Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pentru o nouă disidenţă

        Bogdan Ghiu

Tot cercetând, în vremea din urmă, diferite insule din istoria artei contemporane a ţărilor Estului ex-comunist al Europei (insule care nu vor forma niciodată un continent şi care nici n-ar trebui să aspire, degeaba, la această condiţie accesibilă doar Occidentului, ca logos dominant şi ca istorie continuată tocmai prin rupturi, rămânând să figureze contra-modelul alternativ contiguu, al discontinuităţii esenţiale, paradigmatice: istoria neconsumată, neefectuată, virtuală, neactualizată, pe sărite, pe fugă, din timp în timp, strict individual; cai şi pioni pe tabla de şah a Istoriei; arhipelogos), am dat peste câteva citate-săgeată referitoare la o problemă absolut intangibilă, sacralizată prin tăcere şi comemorare, nediscutată şi indiscutabilă sine ira et studio în spaţiul public românesc pre- şi post-revoluţionar (şi iată o absolut neaşteptată linie de continuitate prin ocultare, prin refulare!): rolul disidenţilor anticomunişti, poziţia artiştilor şi, mai ales, chiar dacă în subsidiar, invariantul puterii, indiferent de regimuri (puterea ca invariant care, indiferent de regi­mul constituirii ei, tinde să se recompună ca atare, să-şi refacă arhetipul opresiv, de dominaţie).


Nu mă voi aventura acum să discut o astfel de problemă, vreau doar să provoc prin trimiterea mai departe a unor săgeţi primite din altă parte, prin, cum spuneam, câteva citate aparţinând unei artiste deja clasice, din fosta Iugoslavie, Sanja Iveković. Contextul, deci, este acela, mult mai blând şi altfel original, în acei ani, al Iugoslaviei titoiste. Decontextualizare şi recontextualizare - universalitate: artiştii, disidenţii - puterea.
„Artiştii [iugoslavi din anii ’60 şi ’70] nu se poziţionau ca nişte disidenţi. Critica lor nu era o «luptă împotriva întunecatului totalitarism comunist», ei înclinau să-şi vadă practica mai curând ca pe o critică la adresa unui guvern birocratic care nu urmărea decât menţinerea cu orice preţ a statu quo-ului. Este, deci, perfect îndreptăţit să spunem că artiştii care erau activi pe contra-scena culturală a epocii luau proiectul socialist mult mai în serios decât cinica elită politică aflată la putere. [...] Noua Practică Artistică (la care şi eu luam parte) era cu adevărat nouă, în sensul că punea pentru prima dată nişte probleme radicale despre natura şi funcţia artei, despre «autonomia» galeriilor şi a muzeelor, despre influenţa logicii de piaţă, despre producerea operelor de artă etc. Este adevărat că toate aceste probleme făceau parte din programul artiştilor din Vest, dar nouă ni se părea că ideea dematerializării operei de artă şi, în general, aceea a unei arte care să abandoneze instituţiile pentru a comunica direct cu «poporul» era mult mai apropiată de o idee socialistă cu privire la societate. Paradoxul e că, în calitate de artişti, noi aveam in­ten­ţii foarte serioase de a «democratiza arta», dar limbajul artistic pe care îl foloseam era de o noutate atât de radicală încât publicul nostru era extrem de restrâns...” (Antonia Mahača, Feminism, Activism and Historicisation. Sanja Iveković talks to Antonia Mahača, n.paradoxa, vol. 23, 2009, pp. 5-6).


„Această operă [Triangle, 1979: în timpul unei vizite a lui Tito la Zagreb, artista, în propriul ei balcon, fără a provoca, văzându-şi, dimpotrivă, de treabă, adică nedând nicio atenţie paradei politice, bea alcool şi simulează o masturbare, dar este observată de un agent al serviciilor secrete postat pe acoperişul unei clădiri învecinate, care se simte nevoit să intervină, deşi de jos, din stradă, indiferenţa privată a artistei nu deranjase pe nimeni; n.m., B.G.], ca şi altele realizate de către Iveković în timpul regimului socialist, ilustrează nu numai problema disidenţei politice, care era esenţialmente narcisică, având o perspectivă limitată. Ea introduce în joc noţiunea de intimitate, dar nu sub forma unui discurs disident propovăduind intimitatea [...]. Din contră, abordarea ei în termeni de implicare politică se plasează în afara câmpului de interogare cu privire la nedreptatea politică faţă de opozanţii socialismului, adică tocmai a acelui câmp care i-a orbit pe disidenţii politici” (Nataša Ilić, Kathrin Rhomberg (dir.), Sanja Iveković. Selected Works, cat. exp., Bar­celona, Fundació Antoni Tapies, 2008, p. 23).


Şocante aceste săgeţi critice din partea unui ar­tist la adresa „orbirii” disidenţilor politici. De parcă rolul celor din urmă ar trebui să fie altul decât cel strict limitat, strict contextual de opoziţie denunţătoare faţă de nişte puteri tiranice! Ca şi cum această utilitate redusă la urgenţa provocată de insuportabilitatea momentului ar putea fi altfel decât oarbă! Ca şi cum universalitatea disidenţei „istorice” n-ar fi constat, până acum, tocmai în „orbirea” ei, în aplicarea la contextul puterii locale!


Disidenţă discursivă, artă implicit-perfomativă!


Şi poate că singura universalizare o oferă tocmai, în negativ, inamicul: puterea. Ne unesc adversarii.


Ar putea fi, oare, posibilă o disidenţă cu adevărat luminată, de secol XXI, globală, capabilă să articuleze discursiv-raţional (explicit), nu doar performativ-artistic (implicit), o critică cu adevărat universală, transpartinică, a invariantului opresiv care tinde şi, deseori, reuşeşte să devină orice putere, indiferent de regimul ei constitutiv şi constituţional? Nu trăim, oare, universal, un regres în materie de putere, favorizat de revoluţia delegată, cantonată tehnologic (dat fiind, desigur, că puterea însăşi este o tehnologie)?


N-a venit, oare, timpul pentru o disidenţă cu adevărat democratică, în momentul în care a devenit sau ar trebui să devină clar că democraţia nu decurge automat şi nu reprezintă apanajul natural al niciunui tip de regim, fie el totalitar sau afişat, declarat, formal democratic?


Nu asta ar trebui să fie creaţia actuală a colectivelor de intelectuali, în asamblaj cu tehnologiile, pe fondul etic reprezentat, în prezent, de (anumiţi) artişti (!): disidenţa democratică faţă de putere, în general, faţă de puterea (regresiv, nu inovativ, creativ tehnologic) globalizată?


Nu se află democraţia în opoziţie implicită, deci în di­sidenţă neexplicitată, neasumată, cu puterea pretutindeni în lume?


Când o lume întreagă participă la universalizarea colaboraţionismului, dând fuga să lingă cizmele pline de sângele disidenţilor şi al unor popoare şi clase întregi (Tibet, ţărănimea, orăşenimea săracă expulzată), amestecat cu noroiul nedezvoltării acoperit cu sclipiciul a tot felul de Olimpiade şi de Expoziţii Universale, aşa cum se întâmplă, astăzi, în cazul Chinei, singurul act cu adevărat inactual, intempestiv este tocmai apelul la formarea unei conştiinţe universal disidente.


Pentru că, dacă disidenţii anticomunişti au produs orbire în ceea ce priveşte democraţia capitalistă, arta contemporană este, poate, cea care produce, implicit, revoltat, împotriva propriei voinţe, orbire cu privire la posibilităţile acţiunii politice împotriva unei puteri globale tot mai regresiv şi unitar (fără complot, dar cu colaborarea noastră) opresive.


Globalizării prin opresiune trebuie să-i opunem, discursiv, nu doar performativ, o nouă disidenţă intelectual-discursivă: filozofică, nu doar artistică, ambele însă la fel de etice.


Pe când însă, mai ales, mai presus de orice, în acord cu noutatea actualităţii noastre, o disidenţă ştiinţifică?


O disidenţă pur, „orb” negativă, fără proiecte aparent, orbitor salvatoare, reciclate, care nu mai există. 


O disidenţă la fel de „oarbă”, de local aplicată ca şi cea totalitar-istorică, dar pe fondul unei puteri globalizate, al unui câmp omogen, simplificat de putere. O disidenţă, deci, universal(izat)-„oarbă”.


Nu mai avem ce invoca, ce dori. Nu mai avem Vest de visat. Globalizarea este condiţia egal, universalizat negativă a libertăţii viitoare.
Dacă puterea nu face decât să se recicleze, bazându-se pe noutatea exclusiv tehnologică, idealurile, dacă vor să fie cu adevărat alternative la realitate, nu trebuie, la rândul lor, reciclate. Nicio actualizare istorică nu mai poate fi reciclată. Idealul e virtual pur. Cu atât mai ideal, cu atât mai pur.


Până la urmă, oricât de revoltată şi de alternativă, arta contemporană e puţin cam prea acomodantă. Se simte tot mai „alternativ” bine în lumea contemporană! Şi-a cam jucat jocul istoric de crearea de teritorii şi de habitusuri contra-constituţionale, dar devine, încet-încet, doar un joc tot mai bine integrat, tot mai politicos, mai închis în sine şi mai mulţumit de sine.


Să se reducă, însă, lumea creatoare actuală la intelectuali-putere versus artişti-autogestiune (microcomunisme în capitalism, capitalism capilar)?
Întotdeauna prin Identic, când Identicul creşte şi se înmulţeşte, trebuie să treacă liniile cu adevărat discriminante, fracturile cu adevărat, inovativ critice.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul