Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ca un croncănit de ciori, dimineaţa de toamnă

        Constantin Stan

Croncănitul unor ciori ce se īnvārteau īn jurul turlei bi­sericii s-au lovit īn plumburiul zilei de toamnă īntorcāndu-se cu un ecou reverbat pānă īn copilărie - cerul cenuşiu şi stolurile de ciori anunţau iremediabila plecare a verii şi, şi mai dramatic, īnceputul şcolii. Īn cele cāteva fracţiuni de secundă, m-am revăzut īn ograda mătuşii mele, īn faţa grădiniţei cu flori de toamnă aşteptānd ca ai mei să īşi īncheie ceremonialul de rămas bun de la rude spre a porni spre casă. Nu erau numai zile fericite acolo īn satul unde mi-am petrecut multe dintre vacanţele de vară, dar plecarea mă īntrista fără măsură. De fapt, acel moment, acele cāteva minute īn care eu mă īnvārteam fără rost, īmbrăcat deja de oraş, mă dureau fizic prin īnstrăinarea de mine īnsumi. Atunci, īn chiar acea clipă, nu ştiam cine sunt şi ce vreau. Hainele de orăşean pe trupul ars de soarele torid, nemilos al cāmpiei, plin de zgārāieturi, de cicatrice ale unor lovituri de care nu ţinusem seama pānă atunci, frizura dresānd sălbăticia părului crescut de-a valma o vară īntreagă, picioarele strāmtorate īn perechea de pantofi sau sandale noi – niciodată ai mei nu ghiceau cāt voi creşte īn acea vacanţ㠖 nu se potriveau cu praful din mijlocul ogrăzii, cu căruţa īnveşmāntată cu macatele bune pentru ca noi, orăşenii, să stăm comozi pānă la şoseaua de unde aveam să luăm maşina spre Bucureşti. Eram străin īn locul care pānă atunci fusese paradisul vacanţei, īn hainele care mă legau de oraş, de cartier, de prietenii pe care īi uitasem o vară. Eram al nimănui īntr-un tărām al nimănui, două trupuri, două biografii, două stări incompatibile. Simţeam fizic această dedublare, tot astfel cum foarte rar īn vis te poţi dedubla spre a te vedea pe tine īnsuţi, ca īntr-un straniu şi terifiant exerciţiu de extracorporalitate. Prin ima­ginea īn oglindă, prin fotografii şi acum, mai nou, prin īnre­gistrări video din viaţa de zi cu zi, ai zice că eşti obişnuit cu propriu-ti trup, cu propria imagine. Nu mă simt straniu cānd mă văd īn astfel de imagini, īn schimb rarele momente īn care īn vis mă pot vedea īmi transmit un sentiment de teamă, de alt tărām īn care m-aş afla. Cu atāt mai intense sunt aceste senzaţii cānd ele se produc ca īn urmă cu cāteva zile īn curtea bisericii Andronache cānd m-am văzut copil sun cerul gri al lui septemnrie, cānd am auzit nu croncănitul ciorilor din acel moment ci acel croncănit al ciorilor de demult. Miimi, pro­babil, de secundă de o intensitate dureroasă, fizic dureroasă, bulversantă ca un presentiment al unui iremediaibil de care iei act abia acum.


Īn următoarele fracţiuni de secundă, mi s-au succedat – ori s-au suprapus – frānturi de existenţă legate sau nu de cei plecaţi – tata, mama, sora mea, fratele meu –, de nopţile de Īnviere, de orele de franceză din clasa general㠖 şcoala īn care am īnvăţat e la doi paşi de biserică, ore īn care profesoara mă ţinea īn prima bancă īntre două colege ca să nu mă mai plictisesc şi să o tulesc pe geam la meciul de fotbal, şi din nou chipul īnseninat de moarte al mamei, părānd că doarme, īmpăcată şi fără durerile atroce şi răvăşitoare, şi o īntrebare care mă tot torturează cu insistenţa ei īn ultima vreme, vine, revine, o aud pe toate tonurile, de la stridenţe la şoaptă, de la vinovăţie la īmpăcare şi neputinţă, pare a-mi da pace o vreme, doar spre a amăgi cu absenţa ei şi a o face şi mai sfredelitoare şi mai īnfricoşătoare, atāt de īnfricoşătoare īncāt nu o pot repeta: doar o aud rostită de o voce ce este şi nu este a mea.


Şi revenirea bruscă şi brutală īn realitatea imediată, īn viaţa ce se cere trăită pānă la capăt, chiar dacă ea īşi află o lipsă de sens cāt cearta īntre doi cerşetori ce apăruseră, cāt fusesem eu īn altă lume. īn curtea bisericii. „Ai ajuns să te dea afară şi de la poarta cimitirului că nu te mai saturi”, īi zicea ea bărbatului ce īşi trecea punga de plastic goală dintr-o mānă īn alta.


O pungă d-aia transparentă, goală, pe care, fără să o vadă ceilalţi, o purtăm mai toată viaţa, trecānd-o dintr-o mānă īn alta, frămāntānd-a pagubă, a speranţă, sorrită mereu să fie umplută din/de prea plinul iluziilor noastre.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul