Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Revista revistelor

        

Apostrof


Un foarte frumos eseu, despre „Râsul lui Cioran“, scris de George Banu (şi tradus din franceză de Liana Lepădatu) se poate citi în revista Apostrof (nr. 4/2010). Eseul ne vorbeşte despre existenţa, surprinzătoare pentru mulţi, a unui al doilea Cioran, a unui Cioran „care râde“, ipostază care se suprapune peste imaginea, mai cunoscută şi mai răspândită, a filozofului cu faţă gravă şi sceptică, scrutându-ne sever. Formulările lui Banu sunt memorabile, cum ne dovedeşte, de pildă, începutul acestui portret de excepţie: „Acest sceptic sistematic, acest flecar înnegurat, acest apostol al naufragiului, acest Cioran care a deplâns, ca un alt rege Lear, «nefericirea de a se fi născut», ne-a surprins pe toţi cu forţa râsului său“. În viziunea lui Banu, râsul lui Cioran e unul eliberator, căci marele sceptic „transforma râsul în terapie indispensabilă nervilor săi de insomniac veşnic în alertă, în antidot împotriva «maladiei sufletului»“. Şi alte evocări, subtile, paradoxale, merită a fi citate, precum: „Râsul lui nu era, în cele din urmă, decât convertirea carnavalescă, diurnă, a exasperărilor lui nocturne“ sau „un râs la fel de excesiv ca abisurile de disperare în care putea cădea“. „Râsul lui – cum scrie în încheiere eminentul teatrolog – avea eleganţa unei curtoazii şi brutalitatea unei confesiuni. Liniştitor şi tulburător, aşa era râsul lui Cioran“.


De asemenea, în acelaşi număr de revistă, o proză excepţională, cu caracter autobiografic, e cea semnată de Anamaria Beligan („Ţara-tată“, titlul original, în engleză, fiind „Fatherland“). E un text scris în urma revenirii autoarei în România, după o absenţă de treisprezece ani („Îşi închipuise ca pe un fel de examen. Lumea mea versus lumea lui. O necesară confruntare, un ultim capitol în cucerirea maturităţii. În niciun caz nu rana asta deschisă“); o proză care împleteşte, într-un stil impecabil, duioşia cu revolta, nostalgia cu durerea, umorul cu tristeţea cea mai profundă. Compusă pe tema relaţiei compexe, cu multiple şi schimbătoare nuanţe, dintre tată şi fiică, proza conţine confesiuni tulburătoare, meritând din plin caracterizarea de „rană deschisă“ pe care i-o alătură autoarea. Cititorul se poate convinge: „Da, am fost îngrozitor de furioasă că nu m-ai dus niciodată la grădina zoologică, că n-ai ştiut niciodată ce culoare are peria mea de dinţi, că puţin ţi-a păsat dacă-mi făcea sau nu curte vreun băiat, şi că unicul motiv pentru care ai băgat, probabil, de seamă că am fugit a fost frica de a nu-ţi fi stricat cariera artistică. Dar adevărul este că n-aş fi vrut, Doamne fereşte, să fii altfel“. O povestire deosebită, inteligentă, tandră şi furioasă deopotrivă, abordând curajos şi fără prejudecăţi un subiect sensibil. Tatăl nu este altul decât marele actor Radu Beligan.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul