizeze în marea poveste a literaturii?


„Pe data de 9 februarie 2009, pe adresa de e-mail a Editurii Cartea Românească sosea un mesaj cu totul neobişnuit: o româncă stabilită de multă vreme la Viena voia să-şi încredinţeze drama cumplită unui scriitor român, care urma să o transforme într-o carte. O mamă îndurerată striga după ajutor. Pentru prima dată, unui om trecut printr-o grea încercare îi venise ideea să apeleze la puterea vindecătoare a literaturii.” Acesta este începutul poveştii adevărate, de viaţă, relatată de Mădălina Ghiu, editorul care are marele merit de a-l fi susţinut şi de a-l fi publicat în ultimii ani, cu consecvenţă, pe Radu Aldulescu. Căci scriitorul care s-a înhămat la acest proiect nu este nimeni altul decât autorul Sonatei pentru acordeon. Putem spune că avem privilegiul de a asista la modul cum o dramă umană se transformă în literatură. O situaţie asemănătoare cu cea în care un pictor lucrează după un model căruia trebuie să-i fie cât mai fidel, cu menţiunea că sarcina scriitorului este mult mai dificilă. O lecţie de artă romanescă. Inteligentul Cosmin Ciotloş vorbea pe bună dreptate, în acest caz, de o „presiune a realului”. Nu mulţi scriitori ar fi făcut faţă acestei limitări multiple pe care trebuie să o suporte pro­zatorul. Se ştie că Radu Aldulescu a reusit, în anii ’90, o performanţă literară şi culturală unică. Într-o vreme în care romanul românesc ajunsese într-un stadiu de îngrijorătoare anemiere epică, autorul Sonatei... a reuşit să se impună, de unul singur, într-un peisaj literar dominat de autori pentru care calitatea scriiturii era totul. Radu Aldulescu a întors romanul la sursele sale primare, adică la o realitate  vie, convingătoare. El mizează pe un realism dur şi din degetele sale picură viaţă adevărată. Autenticitatea socială şi psihologică este, de altfel, trăsătura care atrage imediat atenţia în paginile lui Aldulescu. Intuiţia, instinctul artistic, capacitatea de construcţie şi relieful vocilor narative contribuie, în proporţii ideale, la definirea geniului său literar. El este prozatorul care îmi aminteşte cel mai mult de Marin Preda: aceeaşi mână „grea“, acelaşi stil apăsat, aceeaşi viziune scenică te întâmpină pe fiecare pagină. De la primul volum până la Ana Maria şi îngerii, în cărţile acestui romancier găsim numai reacţie umană. Totul se petrece la vedere, iar adevărurile omeneşti şi realitatea comportamentală a personajelor sunt esenţiale. Scoase în faţă, ele sunt iluminate din toate unghiurile şi etalate cu o senzualitate spe­cifică. Rezultă o ţesătură epică plină de consistenţă,  care ne aminteşte de Faulkner, D.H. Lawrence şi Thomas Mann. Naraţiunea se colorează, se animă, se învolburează şi se umple de viaţă, care curge la vale, ca un fluviu adânc, cu debit bogat şi nenumărate vârtejuri şi bulboane periculoase. Există un homerism specific lui Aldu­lescu: pagina se umple de trăiri, gânduri, presupuneri, posibilităţi, detalii revelatoare, care animă naraţiunea de o densitate copleşitoare. Arta de romancier a lui Radu Aldulescu stă în această capacitate unică de a privi prin ochii personajelor şi de a urma mişcările lor afective şi sociale. Perspectiva narativă este profund subiectivă şi pare a aparţine, ca şi în cazul lui Slavici – cu care Aldulescu se aseamănă prin deplina concordanţă dintre flu­xul epic şi „muzica” pe care sunt puse faptele personajelor  -, unei „guri a satului”, naratorul având abilitatea de a simula o mentalitate şi un nivel de înţelegere a lumii similar cu cel pe care îl posedă „fiinţele pe hârtie” pe care le plăsmuieşte.  Discursul narativ are la bază un au­tentic stil indirect liber, punctat, oportun, cu fragmente de monolog interior. Relatarea are un farmec inefabil, iar construcţiile incidente, interjecţiile, interogaţiile, ex­cla­maţiile, vocativele, imperativele, formulele de adre­sare, cuvintele şi expresiile populare conturează o oralitate puternică şi coerentă, cu un relief artistic inconfun­dabil: „...Savu n-a lăsat ocazia să-l bată pe tovarăşul Axinte până l-a umplut de sânge, şi unde mai pui, că-n public, în ochii notabilităţilor oraşului, în timpul unei mese tovărăşeşti cu invitaţi de vază, tovarăşi de la regiune, umilindu-l astfel în ultimul hal, cu o mână şi nişte coaste rupte şi faţa făcută ferfeniţă, de a trebuit să fie cusută de sus şi până jos, Savule, a fost cea mai mare greşeală a vieţii tale”. Sau: „Asta li se pregătea, deh, poate că-n alte împrejurări Mariana ar fi avut nişte mustrări de conştiinţă şi ar fi stat cumpănă până s-o facă, dar aşa, Ovidiule mamă, cu mâna ta ţi-ai făcut-o, idiotule şi nesimţitule”. Vocile narative se amestecă, se întretaie, monologul interior se continuă în dialog şi invers, într-un discurs romanesc a cărui substanţă epică şi forţă artistică sunt impresionante. Partitura stilistică aldulesciană are modulaţii care îi aparţin lui şi numai lui. Alternanţa complexă a modurilor şi timpurilor verbale evidenţiază mâna unui profesionist desăvârşit. Trecerea de la perfect simplu la imperfect şi prezent, pendulările între perfectul condiţionalului şi conjunctiv explorează, ca o lanternă magică, interiorul sinuos al personajelor bine conturate care populează cărţile lui Aldulescu. Întâmplările se lăţesc, se întind şi se umflă asemenea unui aluat săţios, devorator de real.


 Cum povestea în sine ne interesează mai puţin, fiind opera destinului, ne vom concentra atenţia asupra celorlate elemente ale cărţii. Aldulescu este un excelent portretist, cu analogii şi comparaţii de mare forţă sugestivă: „...ţăranilor bătrâni, cu feţe arse de soare, striate de reţele dese, de riduri prin care abia răzbătea abia văzută umezeala lacrimilor, ca printr-un zid măcinat de vreme şi intemperii, stând să se năruie”. Aglomerarea detaliilor nu este niciodată sufocantă şi acestea pregătesc deschiderile către fantastic şi oniric. Viziunile Anei Maria, îngerii care o însoţesc şi o ajută, visele fetei, reprezentările însufleţite urmează o linie fecundă, înnoitoare pentru proza lui Radu Aldulescu, inaugurată în Proorocii Ierusalimului. Realul se varsă, ca şi la Gogol, într-un „fantastic al banalităţii”. Mariana este ajutată să treacă graniţa de spiritul surorii moarte a Maikăi. Ana Maria trăieşte undeva la graniţa între real şi astral.  Uneori, ca şi în Delirul lui Marin Preda, naratorul vorbeşte peste capul personajelor, făcând consideraţii foarte interesante: „Dacă instaurarea comunismului a însemnat venirea slugilor la putere, căderea lui a fost posibilă şi s-a săvârşit prin venirea la putere a slugilor acelor slugi, care n-au pregetat să calce pe cadavrele poporului de slugi care era România. Acel neam de slugi nemernice aşadar, de care nu le-a mai păsat slugilor slugilor, sau le-a păsat prea tare în spaima lor de a nu le lua locul, aşa încât au călcat în picioare lăsând praf şi pulbere în urmă”. Dar Aldulescu este un excelent povestitor, nu în sensul asemănării cu Sadoveanu, ci al creării acelui continuum romanesc despre care vorbea Daniel Cristea-Enache. Există un stil al retardării, al redării detaliilor semnificative, care îi deosebeşte pe romancierii veritabili de povestitori. Gesturile personajelor sunt surprinse ca într-un balet lent, mustind de vitalitate. Rebreanu, Anton Holban, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, M. Preda, George Bălăiţă, Nicolae Breban şi Radu Aldulescu sunt romancieri de meserie. Sadoveanu, Galaction, Ştefan Bănulescu şi Fănuş Neagu sunt povestitori de vocaţie. Lucrurile stau ceva mai complicat cu G. Călinescu şi Paul Georgescu, în cazul cărora inflexiunile şi interferenţele culturale capătă un asemenea relief artistic, încât fac ridicolă orice clasificare din punctul de vedere exprimat mai sus Scena în care Mariana trece graniţa este relatată magistral, ca şi preumblările prin oraş şi tribulaţiile sentimentale ale  Anei Maria.  Memorabil sunt narate, cu un umor care le scoate de sub zodia trivialului, scenele de homosexualitate şi masturbare, ca  şi violurile pe care le suportă Mariana. Pe alocuri, descrierile  spiritualizează toposul urban: „Lumina aceea în creştere părea să susure şi să tresalte în acorduile uni vals rostogolindu-se pe caldarâmul de piatră cubică şi urcând pe faţetele clădirilor”. Vieţile lui Savu şi Mariana Bejan se consumă într-un  spaţiu consacrat de cărţile anterioare ale autorului: me­diul muncitoresc, cenuşiu, fără orizont. Portar de fotbal cu frumoase perspective, vedetă în devenire, Savu îl bate cumplit pe Grigore Axinte, o notabilitate locală care îl împiedicase să se transfere la Dinamo Bucureşti şi îşi deschide, în felul acesta, calea către ratare. Mama Marianei este, în schimb, o stanahovistă convinsă care este decorată de însuşi şeful statului căruia are ocazia să-i strângă şi mâna. Şi, mai departe, personajele care apar reiau ciclul de suferinţă prin care trec întemeietorii familiei. Aici este locul să facem câteva consideraţii pe marginea fiinţelor umane evocate de Aldulescu, fiindcă s-a conturat, din atâtea volume, prototipul unui personaj aldulescian: un gladiator veşnic în arenă - nu întâmplător el este uneori un sportiv care trece pe lângă o carieră frumoasă! -, având germenele insuccesului în sânge, ducând o luptă crâncenă pentru a supravieţui, luând totdeauna decizii în defavoarea sa, întorcând chiar cea mai prielnică situaţie în contrariul ei, neavând stare, umblând mereu în căutarea unei liberăţi iluzorii, căzând din rău în mai rău, având lipici la nenorociri şi cultivând relaţii falimentare, atras fiind de fundul gropii ca de un magnet. Femeile, în special, sunt fascinate de escroci, pierde-vară, golani nestatornici şi fără simţul responsabilităţii, oameni de nimic, fără căpătâi şi fără Dumnezeu, altminteri foarte înzestraţi sexual. Să remarc că de la Nicolae Breban încoace, niciunui prozator român nu i-au „ieşit” mai bine personajele feminine. Bărbaţii caută, dincolo de vieţile irosite aiurea, o libertate de care fug periodic, pentru a o lua apoi de la capăt. Sortit ratării, personajul aldulescian face, în fiecare op, o nesfârşită călătorie la capătul nopţii, cu lungi coborâri în Infern. Adolescenţii fug din familii, dar iau cu ei păcatele părinţilor, repetându-le isprăvile şi nereuşitele, femeile căutând instinctiv tatăl beţiv pe care îl avuseseră acasă, iar bărbaţii neangajându-se, precum capii familiilor  lor, în nimic serios şi lăsându-se întreţinuţi de femelele cu care trăiesc. E o lume în care bărbaţii sunt trântori - Savu Bejan, Remus Delea, Manfred, Gabriel -, iar femeile un soi de albine cu porniri iraţionale şi perverse. Mariana îl vorbeşte de rău pe Manfred, cu care convieţuieşte, dar care nu o satisface sexual şi preferă intimitatea lui Karl, piticul cu ochi de sticlă, înzestrat  însă ca un măgar, cu care face amor după orele de muncă, lăsându-şi măruntaiele scormonite de falusul enorm al handicapatului. Puţinii bărbaţi care se comportă ca nişte domni sunt aruncaţi de societate la o ladă de gunoi urât mirositoare:  Cinty, Jurgen Bokel şi  Rudolf Rennword.    
           
Sunt scriitori care fac artă din orice. În Delirul, de pildă, Preda a introdus, la al doilea tiraj, o scenă cu Ceauşescu, pe când omul politic era doar un ilegalist persecutat, şi totul este atât de verosimil, atât de adânc uman, încât autorului nu i se putea reproşa nimic. Sunt de acord cu Daniel Cristea-Enache care a remarcat că Aldulescu nu are la activ niciun eşec: toate romanele sale sunt reuşite indiscutabile şi a spune că este un mare scrii­tor a devenit deja un loc comun. Aş adăuga doar că rea­litatea socială şi politică în care trăim începe să semene cu lumea romanelor lui Radu Aldulescu, romancierul cu cea mai pronunţată şi mai personală amprentă literară dintre toţi cei care scriu azi în limba română.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul