Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O carte cu destin istoric

        Monica Grosu

Aşteptând ceasul de apoi (Bucureşti, Editura Humanitas, 2010, Prefaţă de Gabriel Liiceanu) este, fără îndoială, o carte cu un destin istoric, o carte-mărturie ce a aşteptat răbdătoare ,,ceasul de apoi”, pentru a-şi putea expune la suprafaţă şi nestânjenit depoziţia. Autorul ei, Dinu Pillat, se află, de  asemenea, printre scriitorii români cu un statut special. Romancier, critic şi istoric literar deopotrivă, Dinu Pillat a reprezentat, pentru epoca sa, o elită culturală şi morală, ce, în ochii comuniştilor nou instalaţi, trebuia desfiinţată. Astfel, destinul său ca scriitor şi ca om, totodată, se împleteşte strâns, din păcate, cu vicisitudinile unei istorii a atrocităţilor.


Dinu Pillat a început scrierea romanului în vara anului 1948, după ce în prealabil publicase deja două romane promiţătoare, Tinereţe ciudată (1943) şi Moartea cotidiană (1946). Deşi îşi încheie scrierea în toamna aceluiaşi an, autorul va reveni asupra ei constant, până în 1955, urmând ca apoi să o dea mai multor prieteni pentru lectură, prieteni ce, în marea lor majoritate, vor fi arestaţi, împreună cu autorul însuşi. Înainte de a cunoaşte lumina tiparului, romanul circulă în formă dactilografiată, cumva clandestin, anticipând premonitoriu teroarea epocii viitoare. În noaptea de 24 spre 25 martie 1959, Dinu Pillat este arestat, apoi i se confiscă manuscrisul romanului, devenit probă acuzatoare în proces pentru presupusul ,,legionarism” al autorului.


În linii mari şi foarte concis, cam aceasta este încărcătura istorică pe care acest roman o poartă peste veacuri. Din punct de vedere al destinului personal, pentru Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi marca punctul terminus al carierei de romancier, căci, după revenirea din închi­soare, scriitorul se dedică, în exclusivitate, unor proiecte de critică şi istorie literară, concretizate în importante studii precum: Mozaic istorico-literar (1969), Ion Barbu (1969), Dostoievski în conştiinţa literară românească (1976), Itinerarii istorico-literare (1978, ediţie de George Muntean). Aşadar, încă un destin ciuntit şi fără milă sacrificat pe altarul vechilor orânduiri!


Aşteptând ceasul de apoi creio­nează o atmosferă specifică, decupând imagini din timpul mişcării legionare, cu accent mai mult pe latura psihologică a faptelor, pe forma lor de percepţie şi reflecţie interioară, decât pe aspectul general, de frescă socială. Aşadar, avem de-a face cu un roman despre legionari, dar nu pro legionar, cum au încercat să speculeze cei de la Securitate în timpul obositoarelor anchete. Fenomenul legionar este prezentat cu obiectivitate şi definit dintr-un spectru mai larg încă din incipitul romanului: ,,După toate aparenţele, avem de-a face cu un fenomen de psihoză mistică. Un ti­neret dezaxat a căzut victimă pseudomesianismului lui Toma Vesper” (p. 62) sau ,,Aşa-zisa mişcare a Vestitorilor reprezintă o primejdie mult mai mare decât pare la prima vedere. În public, caută să mistifice lumea cu demagogie pe premise creştine, cum spunea colonelul. În cerc închis însă, lucrurile se întâmplă cu totul altfel. Sunt organizaţi în grupe de şoc. Au arme. Se pregătesc să răstoarne ordinea politică a formei noastre de stat, fără să le pese de consecinţe. La Siguranţă ne vin mereu rapoarte din partea agenţilor strecuraţi printre ei. Nu este de glumit. Trebuie luate măsuri” (p. 64). Ambele aserţiuni îi aparţin personajului Sebastian Răutu, vădit îngrijorat de amploarea acestei mişcări ce făcea ravagii în epocă şi în rândul tinerilor, de unde îşi culegea adepţii.


Deşi romanul canalizează, în paralel, atenţia asupra unor reprezentanţi ai Vestitorilor (doctorul Rotaru, Cernat, Lică, Vasia, Nicoară, Se­rafim, Darie, Stanian etc.), totuşi un nucleu epic îl constituie familia Holban, ilustrativă în singurătatea ei, trăită şi resimţită acut de fiecare membru în parte. Atât Raluca şi Grigore Holban, cât şi cei trei copii ai lor, Lucian, Ştefănucă şi Liliana, compun portretul dezaxat al unor timpuri tulburi, cu oameni alienaţi în propria lor carapace, nefericiţi în neputinţa lor de a-şi manifesta personalitatea. Grigore Holban trăia cu totul izolat la moşia sa, dedicându-se exclusiv studiilor sale, ironizat şi alungat din viaţa universitară. Soţia sa, fiinţă sensibilă şi mamă de­vo­tată, se pierde în reverii despre trecut, pe care le aşterne în caietul de notiţe, trăindu-le, de fie­care dată, aievea. Însemnările Ralucăi Holban compun un discurs paralel, cu o puternică notă emoţională, mai ales că experienţele inventa­riate sunt în continuare foarte acut resimţite şi năvălesc vii din memoria împovărată a eroinei.


Cei trei copii ai lor traversează momentele primei tinereţi, cu crizele sexuale de rigoare, se îndrăgostesc (Liliana), încearcă să-şi definească personalitatea, crezul, identitatea (Ştefănucă), se ascund şi suferă în tăcere, dialogul cu cei din exterior rămânând unul de suprafaţă, iar subterana emoţiilor fiind mereu refulată, ca în cazul lui Lucian, fiul cel mare, cu vădite înclinaţii homosexuale. ,,Se regăsea la capătul nopţii singur, răvăşit de spasmele plăcerii, pe malul cearşafului cu care se sfârşeau totdeauna iluziile visului” (p. 86). Fiecare, în felul său, este un personaj tragic. Tinerii angrenaţi în iraţionala mişcare, sfârşesc inevitabil, fie în moarte, fie naufragiaţi într-o lume ale căror resorturi nu le mai înţeleg, bulversaţi de întâlnirea cu moartea, cu asasinatul, cu teroarea închisorii şi calvarul interogatoriilor (cazul lui Ştefănucă).


Aceste destine nu se pot realiza, poartă cu sine povara trecutului şi a unor tare psihologice, manifestate în varii direcţii. Lică, spre exemplu, este tipul delatorului ce sfârşeşte, la fel ca cei pe care îi trădase, în celulă; Vasia constituie un alt exemplu, la fel de elocvent, un tânăr cu înclinaţii ascetice, comportament straniu, care o dezorientează, în primul rând, pe Liliana, adolescenta îndrăgostită pentru prima oară, un tânăr adept al anarhismului Vestitorilor, care ajunge să ucidă, fiind el însuşi apoi ucis.


Aşteptând ceasul de apoi este un roman dens, cu descrieri foarte reuşite, cu un substrat analitic şi psihologic susţinut la o anumită tensiune, în definitiv, o carte ce vorbeşte despre crizele adolescenţei, despre radicalismul fanatic, despre relaţia de cuplu, tangenţial şi despre problemele maternităţii (Mariana), o carte despre destine frânte în bucăţi.  

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul