Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

N-am inventat niciodată nimic, n-am făcut decât să mărturisesc

        Ana Blandiana

Interviu realizat de Andra Rotaru


Otelia-Valeria Coman s-a născut la Timişoara, în 1942. Debutează în anul 1959 în revista Tribuna din Cluj. Urmează o interdicţie de patru ani de a mai publica, iar în 1963 publică în revista Contemporanul”, condusă de George Ivaşcu. În 1964 îi apare prima carte, Persoana întâia plural, la Editura pentru Literatură. De-a lungul timpului a obţinut numeroase premii naţionale şi internaţionale, şi multe dintre cărţi i-au fost traduse. Dintre volumele de versuri amintim: Călcâiul vulnerabil (1966), A treia taină” (1969), Somnul din somn (1977), Întâmplări din grădina mea (1980),  100 de poeme (1991), Soarele de apoi (2000), Lumină neliniştitoare (2000), iar dintre volumele de nuvele, eseuri, romane, câteva dintre ele: Calitatea de martor (1970, 2003), Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie (1975), Imitaţie de coşmar (1988, 1995), Cele patru anotimpuri (1997, 2001), Sertarul cu aplauze (1992, 1998, 2002, 2004). Este iniţiatoarea Alianţei Civice (preşedinte între anii 1991 şi 2001) şi conduce Fundaţia Academia Civică. Alături de Romulus Rusan, iniţiază şi realizează sub egida Consiliului Europei Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet.


 


În cazul dumneavoastră, eul biografic şi eul auctorial sunt într-o relaţie de susţinere ori de suprapunere? Ca scriitoare, numele Ana Blandiana are o origine biografistă, printre prieteni şi rude vi s-a spus şi vi se spune Doina, iar numele originar este Otilia-Valeria Coman. Se autodetermină unele pe altele; modifică ele în vreun fel identitatea literară şi cea personală?


Adevărul este că prea multele mele nume au sfârşit prin a-mi da o stare de disconfort. Cele două prenume din certificatul de naştere nu au fost folosite de nimeni, niciodată. Nici nu mi-ar trece prin minte, dacă aş auzi pe cineva strigând Valeria, de exemplu, să răspund, imaginându-mi că sunt eu. În schimb, Doina, care nu figurează în nici un act, cu care nu am fost botezată - şi nici mama nu-şi amintea de când mi se spune astfel, este numele pe care îl simt al meu. Apariţia pseudonimului nu a făcut decât să complice lucrurile. Când eram mică, toată lumea îmi spunea Doina Coman. Aşa figuram probabil şi în catalog, din moment ce am primit diploma de bacalaureat  pe acest nume, şi tata a trebuit să intervină pentru a fi anulată şi refăcută pe numele din buletin. Acum - de aproape 5 decenii -  numele din buletin este Otilia Valeria Rusan, cu el semnez actele oficiale ale Memorialului, el trebuie să figureze pe biletele de călătorie în străinătate, deşi toată lumea ştie că Memorialul l-a iniţiat Ana Blandiana, iar invitaţiile în străinătate sunt însoţite adesea de bilete pe acest nume. Care, evident, trebuie schimbate. Cea mai dramatică şi comică întâmplare pe această temă am trăit-o în `96 la Huston, în SUA, unde trebuia să schimb avionul spre Guadalajara în Mexic, unde avea loc un congres mondial al scriitorilor şi unde controlul a descoperit că numele din paşaport şi de pe bilet erau diferite. Norocul a făcut să am în geantă un volum în engleză The Hour of Sand,  având pe coperta a patra fotografia autorului care, pusă alături de fotografia din paşaport, a convins că este vorba de aceeaşi persoană. Mi-au dat drumul cu condiţia ca la întoarcere să prezint o dovadă oficială în acest sens. Am şi acum o hârtie de-a dreptul suprarealistă în care autorităţile mexicane certifică negru pe alb că Ana Blandiana şi Otilia Valeria Rusan sunt una şi aceeaşi persoană.


Bineînţeles că toată această cazuistică nu are nici o legătură cu literatura. În faţa hârtiei albe nu stă un nume, ci un autor care n-ar avea nimic împotrivă să-şi trimită versurile în lume nesemnate, aşa cum visa Blaga. De altfel, pseudonimul, care a devenit între timp adevăratul meu nume, nu este o sumă de sunete, ci o sumă de imagini şi de idei, conţinutul lui sunt cărţile mele. În ceea ce priveşte deosebirea între - cum spuneţi - eul biografic şi cel auctorial, ea nu există. Pentru mine literatura nu este invenţie, ci descoperire. N-am inventat niciodată nimic, n-am făcut decât să mărturisesc.


Primele versuri le-aţi scris în şcoala generală. Au existat mai multe astfel de premise, în mai multe domenii artistice, de-a lungul vremii? Aţi fost încurajată să vă descoperiţi potenţialul doar în literatură? Cât de mult contează o educaţie într-o anumită cheie culturală, încă de la vârste fragede?


Nu reuşesc să-mi aduc aminte o vârstă suficient de îndepărtată ca să nu fi fost încă - nu numai pentru mine, ci şi pentru cei din jurul meu, de la părinţi la profesori - un loc comun faptul că voi deveni scriitor. E adevărat că am început să scriu foarte devreme, dar acum, când privesc în urmă, această generală convingere mi se pare de-a dreptul ciudată.


Un moment important a fost întâlnirea, în clasele V-XI, cu profesoara de istorie Eleonora Ile, a cărei apetenţă pentru raportarea eului individual la cel colectiv v-a influenţat. Cât de mult te poţi descoperi ca scriitor, raportându-te la cei din jur şi la însumarea destinelor celorlalţi? Ce se poate pierde când nu o poţi face?


O ţin minte pe domnişoara Eleonora Ile, în timp ce ne preda intrarea României în Primul Război Mondial, vorbindu-ne cu ochii înotând în lacrimi despre faptul că - după o atât de lungă neutralitate - soldaţii români au fost puşi să treacă munţii şi să elibereze Ardealul încălţaţi cu bocanci cu tălpi de carton, rezultat al unor afaceri veroase cu furnituri. Nu ştiu dacă o asemenea temă mai figurează în programa şcolară şi nu ştiu dacă mai există profesori în stare să plângă pe marginea ei, dar, pentru mine, acel amestec de patriotism ardent şi privire ascuţit critică a reprezentat un model care îmi interzicea indiferenţa faţă de ceea ce mă înconjoară şi faţă de rădăcinile realităţii prezente. De la ea am învăţat că trecutul este mai important decât prezentul şi viitorul, pentru că le determină, şi numai în măsura în care îl cunoşti poţi să înţelegi ce este şi ce va fi. Dar, desigur, înainte de domnişoara Ile a fost tata şi tot ce am învăţat din viaţa lui sincopată de arestările succesive. Toate aceste influenţe au avut impact asupra c­aracterului meu, mai mult decât asupra paginilor mele, dar cum eu am fost întotdeauna principala materie primă a paginilor mele...


Aţi avut câteva momente dificile în viaţa literară, de la interdicţia de a mai publica pe motive politice, denunţată drept „fiică a unui duşman al poporului”, până la interdicţia de a vă înscrie la facultate o perioadă de timp. Despre toate aceste evenimente nu aţi scris ulterior denigrator la adresa istoriei României. Cât de important e să reuşeşti ca scriitor, să poţi răspunde trecutului fără ură? Ce părere aveţi despre tendinţa actuală prin care se înfierează România de către unii scriitori, creându-li-se celor din Vest ideea că suntem în continuare, cu toţii, nişte umbre ale trecutului, care mergem cu capul plecat de frica unei „dictaturi” încă prezente?


N-am făcut niciodată confuzia între români şi cei ce îi conduceau, chiar dacă, din cauza acestora, noţiunea de român s-a degradat de-a lungul ultimei jumătăţi de veac într-un mod progresiv. Şi am crezut - nu e prima oară când o spun - că intelectualii sunt cei ce trebuie să răspundă înaintea tuturor pentru destinul propriului popor, pentru simplul motiv că cine înţelege este responsabil, şi chiar vinovat, pentru ceea ce a înţeles. Deci problema mea nu era să-i blamez pe alţii pentru ceea ce se întâmplă, ci să încerc să schimb lucrurile, să fac să funcţioneze partea mea de responsabilitate. De aici s-au născut Alianţa Civică şi Memorialul de la Sighet, iar înainte, când o reacţie mai mult decât literară era exclusă, poemele care au devenit samizdat. Felul în care Ceauşescu a transformat patriotismul într-o reprezentaţie de bâlci a dus încetul cu încetul la jena de a mărturisi că-ţi iubeşti ţara, iar în măsura în care a mai rămas ceva de distrus, integrarea (înţeleasă aberant ca o renunţare la propria identitate) şi mondializarea au adăugat acestei jene pe aceea de a nu fi cumva demodat. Când eram întrebată, înainte sau după decembrie `89, cum se explică faptul că nu „am ales libertatea”, că am optat să rămân în România indiferent ce se întâmpla şi ce mi se întâmpla, nu îndrăzneam, de teama de a nu deveni ridicolă, să mărturisesc că dacă aş pleca ar însemna că Ceauşescu, cel ce rămâne acasă, este mai aproape şi mai reprezentativ pentru români decât mine, cea care plec, ceea ce n-am putut niciodată admite. După cum nu pot admite acum că poporul român sunt personajele care se scălâmbăie „pe sticlă”, indiferent dacă fac politică sau entertainment. A privi fără complezenţă şi cu severitate propriul popor nu înseamnă însă nici a-l dispreţui, nici a-l urî, ci, dimpotrivă, a suferi că nu reuşeşte să se ridice la nivelul imaginii ideale pe care o ai despre el. „Eu cred că suntem un popor vegetal” este un vers care trebuie rostit printre hohote de plâns.


Ce se întâmplă cu traseul posibil al operei unui scrii­tor atunci când există în istoria sa un cenzor personal sau colectiv? Cât de multă literatură mare mai poate răzbate astfel? Ce se poate întâmpla când nu mai există nevoia ca scriitorul să se revolte împotriva nici unei restricţii?


Multă literatură mare, atât de multă încât, paradoxal vorbind, n-ar fi complet inexact să considerăm cenzura un instrument de cultivare a literaturii prin încifrare şi împingere spre zone mai complicate şi mai adânci, obligând-o la subtilitate şi rafinament pentru a se putea travesti şi camufla. De altfel, existenţa cenzurii funcţiona şi ca un liant între scriitor şi cititor, acesta din urmă simţindu-se atras de fructul aproape interzis al operei la realizarea căreia, de altfel, participa prin descifrarea sensurilor ascunse cu grijă. O dată cu dispariţia cenzurii, a dispărut şi riscul pe care scriitorul şi-l lua pentru a o înşela şi au dispărut şi cititorii al căror interes şi admiraţie erau direct proporţionale cu acesta. Orice lucru are valoarea preţului plătit pentru el. Îmi amintesc că în anii `80 - într-un moment în care tocmai ieşisem dintr-o interdicţie - un poet englez, John Brownjohn, care era şi preşedinte al unei uniuni a scriitorilor englezi, mi-a spus că mă invidiază pentru condiţia mea de poet român şi pentru relaţia mea cu cititorii. După ce mi-am dat seama că nu glumeşte, i-am amintit că deosebirea dintre noi este că el este liber, nesupus niciunei cenzuri, în timp ce eu trebuie să smulg cenzurii fiecare vers. „Da, dar versul tău smuls cenzurii este aşteptat şi preluat de mii de oameni care îl transcriu şi îl transmit mai departe, în timp ce pe mine nu mă împiedică nimeni să strig toate adevărurile din lume în mijlocul drumului, dar nu mă va asculta nimeni. Cel mult maşinile vor avea grijă să nu mă calce.” Sper că ceea ce vă spun nu vă va face să mă consideraţi o nostalgică a cenzurii. Nu am nostalgia cenzurii, am nostalgia importanţei şi influenţei literaturii, atât de mari încât trebuia inventată cenzura pentru a fi contracarate.


Aţi debutat de două ori. O dată în revista Tribuna, iar a doua oară în revista Contemporanul, după o interdicţie ce a durat patru ani. Cum e să fii de două ori „botezat”?


Prima oară, eram elevă, am trimis versuri la revista Tribuna din Cluj, care se înfiinţase de curând şi al cărei nume suna din istoria literaturii. Le-am semnat cu un nume pe care îl inventasem într-un joc cu alţi colegi care scriau: „Cine-şi face cel mai sonor pseudonim?”. Blandiana era satul mamei, Ana - doar rimă la Blandiana. Nu cred că mă aşteptam să fiu publicată şi, în orice caz, nu cred că îmi era prea clară noţiunea de pseudonim, dovadă că atunci când au apărut două poezii semnate Ana Blandiana, m-am speriat şi am scris o scrisoare redacţiei explicând că nu e numele meu, că a fost un joc. Un joc care s-a terminat foarte curând dramatic prin acea adresă trimisă tuturor publicaţiilor din ţară cărora li se atrăgea atenţia să nu mă publice pentru că tata este duşman al poporului, iar eu sunt fiica lui. Adresa aceea aveam s-o citesc abia prin anii `90 într-o culegere de Documente din arhivele ieşene. Atunci am aflat doar că nu mai au voie să mă publice nici Tribuna nici alte reviste, pentru că tata e închis.
După patru ani, aveam să debutez a doua oară, pentru că Romulus Rusan, cu care mă căsătorisem între timp, s-a încăpăţânat să încerce marea cu degetul, ducându-i lui George Ivaşcu la Contemporanul un morman de poeme, dintre care - spre absoluta noastră surprindere - au apărut două. Şi de data asta a fost irevocabil. Vremurile se mai îmblânziseră, trupele sovietice se retrăseseră din România, urmau să se deschidă închisorile. George Ivaşcu însuşi fusese deţinut politic. Legătura dintre cele două debuturi a constat în faptul că la cel de al doilea debut, şi apoi la debutul în volum, lumea literară m-a citit cu o atenţie şi cu o curiozitate mai mare decât li se acordă în general debutanţilor, pentru că ştia că e vorba de fetiţa din adresa pe care o ţineau minte, dovadă că fusese neobişnuită, chiar şi pentru acea perioadă.


 Cât de feminină v-a permis poezia şi proza să fiţi şi/sau să deveniţi?


Nu înţeleg foarte bine întrebarea, dar literatura şi feminitatea mi se par două planuri diferite; nu neapărat separate, pentru că uneori se întretaie, dar diferite. Poezia - am mai scris despre asta - face parte dintre acele noţiuni care nu suportă atribute. Eu pot fi feminină, şi sunt, poezia nu, chiar dacă eu sunt autorul şi materia ei primă. Şi asta, pentru simplul motiv că poezia este sau nu este şi, în măsura în care este, nu se lasă determinată de calificative. Noţiunea de „literatură feminină” este în afara discuţiei, o formulă inventată pentru a numi subproduse literare. Dacă însă întrebarea se referă la măsura în care o îndeletnicire atât de exhaustivă ca scrisul - lasă loc vieţii pur şi simplu, din care feminitatea poate să fie o parte, atunci răspunsul este mai complicat, pentru că scrisul intensifică viaţa din care se hrăneşte şi, în acelaşi timp, o reprimă, nemailăsându-i timp de manifestare. Este contradictoria ecuaţie care defineşte existenţa oricărui scriitor, indiferent de sex şi chiar indiferent de tipul de sensibilitate feminină sau masculină, care, de altfel, nu are nici o legătură cu sexul.


Care sunt limitele de existenţă şi de cunoaştere pe care un scriitor, mai ales la începuturile sale, ar trebuie să le evite? Cum se poate ieşi cu fruntea sus din aceste încercări?


Percepţia mea poate să fie subiectivă şi exagerată, dar mi se pare că tânărul scriitor român, cel puţin în deceniile cărora le-am fost eu contemporană, a fost ameninţat şi nu rareori distrus de boemă. De fapt, totul porneşte de la un fel de aură a prejudecăţii, potrivit căreia scriitorul, poetul, trebuie să fie altfel, nu trebuie să fie „cuminte”, nu trebuie să se supună regulilor obişnuite. Tradiţia romantică, a absintului, continuată prin „paradisurile artificiale” ale lui Baudelaire şi amestecată cu tradiţia rusească a votcii (care în perioada stalinistă se găsea ieftin pe toate drumurile) au contribuit la consolidarea unei convingeri potrivit căreia, în definiţia poetului, talentul era direct proporţional cu marile cantităţi de alcool băut. Cantităţi care, de altfel, au făcut ca lista poeţilor din generaţia mea care au murit la 50 de ani să fie impresionantă. Totul începea din momentul în care foarte tânărul poet, venit de obicei de undeva din provincie cu speranţa de a cunoaşte alţi poeţi despre care auzise, ajungea la Casa Scriitorilor unde, pentru a dovedi că e poet şi că e bărbat, trebuia să reziste la ritmul paharelor celor consacraţi. Cu timpul, Casa Scriitorilor - expresie a spaimei de singurătate şi a spiritului gregar care se năştea din această spaimă - a început să fie folosită şi de nescrii­tori: povestirilor de beţie şi bârfelor literare le erau puse la dispoziţie scrumierele cu microfoane, şi nu puţini dintre cei înregistraţi sfârşeau pe listele de informatori pe care le descoperă azi CNSAS-ul, iar, din când în când, instituţia specializată în „spargerea anturajelor“ organiza câte un scandal monstru, care reuşea să compromită, prin difuzarea savantă, întreaga obşte literară. Dincolo de toate aceste consideraţii, care sper să nu fie considerate moraliste, ceea ce mi se pare periculos este felul în care farmecul boemei se opune disciplinei muncii intelectuale - despre care vorbea Camil Petrescu, obsesia nu e numai a mea - şi ne transformă istoria literară într-o colecţie de începuturi strălucite care nu mai ajung să se închege în opere.
De altfel, nu fără legătură cu toate acestea, în condiţiile bruştei libertăţi, prea puţini dintre scriitorii români au devenit autori de cărţi de sertar şi lideri de opinie.


În încheiere, vă rog să ne evocaţi o scurtă poveste a satului Blandiana, o poveste care să vă reprezinte.


Mama a plecat din Blandiana când avea 17 ani şi era cea mai mare dintre cei 9 copii cărora le-au murit la distanţă de câteva luni amândoi părinţii. Totul s-a risipit, şi Blandiana a rămas de-a lungul copilăriei mele doar un nume misterios de sonor care, ne povestea mama, fusese al unui castru roman, ale cărui urme se mai văd încă pe deal. Eram adolescentă când l-am descoperit, mergând la mormântul bunicilor. Am mers cu trenul de la Alba Iulia până la gara Blandiana, apoi am trecut Mureşul cu brudina, un pod plutitor pe care, în afară de noi, mai erau câţiva oameni într-o căruţă cu cai, şi apoi am mers kilometri întregi de-a lungul unui pârâu care reprezenta axa satului şi peste care, din loc în loc, câte o punte clătinătoare lega între ele casele aşezate faţă în faţă pe malurile apei mărginite de sălcii plângătoare şi de nuci imenşi. Nu mai văzusem niciodată un sat atât de neobişnuit, şi, de câte ori m-am întors - cu toată tristeţea de a nu mai avea pe nimeni acolo, de a călători doar pentru a ajunge la un mormânt sau poate tocmai de aceea - am avut senzaţia că mă las să alunec într-un trecut ancestral, că satul, a cărui frumuseţe îmi adâncea nostalgia, era chiar Satul, matricea. Când mama a hotărât ca atunci când va muri să fie înmormântată în cimitirul pe care l-am vizitat de atâtea ori, sub nucul care străjuieşte crucea de piatră veche, am ştiut că această senzaţie se va adânci într-un mod din ce în ce mai simbolic. Abia după moartea mamei am avut sentimentul că m-am întors cu adevărat în satul care este Blandiana, în timp ce pentru restul lumii Blandiana sunt eu.



Poeme inedite de Ana BLANDIANA


ATMOSFERĂ


Orizonturile  înfăşurate de jur împrejur
Ca nişte bandaje
Pansându-mi rănile strâns
Ca să nu sângereze.
Dincolo de ele, straturile  vrajbei, neclare, neguri
Învelind totul cum atmosfera înveleşte pământul.


Gloata scurgându-se pe lângă mine
Îmi mângâie plină de curiozitate rănile, mi le infectează,
Umple cu ură toate golurile, toate orificiile –
Urechile, nările, gura –
Nu mai aud, nu mai vorbesc, mă sufoc,
Neputincioasă, libertatea se lasă treptat înlocuită:
Natura are oroare de vid.


CIREŞI AMARI


Cireşi amari bătuţi de vânt,
Plesnindu-şi ramurile unele de altele,
Încâlcindu-le,
Îmbrăţişându-se astfel  singuri cu ură,
Şi totuşi reuşind să rodească
Bobiţele negre în care amestecă
Amarul şi dulcele.
Roade ale unei libertăţi
De care răul profită mai mult decât binele,
Fructele dulci şi amare
Îmi lasă pe buze, pe degete
Urmele lor de cerneală.
Au încercat să noteze pe mine
Fracţia secretă,
Raportul de aur dintre extreme?
Petele indescifrabile vântul  le svântă
Pe pielea murdară
De dulce şi-amar,
De bine şi rău.


RANĂ


Cineva a răsucit o sârmă în jurul tulpinii cireşului,
Rănindu-l adânc fără milă
Pentru că nu ştia că un cireş poate fi rănit
(Socrate, mi se pare, spunea că oamenii sunt răi
din neştiinţă),
Iar el a început să sângere abundent cu un sânge cleios,
Maroniu, asemenea chihlimbarului,
Ca un animal înjunghiat, nu ca un arbore.
Şi frunzele i s-au făcut în plină vară palide
Ca şi cum de durere s-ar fi schimbat la faţă.
„Cireşul nostru moare”, ai spus ca despre o rudă
După ce ai descoperit sârma şi ai început să o desfaci încet
Cu grija de a nu-l face să sufere,
Cercetându-l din când în când cu privirea
Să  verifici dacă operaţia îl doare.
„Crezi c-o să scape?”, m-ai întrebat la sfârşit.
„Sunt sigură”, ţi-am răspuns, ştiind că cireşul ne aude.


RECUNOAŞTERI


Cu siguranţă am mai fost aici,
În acest trup,
În această odaie,
În această ţară.
Uimirea nu mă împiedică
Să recunosc
Ceea ce mai văzusem cândva,
Şi uitasem că mă mai mirasem o dată,
Că nu-mi venise să cred nici atunci.


SFÂRŞIT DE SEZON


Mototolită pe boltă culoarea
Ca o piele bătrână
Devenită prea mare
Pentru ceea ce trebuie să ascundă:
Neantul
Din care zeii au fost evacuaţi
Se face mai mic.
Un aer provizoriu, de trecere,
De sfârşit de sezon,
Învăluie universul
Cu praful troienit pe la colţuri
Şi hale ieşite din uz
În care se citesc poezii fără noimă.


Schimbare de zodie:
Prostia sinucigaşă,
Fără măcar să-şi dea seama,
Preia puterea.


SINGURI


Mă uit la ei şi mă mir
Cât sunt de singuri.
Şi cât de vinovaţi sunt
Că sunt singuri.
Mă uit la ei îndelung
Şi mă întreb –
Câtă singurătate
Este în stare să îndure fiecare,
Înainte să moară de singurătate?
Dar după?


VÂNĂTOARE ÎN TIMP


Simt că sunt pradă,
Dar nu ştiu cui,
Căci aripa  şi ghiara ce coboară asupra mea,
Înlănţuindu-mă cu umbra
Mult înainte de a mă atinge,
N-au nume,
Doar răcoarea le desenează-n aer
Ameninţarea care se apropie
Cu voluptatea crudă a lentorii.


Ştiu că salvarea e exclusă, dar
Nu ştiu ce-ar însemna salvarea.
De-ncerc să fug, umbra şi ea se mută,
Mulându-se pe orizontul meu ca norii,
Feroce şi aproape protectoare-n grija
De-a nu mă pierde, pradă altcuiva.


În aşteptare, confundând fiorii,
Spaima se-amestecă plăcut cu taina
A cărei dezlegare mi-e destin:
Am de trăit până găsesc răspunsul
Un timp egal cu timpul vânătorii
În care ştiu că-s prada, cel puţin.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul