Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Se întredeschid stagiunile teatrale

        Mircea Ghiţulescu

Dramaturgul şi cronicarul sportiv Mircea M. Ionescu s-a grăbit să deschidă primul stagiunea la Teatrul Valah din Giurgiu, poate pentru că este cel mai nou director de teatru din România. Nu numai atât, dar este şi singurul dramaturg promovat în ultimul timp în această funcţie. După ’90, au mai fost Fănuş Neagu şi Mihai Ispirescu la Teatrul Naţional Bucureşti, Mircea Radu Iacoban la Luceafărul din Iaşi şi Paul Ioachim care, ca buzoian, şi-a făcut singur un teatru de proiecte la Buzău.


Mircea M. Ionescu a demarat cu D-ale carnavalului şi ne previne că va continua, fără crispări, cu dramaturgie românească: Feeleng, titlu adaptat după o dramă de Doru Moţoc, Scena crimei, de George Arion, şi, nici mai mult, nici mai puţin, Dumitru Radu Popescu (Biserica de argint). Autorii spectacolelor sunt nume de top: Dorel Vişan, Silviu Jicman, Dan Tudor. Un program pentru copii cu Domnul Goe şi Ivan Turbincă (Florin Antoniu şi Bogdan Ulmu) poate aduce beneficii pe durată lungă în ce priveşte gustul valahilor pentru teatru.


D-ale carnavalului nu este altceva decât o glumă decoltată despre „bărbierul diplomat”, subtitlu cu care piesa a circulat o vreme în presa epocii. Dar nimeni altul decât Caragiale nu ar fi putut „povesti” atât de ingenios o întâmplare atât de comună. Autorul premierei, regizorul, actorul şi poetul Dan Tudor, un restaurator al dramaturgiei naţionale cu câteva spectacole de succes, care se joacă în Sala Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti cu spectatori fără locuri (Sânziana şi Pepelea, de Vasile Alecsandri, Molto gran’ impressione, după Costachi Caragiali şi Matei Millo), a mers pe simplificare maximă şi nu a greşit, pentru că încrengăturile intrigii pot să-l indispună pe spectatorul nerăbdător de astăzi. Dar una dintre calităţile lui Dan Tudor este că nu vrea pentru nimic în lume să plictisească publicul, astfel că şi el, şi trupa lui s-au ales cu aplauze la scenă deschisă şi ovaţii în final. Oricum, nu putea fi un spectacol oarecare cu o distribuţie care începe cu Adriana Trandafir şi Magda Catone, protejate de Mihai Ciucă, Ovidiu Cuncea, Livius Rus, Nicolae Botezatu, Andrei Duban, Vasile Toma şi Eduard Adam, mulţi dintre ei actori ai Teatrului Naţional din Bucureşti. Textul este decupat, firesc, pe scenele de succes: Catindatul care se magnetizează cu rom Jamaica să-i treacă durerea de măsele, Miţa Baston care vrea să-şi mutileze amantul cu vitrion englezesc, Pampon care îl urmăreşte sistematic cu bătaia pe pretinsul său rival, Crăcănel, un nenorocit pentru că a fost „tradus” a opta oară, după cum însuşi mărturiseşte plângând („nu plânge, eşti volintir”, îl încurajează Pampon), extragerea măselei „nevinovate”, arestarea geloşilor, iertarea rivalelor (Miţa şi Didina) şi hora staccato din final.   
D-ale carnavalului este o comedie scrisă contracronometru, cu un ritm atât de vivace încât te poate ameţi la lectură. Nici o altă comedie românească nu are atâta vivacitate şi aplomb. După lansarea conflictului, ritmul creşte la maximum, surprizele se ţin lanţ, iar apariţia Catindatului cu măseaua lui bolnavă, aflat mereu în afara jocurilor, nu face decât să arunce paie pe foc. Dan Tudor sporeşte ritmul, dar actorii încă mai ezită pe ici, pe colo, pentru că ritm înseamnă şi repetiţie. Adriana Trandafir în Miţa Baston are poze patetice de un umor nebun. Nu mai ştii dacă îl iubeşte cu adevărat pe Nae Girimea, bărbierul diplomat, sau îşi iubeşte fosta iubire pentru el. Magda Catone (Didina Mazu) nu pozează în patetism, ci marchează pasivitatea, „se pisiceşte” pentru că nu crede în riscurile meseriei de amantă dublă. Un rol contra stilului (contre emploi) i se încredinţează lui Ovidiu Cuncea, pe care nu l-aş fi văzut niciodată în acest tip de încurcături, nici pe scenă, nici în viaţa de toate zilele, dar, iată, mă înşel. Roşcat şi mustăcios, el este un alt tip de don Juan de mahala decât ne-am obişnuit. Cu multă rutină de calitate, ca şi cum ar juca rolul pentru a treia oară, se descurcă giurgiuveanul Nicolae Botezatu (Crăcănel), ca şi Mihai Ciucă, cu încrâncenări comice de macho în rolul lui Pampon. Un giurgiuvean din Ardeal, Livius Rus, ştie să scoată efecte comice spontane din rolul aproape inexistent al Chelnerului, ca şi colegul său Vasile Toma, în rolul „amuţit” al Ipistatului. Acrobatic şi săltăreţ, Eduard Adam ocupă timpul spectatorilor cu măseaua lui bolnavă în rolul Catindatului. Ucenicul lui Nae, calfa Iordache, mai mereu în scenă de parcă ar fi personajul principal, este la limită în compoziţia lui Andrei Duban. Obiecte comice (un cleşte mare de fierărie, sticluţa cu „vitrion”) rămân încă de exploatat ca situaţii comice. Decorul - trei rogojini în centru şi pe laterale - putea lipsi, dar, în anumite cazuri, costumele (scenografia îi aparţine lui Doru Zanfir), mai ales al Miţei şi al Didinei, sunt captivante prin accesorii.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul