Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre interviu şi alte arte

        Ana-Maria Nistor

Asistam zilele trecute la chinul unor „oameni de televiziune” şi al unor „persoane publice” de a realiza împreună nişte amărâte de interviuri. După a zecea dublă am cedat. Pedagogia din mine a răcnit şi m-am trezit, ridicolă, că dau lecţii. Inutil. După ce au înţeles tot au aplicat sârguincioşi teoria drept în practica interviului: stângăcia s-a dublat, râurile de banalităţi au devenit fluvii, iar şuvoaiele de prostie au inundat platoul TV. Am plecat sinistrată în urma calamităţilor naturale ale minţii omeneşti. Învinsă, aducându-mi aminte cu voce tare vorbele tatei, precum conu’ Zaharia panseurile feciorului de la Capitală: poţi fura multe trucuri în ziaristică, îţi poţi însuşi multe tehnici, dar interviul ţine de talent. Fără el, care va să zică nu îl ai (proverb).
Şi pentru că tot voiam ca săptămâna asta să scriu despre o emisiune a lui Mândruţă de la Antena 2, m-am hotărât, în lumina unor revelaţii scurte dar succesive, să dau o mare bilă albă întregului post TV. Ca Robert Turcescu pe vremuri.
Nu ştiu exact la cine va ajunge trofeul, la directorul de programe actual sau la însuşi Mihai Gâdea care anul trecut, până să se mute cu şefia la Antena 3, a strategizat grila. Important e că, în mare parte, au realizat ceva dificil: a avea un post cu emisiuni bazate în principal pe tehnica interviului. Habar n-am dacă ideea le-a venit din raţiuni „repertoriale” sau din necesităţi financiare, căci se ştie că e cel mai ieftin să pui o masă în platou, două scaune, trei camere şi gata producţia. Important e că acest canal trăieşte azi, într-o proporţie mare, din astfel de emisiuni. Familia nu e prea numeroasă, dar membrii ei vor fiecare să aibă personalitate. Există, pe de o parte, „Agentul VIP” şi „Confidenţial”, unde Cristian Brancu şi Oana Tudor pun pe tapet, cu maximum de obrăznicie, toate picanteriile posibile din viaţa unor vedete periate slinos în platou. Apoi, la doi paşi, se află „La hanu’ lui Tatu” unde, aparent, schema este aceeaşi, doar că Mihaela Tatu are în plus pretenţia de a aborda şi teme grave, importante, de interes planetar şi metafizic. Aşa că producătorii se văd nevoiţi să salveze ridicolul prin penibil, împănând emisiunea cu hore, doine, şlagăre şi iar hore.
Spilcuită, „Dincolo de aparenţe” are avantajul de a fi condusă de Florentina Fântânaru care, apropo de talentul mai sus invocat, scoate emisiuni bune şi din piatră seacă. Trebuie să adaug şi calitatea de a şti să găseşti acei tineri valoroşi din diverse domenii, pe care să-i pui în lumină într-un interviu fără a scade ratingul emisiunii şi fără a cădea într-o lălăială teveristă pretenţioasă şi fadă.


Lucian Mândruţă, lansat din nou la apă, vrea să fie crucişător printre audienţe cu „Nimic important”. Voi reveni mai pe-ndelete asupra acestei emisiuni, dar acum mi se pare important la „Nimic important” că încearcă să recupereze din faima trecută a celui ce ştia să mânuiască întrebările unui interviu.


Una peste alta, producţiile TV de acest tip ale Antenei 2 se împart în mai multe categorii: cea în care intervievatul e un no name şi atunci rolul materialului este, precum soprana, de coloratură; categoria „discuţiilor cu vedeta” care ori se promovează vorbind despre realizările sale, ori joacă rolul „faţa umană a V.I.P.-ului”. Pe de altă parte, cei care pun întrebările pun, la rândul lor, două costume: cel al anchetatorului detectiv – mai rar întâlnit şi mai interesant – şi cel al prietenului intervievatului.  Din nefericire, această ipostază face ca rezultatul să fie un şir de amabilităţi inutile, de banalităţi previzibile alcătuind astfel marele balast al producţiilor TV. De aceea, devine preţios rolul unui Porfiri Petrovici gata să-l prindă în laţ pe Raskolnikov, ticluind şi apoi scormonind prin mintea celui pus sub reflector.


Atât de greu de realizat un interviu bun şi totuşi de ce atât de profesat astăzi? Poate pentru că pare stupid ca personajul x sau y să apară în faţa camerei şi să spună ce a mai făcut, ce proiecte are etc.(Paranteză: întrebarea „ce planuri de viitor aveţi?”, cu tot pleonasmul ei, este preferata mea; măsura maximei incompetenţe! Închid). Şi-atunci, în locul unui discurs, a unei mărturisiri sau a unei dări de seamă - după caz şi persoană - firava poveste se transformă în interviu, adică discuţie în doi. De fapt, monolog sub o formă însăilată a dialogului, ca în unele locuri din tragedia greacă, când corul se bagă în seamă pentru ca personajul să poată spune publicului: „da, eu sunt Agamemnon şi am venit acasă din război”. Pam, pam. Dar, ceea ce pare artificial în teatru se justifică prin convenţie scenică, prin „elementul spectaculos” cum ar zice Aristotel. Într-o emisiune însă, care vrea să instaureze o nouă convenţie datorită căreia mate­rialul filmat să pară mai real decât realul însuşi, lucrurile stau pe dos. Artificialitatea artei pare ridicolă, ceea ce nu face ca televiziunea să nu se hrănească în continuare din mila teatrului şi a filmului.


Totuşi, de ce interviul e atât de profesat astăzi? Poate pentru că şi maidanezii din televiziuni recunosc o rara avis atunci când o zăresc printre gunoaiele producţiilor din tomberonul comun date cu deodorant cu fâs.


Poate pentru că dincolo de puncte de rating, tabloidizare şi comerţ cu amănuntul, talentul, atunci când există, e lăsat să trăiască pe-acolo, ca într-o înţelegere tacită. Desigur, termenul acesta nu mai e azi la modă, îl foloseau cei ca tata, pe vremuri, dar ce contează?! Dacă am văzut ceva ce seamănă cu „talent” să pescuim din tomberon. În definitiv, meseria de gunoier nu mai e azi o ruşine, aşa că eu mă duc şi sap.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul