Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Caragiale, folclorul şi fascinaţia orientului

        Gelu Negrea

Caragiale este, fundamental. o structură urbană. Firesc, atâta vreme cât, de la 16 ani, îşi petrece partea cea mai semnificativă a vieţii în Bucureşti, ca om de teatru şi gazetar. Cele câteva escale în Ploieşti, Iaşi, Craiova, Piteşti, Râmnicu Vâlcea, Buzău, Turnu Severin, Constanţa şi alte oraşe provinciale au durată scurtă, fiind prilejuite de exercitarea unor slujbe psagere ori de conferinţe ocazionale. Când îl bate gândul să se stabilească în Ardeal, locaţiile vizate aparţin, de asemenea, arealului urban: Sibiu, Braşov, Cluj... Nici ca revizor şcolar nu manifestă vreun interes aparte pentru segmentul rural al reţelei de învăţământ din judeţele Neamţ/Suceava şi Argeş/ Vâlcea pe care ar fi trebuit să-l inspecteze periodic: cea mai întinsă perioadă de timp o petrece în oraşele-reşedinţă ale circumscripţiilor respective.


De unde până unde, atunci, interesul şi preocuparea consecventă pentru folclor a acestui scriitor aproape lipsit de organ pentru lumea ţărănească? Şi de ce multe din traducerile sau adaptările lui din literatura universală se îndreaptă, aşijderea, către autori consacraţi de poveşti şi basme – Ch. Perault, fraţii Grimm, H.Cr. Andersen – sau spre scriitori care intersectează tangenţial zona – E.T.A. Hoffman, N. Machiavelli, E.A. Poe, Cervantes, Carmen Sylva ş.a.? Şi, mergând mai departe, cum se face că printre puţinele preferinţe literare mărturisite ale lui Caragiale se numără un redutabil prelucrător de folclor, Anton Pann, şi un autor de „ziceri” cosangvine de genul lui Cilibi Moise? Ce va să însemne împrejurarea că nu puţine texte literare ale unui scriitor asociat cvasiautomat cu schiţa sau momentul de inspiraţie citadină poartă ca subtitluri sintagme precum: „basm oriental”, „anecdotă populară”, „snoavă populară”, „poveste japoneză”, „anecdotă orientală”?


Sunt întrebări care se cer tratate cu atenţie şi seriozitate din minimum două motive. Unul ar fi numărul relativ mare de bucăţi de gen (circa patruzeci) pe care le întâlnim într-o operă nu foarte întinsă sub raport dimensional. Al doilea: printre ele aflăm câteva dintre prozele lui Cara­giale plasate de unanimitatea comentatorilor între vârfurile creaţiei sale. Amintesc aici, într-o selecţie parcimonioasă, La hanul lui Mânjoală, Kir Ianulea, Abu Hassan, La conac, Ion, Calul dracului, Pastramă trufanda. Le pot sta în preajmă – evident, pe etaje diferite ale unei scale valorice oneste – Făt-Frumos cu moţ în frunte, Norocul culegătorului, Poveste, O invenţie mare, Mamă..., Partea poetului, Olga şi spiriduş, Lungul nasului, Tardivitate, Minciună, Norocul şi Mintea, Dă dămult... mai dă dămult, Poveste de Paşti, Fără noroc, Făcătoarea de minuni etc.


O categorie oarecum distinctă o alcătuiesc textele subsumabile aceluiaşi gen proxim – inspiraţia folclorică –, care, însă, prezintă diferenţa specifică a plasării predilecte a acţiunii în geografia fabuloasă a Orientului – real sau de provenienţă livrescă – ori în aceea a altor ţinuturi exotice. Cu menţiunea că, pentru balcanicul Caragiale, exoticul circumscrie cu egală îndreptăţire şi nordul scandinav, sudul italic sau îndepărtata Americă. Iată titluri edificatoare: Cronica fantastică, Cronica sentimentală, Zig-zag, Depeşi telegrfice, Cronica, Camera din Stambul, Orientale, O în­tâmplare la Ierusalim, Sistema dr. Catran, Apa blagoslovită, Porunca domnească, O balercă de Amoutillado, Pradă de război, Fecioara-din-lună şi alte câteva.


Inegale sub raport axiologic, ocupând poziţii felurite în policromia operei caragialene, aceste lucrări au o calitate indubitabilă: există. Iar numărul lor (destul de ridicat) elimină dintr-o posibilă ecuaţie explicativă tentaţia de atribuire a faptului întâmplării nesemnificative, accidentului circumstanţial ori simplei mode ce poate frisona un interval literar oarecare. Nu trebuie eludată, în context, observaţia că volumul de Momente din 1901, adjudecat fără rezerve de critică drept capodopera absolută a lui Caragiale, nu cuprinde mai mult de patruzeci şi trei de titluri. Avem, aşadar, de-a face cu tronsoane de creaţie de comparabile – cantitativ, cel puţin. Dacă hazard nu e, atunci ce e?


Nu discut aici condiţia artistică a textelor enumerate şi nici subtilităţile punctuale pe care ni le-ar rezerva abordarea lor analitică. S-au scris pagini aplicate, comprehensive, inteligente şi rafinate despre majoritatea dintre ele. De asemenea, nu mă preocupă coeficientul lor de originalitate şi nici (viceversa privind lucrurile) măsura în care Caragiale intervine creator în repovestirea unor istorii de mai largă ori mai restrânsă circulaţie. Nota explicativă a autorului de la începutul volumului de Schiţe nouă (1910) mi se pare îndestulătoare:
 „Dintre poveştile de faţă, unele (...) se mai găsesc şi în alte limbi; pe câte putem şti însă, apar astăzi pentru întâia oară în româneşte. Asupra felului cum sunt date aici, autorul îşi păstreză întregi drepturile de proprietate literară; căci, fără îndoială, de când lumea poveştile sunt ale lumii, însă, fireşte, felul povestirii rămâne oricând al povestitorului – precum Maica Precista este a tutulor (sic!) creştinilor, dar o icoană cu chipul ei e a meşterului care a zugrăvit-o, în felul lui”.


Ceea ce mă intrigă este faptul în sine, împrejurarea că un citadin prin excelenţă cum e Caragiale – omul şi scriitorul, deopotrivă – dezvoltă pe parcursul a aproape trei decenii şi jumătate preocupări constante  pentru un filon literar neaşteptat – folclorul – şi  cultivă, subiacent, în aproape tot acest timp, ca un insolit pandant, o autentică fascinaţie a Orientului şi a altor ţinuturi exotice. Scriitorul pe care cutuma exegetică îl acreditează drept autorul cel mai solid implantat în realitatea socială a vremii lui evadează, încă de la 25 de ani, cu Lungul nasului. Basm oriental (1877), într-un fabulos folcloric şi luxuriant ale cărui ecouri se regăsesc, cu Fecioara-din-lună (Poveste japoneză), până în 1911 şi chiar în texte postume (Abu Hassan sau Poveste sunt pu­blicate în 1915, la trei ani de la moarte autorului, de fiul său, Luca I. Caragiale).


Este la îndemână observaţia că, în epocă, atât Eminescu sau Creangă, dar şi Delavrancea, Bolintineanu, Odobescu ori Macedonski (ca să mă refer doar la nume de referinţă ale istoriei noastre literare) cochetează cu folclorul, utilizând ca sursă de inspiraţie, variile-i faţete (fabulos, ritualic, miraculos, fantastic, magic, supranatural, feeric...). Caragiale se află, aşadar, într-o companie dacă nu întotdeauna ilustră, onorabilă în orice caz. Dar presupune, mă întreb, apartenenţa de grup – mai cu seamă în înţelesul său larg, de convieţuire (nu mereu amiabilă) într-o anume arie socio-temporală – adeziunea obligatorie şi afilierea necondiţionată la imperativele unui ambient cultural oarecare? Nenea Iancu nu era omul care să se plieze formal pe un trend al gustului literar comun doar din raţiuni de oportunism. Dacă în politică şi gazetăria curentă se mai lasă bătut de vânturile/valurile momentului, dornic să prindă trena clipei cea repede ce ni se dă tuturor în viaţa ca viaţă, când vine vorba despre literatură, frivolul liber-schimbist Caragiale devine brusc inflexibil, riguros şi intolerant. Într-o lume relativă, în care totul se poate negocia, literatura rămâne pentru el singurul lucru sfânt. Promotorul zeflemelii generale şi totale, omul capabil să ia în râs orice nutreşte faţă de scris un respect vecin cu religiozitatea.


Nu cred că în considerente circumstanţiale – oricare ar fi ele – poate fi descoperit resortul ce îl împinge pe Caragiale către folclor. Motivaţia trebuie că e profundă, îi angajează convingerile scriitoriceşti intime, îl defineşte şi stă verticală la baza unui segment important al creaţiei sale. Iar rădăcinile acestei motivaţii sunt de găsit în romantismul târziu care domină spaţiul literar românesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la care Caragiale aderă organic, chiar dacă inconştient, poate. Şi, uneori, chiar în contradicţie cu preferinţele lui efective. Se ştie că nici drama romantică Apus de soare a prietenului său Delavrancea, nici Dan, romanul sentimental al altui amic, Al. Vlahuţă, nu sunt scutite de rezervele acide ale autorului Nopţii furtunoase. Ca să nu mai vorbesc despre Hoţii lui Schiller pe care, în Câteva păreri, o face arşice, acuzându-l pe autor de manierism şi catalogându-l scurt drept „slăbuţ dramaturg” (!?).


***
Calificate de iluminişti drept fabulaţii aberante şi, ca atare, desconsiderate, basmele, povestirile populare, legendele, miturile folclorice, baladele sunt recuperate pentru literatură de preromantici şi de romanticii germani, cu deosebire, un rol aparte avându-l, în această operă de restituire culturală, monumentala lucrare a lui Johann Gottfried Her­der din 1799 Glasurile poparelor în cântece (Stimmen der Völker in Lieden) şi culegerea de basme a Fraţilor Grimm Kinder und Hansmärchen a cărei primă ediţie apare între 1812-1815. Fusese mai înainte, în 1780, profesorul de la Weimar, Musaeus cu al său Volksmärchen der Deutschen care a avut rolul de detonator al interesului pentru un filon literar ignorat în epocile anterioare, însă caima­cul în opera de descoperire şi punere în circulaţie a tezaurului de remarcabilă bogăţie, diversitate şi complexitate care s-a dovedit a fi fantasticul folcloric revine, de drept, lui Herder şi Fraţilor Grimm. Primului, şi în calitate de culegător, dar mai cu seamă, de teoreticician al „poeziei naturale” cultivate din instinct de „sufletul primitiv” al infantilităţii omenirii; secunzilor, ca pionieri ai valorificării în spirit ştiinţific a integralei producţiei de märchen-uri cunoscute în vremea lor atât în spaţiul german, cât şi – în forme diferite – în altele, adiacente (Franţa, Spania, chiar şi în regiunea Balcanilor). Amplele disponibilităţi de imaginaţie şi fantezie ale märchen-urilor (corespondentele basmelor populare româneşti), deschiderea lor către oniric, mit şi simbol prin spulberarea graniţelor unei realităţi sufocate de excesul de raţionalitate a canonului clasic, vastul registru de traiectorii narative, tipologii, scheme şi motive literare puse la dispoziţia autorilor culţi, la care se adaugă posibilităţile – practic, nelimitate – de  tratare liberă a sugestiilor poetice oferite din abundenţă şi cu o prospeţime revoluţionară de noua sursă explică energica inserţie de folclor cu care ne întâlnim în opera celor mai proeminenţi autori romantici: Novalis (Heinrich von Ofterdingen), E.T.A. Hoffmann (Fraţii Serapion, Motanul Murr, Ulciorul de aur, Prinţesa Brombilla), Adalbert von Chamisso (Nemaipomenita poveste a lui Peter Schlemihl), Goethe (Poezie şi Adevăr, Anii de ucenicie ai lui Wilhem Meister), Tieck (Motanul încălţat, Barbă Albastră, Scufiţa roşie), dar şi, ulterior, în forme subtile, la Herman Melville sau Edgar Allan Poe.


În literatura română, argumentele cele mai concludente în legitimarea fantasticului de sorginte populară ca izvor de inspiraţie le oferă Mihai Eminescu (Luceafărul, Călin. File de poveste, Făt-Frumos din lacrimă sau, sublimate în formule mai rafinate şi mai greu de depistat la o privire grăbită, filozoficeştile povestiri Avatarii faraonului Tlá ori Săr­manul Dionis). Ceea ce pare firesc la ultimul mare romantic european poate surprinde, însă, la Ion Luca Caragiale, dar asta, în principal, din cauza feluritelor etichete ce i-au fost lipite pe fizionomia operei de-a lungul timpului. Receptarea acesteia cu un ochi ceva mai relaxat, străin de încrâncenări criticiste şi de marota vitriolantelor demascări ale unor tare sociale este, de aceea, oricând bine venită. Dacă ne debarasăm de imaginea-standard a ironicului care vede enorm şi simte monstruos o lume bezmetică şi caricaturală vom putea întrezări, prin fanta operată în creaţia lui Caragiale de imaginarul fabulos împrumutat din folclor, un spirit romantic, consonant şi afin cu lumea literară în care se mişcă. O spune, între alţii, excepţionalul cunoscător al vieţii şi operei maestrului, Alexandru George: „Caragiale rămâne, prin formaţie, un scriitor şi un produs al epocii sale, potenţând la superlativ anumite modalităţi [de creaţie] oarecum comune”.


Instinctul creator îl propulsează între aleşii cu organ pentru cadrul exotic, în varianta sa orientală, cu deosebire. Iar exoticul – ca şi folclorul – reprezintă noutăţi impuse în lite­ratură de aceiaşi romantici, chiar dacă, deja, în iluminism, un Voltaire sau Montesquieu recurseseră la peripluri în in­solitul geografiei orientale sau la naraţiunile având străini de diverse provenienţe etnice drept protagonişti. Dar şi în Candide ori Zadig, şi în Scrisori persane miza literară o constituia evidenţierea contrastului dintre două paradigme morale, exoticul neavând altă relevanţă decât aceea de ba­na­lă hârtie de turnesol menită să pună, contrapunctic, în lumină satirică practici sociale, apucături, deprinderi sau mentalităţi occidentale considerate vetuste. Există deosebiri fundamentale între acest gen de scrieri moralizatoare (ca să nu spun de-a dreptul didactice, chiar dacă e vorba de o variantă superioară de didacticism) şi revelaţia unei alte lumi – pitorească, exuberantă, voluptoasă, încărcată de culoare şi exalând arome misterioase ce generează virginale excitări ale simţurilor – pe care o aduce în literatură Atalŕ sau Itinerarul în Grecia şi Orient ale lui Chateaubriand, Povestirile din Spania şi Italia de Alfred de Musset, Childe Harold al lui Byron, Orientalele lui Victor Hugo etc.


Creând, asemenea lui Creangă, folclor original, dacă mă pot exprima astfel, prelucrând poveşti autohtone sau adaptând istorii de circulaţie universală (Kir Ianulea, Pastramă trufanda, Calul dracului, Dă dămult... mai dă dămult etc.), utilizând în texte culte  motive, tradiţii ori figuraţie specifică fantasticului de origine populară (Hanul lui Mânjoală, La conac), lăsându-se fascinat de Orient (Abu Hassan) sau de alte ţinuturi exotice (O balercă de Amoutillado, Fecioara din lună), Caragiale face dovada ataşării la una dintre dimensiunile importante proprii romantismului.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul