Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre margine şi asimetrie

        Octavian Soviany

Una din trăsăturile distincte ale postmodernismului (sau – în lumina teoretizărilor noastre noastre mai vechi – ale apocalipticului) se instaurează odată cu configurarea progresivă a unei perspective nihilocentrice, ce implică o confruntare câteodată dramatică între „centru” şi „circumferinţă”, tendinţa „marginii” şi a „marginalităţii” de a se substitui centrului,  tendinţă care, în context românesc începe să se facă simţită odată cu literatura neoavangardistă de la sfârşitul anilor ’60/ începutul anilor ’70. În răspăr faţă de antropocentrismul „disperat” al poeţilor din şcoala lui Nichita Stănescu se va impune astfel o lirică născută din sentimentul rostogolirii implacabile pe o circumferinţă unde fiecare punct îşi poate aroga la un moment dat atributele centrului, aşa cum se întâmpla şi în poezia Angelei Marinescu, care se aventura să sondeze, cu o cruzime nemaiîntâlnită până la ea, profunzimile plasmelor feminine şi încerca să-i opună mitologiei falocratice a „centrului” mitul unei feminităţi ce se defineşte esenţialmente în raport cu centrul ca „margine” şi, aşadar,  diferenţă.


Prezentă şi în volumele mai vechi ale poetei, această mitologie a marginalităţii se regăseşte şi în cea mai recentă dintre cărţile sale de poezie, Probleme personale (Editura Cartea Românească, 2009), care investighează zonele „periferice” ale ontologicului, dar şi ale socialului, invocând la tot pasul o faună a „marginii” (negri, bolnavi, handicapaţi, homosexuali, lesbiene) cu care autoarea se simte pe deplin solidară, autoproclamându-se, la rândul său, o fiinţă „cu handicap”, ce îşi etalează cu voluptate stigmatele şi interpretează perfect, după o partitură proprie, rolul „poetului blestemat”. Singurătatea, claustrarea autoimpusă, boala, suferinţa ţesuturilor somatice atinse de gheara devastatoare a timpului, ura de sine sunt astfel numai câteva dintre semnele distinctive ale unui personaj liric, a cărui existenţă pare să fie plasată, ca la Bacovia, sub semnul agonicului, undeva la jumătatea drumului dintre viaţă şi moarte: „(eu) niciodată nu am fost cu adevărat în viaţă/viaţa mea a fost ca soarele din spatele norilor/şi, după ce norii s-au risipit,/soarele, turbat, a făcut scrum totul,/în afara razelor proprii/ce s-au  întins leneşe şi nepăsătoare/şi apoi, s-au distrus strict între ele/fără să mai ţină cont de nimeni şi nimic” (Toamna care a trecut). Starea de agonie se instaurează odată cu epuizarea ultimelor picături de energie vitală, ţine de simptomatologia unei feminităţi crepusculare pentru care „tăcerea sexuală” nu e altceva decât un preludiu al morţii: „când arzi o floare roşie între picioare se apropie moartea / te sufoci şi vomezi/ peste grădini degradate/ frica faţă de poezia bătrâneţii,/ o reptilă ce îţi taie răsuflarea,/ o surprind că mă epuizează cu o grosolănie de o feminitate masculină/ bătrâneţea e o cârpă pe care o foloseşti după epuizarea/ unui act homosexual/o cârpă contorsionată ca o rufă/o cârpă pe care o arunci pe anusul/ subminat de sânge al lesbienelor” (Nu putem judeca realitatea cu bun simţ). O „anomalie” afişată cu ostentaţie, prin „puneri în scenă” ce îşi propun să şocheze şi păstrează ceva din aerul artificios al unor „butaforii” (căci aici marginalitatea e „jucată”, ridicată la nişte coeficienţi paroxistici ce îi tradează caracterul de artefact, chiar dacă masca şi chipul sunt făcute din aceeaşi carne în suferinţă) rămâne pe tot parcursul volumului principala particularitate a unei voci lirice ce îşi etalează, cu impudoare şi nonşalanţă, diformităţile fiziologice şi sufleteşti, precum şi tarele din codul genetic:  ,,rudele de sânge sunt handicapate, de la ele am moştenit/ instinctul, sigur, al revoltei (...)/ cînd ajungeam la mal se surpa malul./ mama zicea un fuck-you cu spume la gură şi mă smulgea dintre/ trestiile bătute de vânt./ când ajungeam la celălalt mal, se surpa malul,/ mama zicea un fuck-you cu sîngele ţâşnindu-i din nas şi din gură/ şi mă târa înspre trestiile bătute de vânt./ probabil, voia să mă smulgă din laptele ală gros, de-al ei, de la sânul/ stâng. ştia că nu mai sunt bună de nimic decât să îi sug ei laptele,/ asta înseamnă să fii un handicapat; să nu fi bun de nimic, să fii/ un parazit, o pudoare, o lepră” (Flamenco).


Paradoxul acestei lirici este însă acela că gestul histrio­nic este dublat aici permanent de un soi de chemare as­cetică, iar personajul liric îşi extrage forţa din mortificarea fibrelor viscerale, din refularea tuturor instinctelor, astfel că nu întâmplător aerul este principalul nutriment al unei fiinţe aflate în război cu propriul metabolism, care şi-a repudiat toate funcţiile biologice, cu excepţia respiraţiei: „am nevoie de aer/ aer fără mîini şi/ fără picioare/ nici pantofi/ nici haine/ oricât de gri/aer ce intră în nări/ cu putere/ şi le dilată/ ce străpunge distanţele/infime/ opace/ pline de sânge/ aer/ ce să dea pe/dinafară/ca zăpada/de pe/munte” (Peisaj de iarnă). Poeta va invoca, prin urmare „abdomenul plat al celui ce ştie să se hrănească numai cu aer”, va decreta „tăcerea sexuală” şi îşi va concepe poe­mele ca pe nişte exerciţii ascetice, întemeiate pe o întreagă etică a refuzului şi a revoltei. Obiectul acestei revolte pare a fi, înainte de toate, „lumea bărbaţilor”, pe care Angela Marinescu o priveşte cu oroare, dar şi cu fascinaţie, ordi­nea falocratică a „sceptrului şi a spadei”, în realitate contestaţia poetei este însă mult mai radicală, ţinteşte viaţa însăşi, implică rebeliunea împotriva propriei condiţii biologice, ceea ce face ca boala, moartea sau agonia să dobândească ceva din puterea tămăduitoare a unui panaceu, pentru că sub acţiunea lor „ura de viaţă” atinge cote superlative. Actele agresive şi autoagresive, automutilarea („gestul smulgerii mâinii ce excită creierul”) sau suicidul simbolic („pe clapele reci/ ale pianului mecanic/ al acestei veri/ incredibil de albe/ îmi aşez/ gâtul”) vor traduce prin urmare perfect lucrarea „pulsiunii de moarte” despre care vorbea Freud, în timp ce textul poetic, el însuşi, reprezintă materia reziduală a proceselor organice, este un semicadavru, o masă de substanţă thanatizată: „la autopsiile la care am participat/ vulnerabilă la frig/cu ferestrele larg deschise în orice anotimp/ de-a lungul anilor/ca studentă la medicină/cu formolul răscolit de mâinile/ noastre inepte/ şi precise/ ca orice instrument tehnic/ aplicate direct pe mort/ niciun cadavru nu a fost/ mai aproape de perfecţiune/de revolta lividă şi cenuşie/ şi de obscenitatea ultimă/ aceea carte te mai ţine în viaţă/ la sfârşitul vieţii/ ca poezia” (Amintiri de medicinistă). Dispoziţia de a poetiza e aşadar mai apropiată de moarte decât de viaţă, conţine un potenţial redutabil de energii destructive şi devine de la un moment dat la fel de indezirabilă ca şi existenţa, astfel încât, în reveriile tenebroase ale poetei, „tăcerea sexuală” este urmată de cea textuală, ajungându-se la utopia unei poezii „sinucigaşe”, care se autocontestă şi se autoanihilează: „la fel şi poezia: un fel de politică formală a puterii/ poeziei/ de a o rupe cu poezia./ poate vine un mate­matician. /poate orizontul îndepărtat şi solitar./ poate o pasăre stabilă, pe cerul rece ca gheaţa, /cu aripile întinse” (Flamenco).


Acestei etici a refuzului şi a revoltei îi corespunde, în plan estetic, un principiu al asimetriei, solidar cu actele de agresiune, cu schema tăierii şi cu simbolismul corpurilor tăioase; el este expresia unei disperări absolute, se instituie după ce contestaţia a dobândit un caracter absolut şi universal, e poate contestaţia însăşi, privită în dimensiunile ei strict acţionale: „mă gândesc dacă mai pot să uit asimetria mea ce ţine/ de o perspectivă asupra lumii mai mult decât deznădăjduită/ mai degrabă totalitară,/ când victimele îşi unesc forţele şi apoi/ îşi dau foc cu ură/ şi îşi dezgolesc sânii înroşiţi cu ochii nepăsători/ şi detaşaţi ca ai ucigaşilor în serie/ sau ca ai celor condamnaţi la moarte” (Perspectivă). Ţinând de condiţia „victimelor” şi a marginalităţii, această asimetrie se defineşte pur negativ în raport cu principiile legislative instituie de „centru”, e semnul distinctiv al unei feminităţi ce nu se poate defini în raport cu autoritatea (care rămâne mereu masculină, mereu „corectă politic”) decât, aşa cum am mai arătat, în calitate de diferenţă. Negaţia rămâne aşadar singura armă a fiinţei „cu handicap” (femeia, negrul, estropiatul) care nu are, nu poate avea o esenţă, tot aşa după cum nu are nici sex, căci (ştim de la Freud) există un singur sex: cel masculin. În consecinţă „obsesia sexuală” nu se mai leagă de data acesta de acţiunea paroxistică a pulsiunilor libidinale (refulate în totalitate), ci de absenţa sexului care îi dă personajului liric conştiinţa propriei sale nihilităţi (clamată sfidător şi ostentativ) şi generează „cântecul asimetric” situat în răspăr faţă de codul poetic/retorica  falocraţiei: „politic vorbind/ sunt obsedată/ sexual/ îmi dă mâna/ sunt bătrână şi asimetria,/ ce ţine de cântecul meu/ e adâncă şi uşoară şi roşie/ şi pot tăia cu limba/ ţipătul unui copil schizofrenic/ ce nu se mai/ aude/ decât/ în întunericul/ zilei/ de/ mâine” (Din punct de vedere politic). Şi pentru că negaţia e, în esenţa ei un fapt de limbaj şi nu de experienţă, principiul negativ al asimetriei se va concretiza, la nivelul textului, într-o permanentă tentativă a poetei de a forţa limitele expresiei, căutând teritorii semantice încă neexplorate şi  ajungând finalmente la acel „limbaj de unică folosinţă” care constituie pentru poetul zilelor noastre miza supremă a travaliului scriptural. Cu menţiunea că pentru Angela Marinescu insolitarea limbajului se integrează în scenariul unei retorici întemeiate pe şocarea ins­tanţei lectoriale, violentată în permanenţă cu ajutorul unor cuvinte ce aparţin de zonele paroxisticului, posedând duritatea obiectelor contondente. (Şi poate că nu e inutil de sem­nalat în acest context că – dacă e să dăm crezare criticii arhetipale - în timp ce armele tăioase aparţin regimului viril şi diurn al imaginarului, armele contondente ţin de lu­mea tenebroasă a inconştientului şi a feminităţii malefice).


Desigur, cunoşteam multe din aceste dimensiuni ale unei poezii ce a făcut şcoală de-a lungul deceniilor şi a influenţat decisiv lirica ultimelor promoţii poetice. Ceea ce aduce nou volumul Probleme personale ţine mai ales de tematică (marasmele cărnii devorate de senectute, mortificarea ţesuturilor, înlocuirea exploziilor vitaliste de odinioară printr-o „minus-vitalitate” agonică). Iar forţa şi rigoarea cu care Angela Marinescu îşi construieşte poemele, cărora ştie, ca niciun alt poet, să le confere ceva din „limbajul august al teoremei” (cum ar spune Ion Barbu) rămân exemplare în continuare.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul