Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme

        Doina Uricariu

                                     
Evanghelia poeţilor sau Toboganul


I
O rostogolire de seminţii în Cartea neamului lui Iisus,
aici o rostogolire de morţi,
cad poeţii în giulgiu,
precum cerneala pe scalpul hârtiei.


Peniţa blestemată a înţepenit
Rigor mortis
Şi florile cireşilor japonezi îşi continuă calea
îmbrăţişând laolaltă viespi şi albine.


Unde sunt zămislirile de nume?
Cristelniţele s-au întors cu gura în jos
şi-n loc de prunc se zbate în ele limba de clopot,
pe scăriţa timpanului urcă prohoduri,
vine la rând socoteala,
numărătoarea de neamuri.
Cât fier vechi ai adunat din molozuri?


Chemi Apostolii,
îi trimiţi la propovăduire.
Scot un sunet ciudat, ca de nuci sparte în dinţi,
cu laţul limbii lovind în măsele.


Potcoava danturii e nouă.


Hei, veveriţe din Union Square,
veniţi să vă pun la picioare, lângă gheruţele lungi,
pomana trecătorilor,
veniţi să vă împărtăşesc,
ascultaţi Evanghelia de seminţe,
rostogolirea de seminţii şi alune îşi înalţă pleava sonoră.


Cu cât mai scurt sau mai lung sare nuca viermănoasă
decât  sora ei cu miezul curat şi întreg?


                                         II
Mereu mulţimile sunt arătate ca nişte oi
necăjite şi rătăcite, fără păstor,
îşi numără bogăţia în scaieţii şi căpuşele
care le umplu de ceaprazuri şi decoraţii.
Câte piei poţi să jupoi de pe un miel?
Câte, dacă numai un singur prapure
poţi să-i înalţi din măruntaie?


Şi poeziile, ca nişte turme de oi,
merg cu botul înghesuit în burta
sau  picioarele de dinapoi ale soborului,
estetica oilor,
morala pieilor date cu sare,
tunde-le
vorbele,
tunde-le
vorbele,
laolaltă,
în silozuri, scarmănă lâna lor,
mielul sfânt strânge la piept crucea,
precum toiagul sau lumânarea.


Cine-şi urmează calea sau drumul împărăţiei?
Cine urmează spinările înghesuite laolaltă, priponite-n islazuri
sau mielul în baia de sânge rătăcitor?


                                        III
O rostogolire de seminţii în Cartea neamului lui Iisus,
aici o rostogolire de coase, un rastel de seceri,
cu tăişul veşted, neatins de ani,
au uitat de grumazul lucernei,
de rapiţă şi de sunătoarea, precum mozaicul de aur din bazilici.


Secerişul e mult dar lucrătorii sunt puţini.
Piramida uneltelor ruginite e mai înaltă
decât copaia ţărânii întoarse cu fundul la cer, prin cimitire,
paie de vorbe,
vorbe de paie.


Cicoarea cu albastrul ei de metil
se uită la grâul şi meiul ce-o înconjoară
precum umbra mâinii mele care aprinde o lumânare nouă
lângă cele ce s-au topit şi s-au cocoşat sub ceara fierbinte,
în cuvele de metal şi nisip,
îngemănate pentru morţi, pentru vii.


Rugaţi, deci pe Domnul secerişului,
ca să scoată lucrătorii la secerişul său.


Două-trei perechi de urme de adidaşi,
cu bănuţii în relief pe talpa de cauciuc,
două-trei perechi de galoşi negri, retezaţi mai jos de glezne,
două-trei urme de picioare goale, lătăreţe,
de bătrâni cu osul înflorit în falange,
două-trei urme de picioruşe de copil
şi sute şi sute şi sute de urme de săgeţi,
săpate în ţărâna crăpată, urme de ciori,
de prigorii şi cucuvele,
cuneiformele lor,
bastonaşele,
parcă ar învăţa cineva să-l scrie pe A şi pe Y
şi mâna i-ar tremura,
în acelaşi ritm armonic, armonic,
vorbe de paie,
paie de vorbe,
la secerişul Domnului,
secerişul de rugăciuni.


                                     IV
O rostogolire de seminţii în Cartea neamului lui Iisus,
aici păpădiile înfoiate îşi aruncă scalpul de vată,
se adună în ghemotoace uşoare,
se agaţă de malul râpelor sure,
intră în cuib de prigorii,
în părul tău revărsat mai jos de omoplaţi şi de coaste,
tinereţe veşnică,
un rastel de lucruri înţepenite, în odihnă,
rigor mortis,
în nutreţul uscat, macii putrezi şi cicoarea albastră.


De când nu mai scrii,
o rostogolire de călimări în vitrinele de antichităţi.
Câţi nuvistori se strâng la oblânc, în gâtlej?
Tuburi electronice din metal şi ceramică
s-au adunat în coronare,
tensiunile înalte au uitat că există,
se odihnesc fulgere şi lumini,
precum oul sterp clocit în cuibare.


Se odihneşte Dumnezeu?
E o sâmbătă cât un veac, un mileniu?
Nu se cade să vindece nimeni pe nimeni
să oblojească răni, să taie ştiuleţi,
să-mbrăţişeze cu o cârpă udă fruntea ce arde,
să şteargă scuipatul cu care scrie greaţa pe trotuare?


                                         V
Trece pânzarul cu negoţul lui de pânzeturi,
Oare cât de lungă şi cât de lată să fie
pânza din pântecele chitului,
unde Iona a stat la strâmtoare trei zile?
Cât o sedilă mai mare
din care se scurge brânza de oaie.


                                        VI
Câte cuie ai adunat, lepădate din scânduri cu cleştele
ori zvârlite de la sine de lemnul în putrezire?
Câte piroane, câte bice cu plumb înflorit,
câţi spini cu sfârc de otravă?
Ai vorbit limpede sau te-ai bâlbâit,
când i-ai spus că prorocul nu este dispreţuit decât în patria lui
şi în casa lui stejarul ajunge să fie făcut rumeguş, surcele şi pleavă.


Şi cuvântul cât e de larg şi cât de înalt?
Cât inima pământului în mormântul unde l-au pus pe Iisus,
cât placenta nou-născutului
sau copaia în care legeni cu piciorul un prunc să adoarmă,
cât veşmântul sticlos lăsat printre bulgări de mersul târâş al unei reptile,
cât se întinde roua şi nu încerci s-o măsori
ca să nu se usuce la tine în palmă.



În via îngheţată, tata


Toamna, abia dacă mai strâng
două-trei coşuri de struguri
şi nici aceia nu mai au ciorchinii grei
cât ugerul de capră, cât ugerul de vacă,
bruma căzută pe pieliţa lor seamănă cu aceeaşi sare fină
sau cu spuma valurilor.


Prunii bătrâni, cu crengile ţinute de proptele
sunt plini de rod şi fragili sub lignitul de poame,
bruma le dă târcoale şi îşi lasă argintul,
varul pătează culoarea sângelui.


Apoi vine chiciura şi cade zăpada
pe sârma ce leagă stâlpii de vie,
cârceii rămaşi agăţaţi
şuieră precum ţevile alambicului.


Aburul fierbinte de alcool
şi aburul îngheţului şuieră aidoma.


Alicele gheţii nu mai găsesc barba lui,
să-i aşeze, în bobiţe de cositor, răsuflarea.


2 decembrie 2002



Bucură-te


Bucură-te de mine
căci mă întorc tânără iar, pe călcâie
şi abia ating asfaltul,
alerg, alerg,
mă înec în lăcomia de tine,
ca să ajung să-ţi stau cu genunchii la gură,
împing coapsele tale, coatele mele fulgeră clavicula ta,
fierăstrăul sânilor mei îţi taie respiraţia.


Iar îţi spun
Să nu laşi de izbelişte uneltele,
să nu ruginească săpăliga cu două capete ascuţite,
să nu se tocească trifoiul ei de metal,
să nu se usuce pământul,
la subsuoară oţelul să nu putrezească,
nici lemnul,
cârja cosind sub braţul tău lucerna în rut.


Coada greblei îşi întinde umbra pe brazda de fân,
lucrezi pământul,
îi dai ocol, ca un preot,
înaintezi cu lumina aprinsă pe sudoarea trupului tău,
să nu se stingă,
să nu se stingă unealta Învierii,
bucură-te picătură de ceară fierbinte,
viaţa mea,
moartea mea.


Iunie 2008



Gri


În diagonala luminii, praful ridică puzderie
de vibraţii punctiforme,
combinezonul de aviator al tatei din război
cu zeci de fermoare
şi limbile şocolatii de piele care flancau
griul decoloratei uniforme.


Piloţii cădeau din cer,
paraşutele lor se deschideau, ca nişte serafimi, salvatoare,
le număram în căiţe de păpădii,
le pipăiam în bluzele de mătase
cu care se îmbrăcaseră mama şi surorile tatei
pentru nunţi şi botezuri sau înmormântare.


Ce fel de gri, mă întrebi,
de şoarece,
de şindrilă,
de ciment,
de iapă sură sau de cenuşă?


Un gri, ca măciulia de mac
şi mucegaiul crescut peste piersici uitate în găletuşă.


3 august 2008


Dai piept cu mulţmile


Dai piept cu mulţimile, aşternându-şi hainele în cale,
cu veşmintele lor aşezate, ca să calci peste ele,
cu drumul acoperit de frunzişul de ramuri tăiate,
pe care plesnesc mugurii verzi şi se sfâşie coaja de piele.


Pulpana veşmântului tău se zbate
de pulpana altor veşminte,
sudoarea ta îmbrăţişează sudoarea asinei
şi praful asmuţit de înaintarea spre oameni
adulmecă miasmele trădării şi crimei.


În frunzele verzi zdrobite şi năduşeala din aer,
în clorofila surpată printre nervuri, într-o baltă de fiere,
ca un ficat de pui smuls dintre vintre,
vei fi smuls dintre noi cu durere


şi vei fi dat pe mâna arhiereilor şi cărturarilor
şi te vor osândi, cu spume la gură, la moarte.
Ce sămânţă ai semănat în creierul şi sufletul lor
dacă pot face peşteră de tâlhari şi piroane de spini dintr-o Carte?


Ce cuib hămesit, câte pliscuri şi gâtlejuri înfometate?
De ce te apropii de ceea ce ştii
şi nu împingi răul de-o parte?
Dai piept cu mulţimile aşternându-ţi de moarte,
cobori în mormânt să învii.


12 mai 2008



Muzicuţă


Sucesc cuţitul dar armonica nu vrea să se deschidă,
nici andreaua nu o desface,
ascuţişul briceagului îmi pare slab,
lama de ras n-are putere, nici cât o pană,
să taie în aer drumeag.


Zăbrele de metal strălucitor,
o jucărie cântă sub buzele mele,
gingiile o ating?
n-o ating?
Dinţii, ca nişte clape, din gura mea
îi transmit şuieratul.


Sucesc cuţitul să se deschidă,
hai înăuntru, în seiful de sunete,
daţi-vă la o parte plăsele de nichel
şi tu lemn lăcuit, cafeniu, cu irizări de cireaşă…


Împing andreaua,
lama de ras lasă o tăietură subţire,
pe buricul degetului mare şi al celui arătător,
vezi armonică, e sângele meu,
doar tu te încăpăţânezi să-mi arăţi
sunetul ce te locuieşte.


Te zgârâi,
te rănesc, te desfigurez,
te lovesc de pereţi şi de treptele scării
şi tu nici nu sângerezi măcar
iar acum nu mai cânţi deloc,
te trec peste buze degeaba,
nu eşti în stare nici să horcăi,
muzicuţă, ieftină muceniţă de nichel.                  


18 iulie 2008



Sfecla de zahăr


A fugit vara,
petrec toamna în portul atins de rugină,
pântecoasele nave pleacă şi vin,
duşi spre sud mărăcinii agaţă lumină
tot mai puţin.


Tata a scos din pământ sfecla de zahăr,
stă în grămezi,
a crescut ca un uger de capră, e grea,
ce dor mi-e de urechile moi de iezi,
şi de limba lor căutând mâna mea.


Podul din Brooklyn întinde aripile lui de oţel,
O turmă de îngeri metalici stă pe picioroange în apă,
Sufletul meu bolboroseşte şi el:
|pentru morminte şi cuibul de cartofi,
te poţi folosi de o singură sapă.“


Dacă îşi vor cere iertare, vor fi iertaţi,
Fugi până ce timpul nu-ţi leagă chiar el
lanţurile la picioare,
sfecla de zahăr, pântecul ei murdar de pământ
va îndulci cafeaua pe care o bei la plecare.


19 septembrie 2010



Flori de salcâm


Mesteci flori de salcâm,
Le ţii pe cerul gurii o vreme,
Ca şi cum ai păstra gustul sărutului unui iubit
Cine ţi-a spus că liliacul e la fel
Sau floarea de măr, sau trandafirul
Te-a minţit.


O gură de apă de mare
Îţi ustură buzele,
sparge un fir de sânge subţire pe gingii
Înoţi cu picioarele atârnate câineşte,
Aşa cum înoată căluţii de mare
Şi flacăra din pirostrii.


Gustul sărutului, argintul viu din salivă,
mi-e sete în vise de el
şi strivesc între dinţi flori de salcâm,
o să-l duc nerisipit din mine,
pe cerul gurii,
să-i fie dor de iubire şi altui tărâm. 


19 septembrie 2010



Tot binele din lume


Pentru durerile de dinţi să muşti o piatră,
Pentru durerile de oase, piatra de hotar,
Pentru durerile de cap, decapitarea,
Pentru fierturi de mazăre, mărar.


Pentru iubitul ce te-a părăsit, să-ncepi a râde
De pe acum, mai mare dar nici că ţi-e scris.
La seceta din el nu-s paparude
Şi dans s-aducă ploaia, dar trimis.


Da, ţi-am trimis tot binele din lume
De la-nceput, dar tot se-mpiedică în cale
Şi nu ştiu când ajunge, cât trăieşti,
E ca un lanţ împrăştiat de zale,
Pe care ţi-am sortit să le uneşti.


Pentru durerile de naştere un bambus de ţinut la gură
Să-ncerci să-l faci să cânte, dezmierdat de vânt
Sau păpădii uscate să le sufli-n aer
Ori foc de aţâţat în locul strâmt.


Pentru dureri de cap, decapitarea,
Pentru surâs, un ied în amintire,
Să simţi cum cresc corniţele sub piele,
Când scad mormintele în cimitire.


19 septembrie 2010



Numărătoarea


Câţi hoţi în soldă sunt la ora asta?
 Adună aur sunător, lingouri
Şi pun în conturi cecuri mai uşoare ca pana de porumbel
E fila transparentă, grea la pungă,
Câţi buni de pradă, gata de măcel?
Harnici precum piraţii ce lucrau cu râvnă pentru rege,
Câţi scutieri? Guvernatori din insule cu orhidee?
Câţi comandanţi de galioane şi slujbaşi ai crimei?
Dau tot mai scurt ocol zăpezii pe alee.


Şi frigului din noi îi dau ocol,
Să-l strângă-n coşul pieptului căldură,
Leagănă sita cu nămol
Să scurgă cea din urmă picătură.


Pe vremuri, Ludovic al XIV-lea, prea minunatul rege-pară,
Porecla îi venea de la obrajii în grăsime,
Păstra din pântecosul fruct zaharisit de soare
Miezul, la el, iar coaja la prostime.
Iar hoţii lui se pricopseau cu titluri înalte,
Purtau veşminte de nobili şi peruci
Pline de cârlionţi şi bucle,
să te ferească Domnul să ajungi să le usuci.
Peruci la fel ca mieii abia zvântaţi în paie,
Abia ieşiţi din pântece de oaie.
Câţi trâmbiţaşi în soldă? Câte straie
Cenuşa s-o preschimbe-n vâlvătaie?
Şi câte vârfuri de pumnal,
În păsările proaste de pe punte?                                  
Visând la resturi, la festinul de firimituri,
Când ziua va veni să se înfrupte.
Mai ştiu să zboare?
Ori sunt târâtoare                                                                  
                                    


19 septembrie 2010



Groapa cu var


Greieri şi varul stins în vremuri de ciumă
Se aud din poveştile vechi
Cântecul inconştient
Şi moartea grăbită,
Glasul a amuţit dintr-o dată
Unul se odihneşte,
Celălalt putrezeşte.


Se crapă de ziuă,
Coiful zorelelor se răstoarnă,
Nimic nu le înduplecă să nu înflorească,
„Pe noi nu ne stinge nimeni în groapa cu var,
Ne închidem ca evantaiul unei femei
Care nu vrea să te iubească
Şi nici s-o duci la altar.”


19 septembrie 2010

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul