Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Birocraţia cretină macină arta ca un cancer

        Ion Lucian

Interviu realizat de Irina Budeanu


Întâlnirea cu maestrul Ion Lucian stă întotdeauna sub semnul excepţionalului. E cu adevărat un privilegiu să dialoghezi cu această personalitate copleşitoare a scenei româneşti, recunoscută peste tot în lume. Se numără printre puţinii români care au avut onoarea să primească în 2007, distincţia de Ofiţer al Legiunii din Franţa. De-a lungul carierei sale impresionante, a  avut alături un singur prieten, care nu l-a trădat niciodată: teatrul.  Deşi anul acesta, în miez de primăvară, a împlinit 86 de ani, „Puştiul”, cum îi spunea în tinereţe marele George Calboreanu,  e un izvor de energie, imaginaţie, care se luptă de mai bine de 12 ani cu sistemul anchilozat din această ţară,  pentru a lăsa românilor un nou locaş de cultură: Teatrul Excelsior.  În toată existenţa sa, nu avut decât o singură dată un scurt concediu de 15 zile, timp în care i s-a făcut rău. Nu şi-a permis niciodată să stea pur şi simplu, să le­nevească, să privească ore în şir, cu o undiţă în mână, luciul apei. E un Don Quijote care nu încetează să viseze şi să spere. Îl găsiţi în strada Academiei, în aşteptarea deschiderii noului Teatru Excelsior – pentru care a pregătit două premiere de excepţie, Snoave la români şi Vrăjitorul din Oz -  la fel de emoţionat ca-n prima  sa zi de teatru.


 


Fiecare ocazie de a vă reîntâlni seamănă cu un miracol. Pentru că ştiu că dvs. faceţi parte din ultima generaţie de artişti pentru care Teatrul este un Templu. Nu sunt vorbe mari, nu sunt metafore. Şi slujiţi în acest templu neîntrerupt de mai bine de şapte decenii. Aţi sacrificat tot pentru această credinţă. Ce v-a motivat să fiţi şi să rămâneţi în lumea noastră strâmbă „Cavalerul  Don Quijote”?
Sunt emoţionat de vorbele tale şi mi-e greu să-mi adun gândurile în faţa unor declaraţii atât de impresionante. Sunt dispus să le accept, pentru că nici nu ştii cât procent de adevăr e în spusele tale. Eu constat, după 70 de ani de luptă şi acţiune teatrală, că viaţa mea nu a existat. Doar scena şi crezul meu în frumos, în adevăr, cu un scop foarte precis: alungarea urâtului, a ipocriziei, a minciunii, a prostului gust. Şi, în ultimul timp, s-a mai adăugat ceva: birocraţia cretină, care nu face altceva decât să macine ca un cancer  arta. Da,  sunt în faza în care trebuie să-ţi mărturisesc că îmi aştern pe hârtie memoriile, iar spre durerea mea, ele se vor intitula Biruinţele unui învins. Uitându-mă  în urmă, mi-am dat seama că n-am avut viaţă personală. Din prima clipă când m-am angajat pe acest tărâm - şi asta s-a produs în ultimele două clase de liceu - n-am făcut altceva decât să  militez pentru frumos, pentru o artă autentică.


De obicei, oricare dintre artişti, după ce a întâmpinat atâtea obstacole, se opreşte. Oricât de mare ar fi pa­siunea, se va întreba: de ce să mai continui? Dvs., în ciuda tuturor greutăţilor, nu v-aţi oprit şi aţi conti­nuat să  mergeţi pe acest drum. Mi se pare că  întreaga dvs. existenţă  constituie un model pentru gene­raţia mea, pentru generaţia mai tânără, pentru ge­neraţia care se va naşte după noi. Mai ales acum, când, parcă, ne-am pierdut orice direcţie, orice ra­por­tare la modele, la repere valorice, la pozitiv, la lumină, la evoluţie.
E foarte adevărat ce spui, dar, în acelaşi timp, e şi foarte trist. Aşa e. De aceea cartea mea de memorii aparţine unui învins. N-aş fi vrut să aleg acest titlu pentru cartea mea de suflet. Dar am fost obligat,  văzând că toate eforturile mele pentru  educarea tinerei generaţii au eşuat.  Deşi  sacrificiile mele au fost totale, în cele din urmă,  mi-au fost spulberate speranţele în mai bine.  Mă uit în ochii lor şi nu zăresc nicio scânteie, nici măcar un zâmbet optimist. Tineretul şi-a pierdut direcţia, simţul de orientare. De altfel, nu şi-au construit un ideal spre care să tindă. Mă cutremură privirile lor de peşti fierţi, inexpresivi, în care citeşti deruta, şi nu opţiunea. Ochii lor  nu văd nimic dincolo de imediat, de acum. Or, continuitatea mea pe acest tărâm magic al artei, tocmai de aici a venit. Din încăpăţânarea mea de Taur (n.n.: maestrul s-a născut pe 22 aprilie, 1924, în zodia Taurului) de a crede în forţa teatrului. Între casa mea şi teatru e  o distanţă de doar 300 de metri.


Sunteţi asemenea unui melc, care-şi poartă teatrul în spinare…
Îmi place mult această imagine. Chiar aşa e. Ei, vreau să-ţi spun că în fiecare zi, pe acest parcurs  scurt, sunt oprit  de oa­meni,  de zeci de ori,  care  îmi strâng mâinile  - înainte de ’89 în ilegalitate, acum într-o deplină legalitate - şi îmi mulţumesc pentru ceea ce am făcut, pentru ei, pentru binele lor, pentru sufletul lor. Şi acesta este pentru mine oxigenul care îmi încarcă ultimele zile. Numai că toţi aceşti oameni sunt trecuţi de patruzeci de ani. Din păcate, tânăra generaţie nu a vibrat aşa cum am sperat eu. Deşi i-am încurajat tot timpul, i-am preţuit, m-am înconjurat de tineri, ei nu au înţeles şi nu au empatizat cu mine. Dacă am văzut că, din punct de vedere educativ, nu mi-am îndeplinit mi­siunea, aşa cum visam eu, atunci m-am hotărât să las ceva concret noilor generaţii, un locaş al Thaliei, Teatrul  Excelsior.


Odiseea Teatrului Excelsior este de fapt odiseea societăţii româneşti după ’89. Câte „mori de vânt” au stat şi stau în calea visului pe care l-aţi avut  în urmă cu  mai bine de 12 ani?
Da, e o odisee cu suişuri şi coborâşuri, mai ales coborâşuri.  Şi seamănă ca două picături de apă cu ceea ce se întâmplă de 20 de ani în societatea românească. Am să încerc să sintetizez în câteva cuvinte această odisee. La început, am găsit un constructor entuziast. Un evreu foarte bogat, care a părăsit ţara de mai multe decenii, dar care a crescut cu spectacolele mele. În urmă cu 12 ani, l-am cunoscut la inaugurarea „Union Center”. Atunci, el s-a apropiat de mine şi  mi-a mărturisit că este  un mare admirator al meu, pentru că întreaga sa copilărie din România a stat sub semnul spectacolelor mele. Ei bine, când a auzit că eu doresc să fac un teatru, şi-a chemat imediat staff-ul şi le-a spus: „să-i faceţi domnului Lucian cel mai frumos teatru din Bucureşti”. Deci pornirea  a fost fulminantă şi dătătoare de speranţă. Eram convins, în naivitatea mea, că totul va merge excelent. Ce motive aş fi avut  să mă îndoiesc? Am omis un singur lucru: că mă aflam în România.


În orice altă ţară, în faţa unei personalităţi cum sunteţi dumneavoastră, autorităţile nu ar şti cum să se înghesuie să vă deschidă uşile. La noi, cum s-a întâmplat, mai ales că banii au venit din afară şi statul român primea un cadou?
Din acest moment începe lunga odisee a paradoxurilor româneşti. Şi aici mi s-au deschis  imediat uşile. Chiar prea „multe”.  Eram mereu întâmpinat cu zâmbetul pe buze: „Vai, sigur, cum să nu, maestre, se rezolvă!”. De la această frază magică treceau apoi săptămâni, luni, ani… Tăcere. Pentru că, în acel moment, după ce uşa se deschidea larg, intra în acţiune eşalonul executiv. Aici, începe „marea aventură”. Cei care trebuie să execute sunt de-o indolenţă şi o ostilitate care întrec orice imaginaţie malefică. Se uită la tine ca şi  cum ai produce cine ştie ce pagubă, un act samavolnic, ce mai, te tratează ca şi cum ai comite o crimă împotriva lor. Am avut parte de acest scenariu, mereu acelaşi, sub  cinci guvernări. De fiecare dată o luam de la capăt. Zeci şi zeci de acte, zeci şi zeci de semnături, zeci şi zeci de explicaţii. Şi asta, în condiţiile în care aveam toate actele şi toate certificatele la zi, şi având cei 400.000 de euro pe care prietenul meu din Israel mi i-a dat pentru acest teatru, statul român neinvestind nici cinci bani. Cum a fost cu putinţă ca, punându-le  pe tavă un  nou locaş de cultură, să particip la acest spectacol jalnic? Iată, se împlinesc 12 ani de strângeri călduroase de mâini, zâmbete şi promisiuni. Cinci mandate de primar, cinci consilii generale, cinci campanii electorale.  Am ajuns să nu mai înţeleg nimic.


Practic, acum, când ne mai despart de noua stagiune teatrală doar câteva zile, în ce moment al odiseei abracadabrante „made in Romania”, ne aflăm?
Noi, personalul, secretariatul literar, ne-am mutat în noua clădire încă de anul trecut. Cabinele actorilor sunt gata, dar lipseşte esenţialul. Scena şi tot ce ţine de ea. În acest moment,  trebuia să mă bucur de un capitol, pentru care am fost deja  felicitat de cei de la Primărie. Mi-au spus: „Ei, maestre, aţi lucrat perfect. Chiar nu ne aşteptam!”.  La ce se referea această frază? La faptul că suma de 400.000 de euro pentru finisarea tehnică a sălii – aspectul interior, logistica, luminile, sonorizarea – era la dispoziţia lor. Această sumă trebuie s-o restitui în zece ani, iar  teatrul rămâne proprietatea statului român. Încă de anul trecut, am făcut apel la excepţionalul scenograf Dragoş Buhagiar pentru proiectul sălii. El a fost încântat să lucreze pentru mine. A venit cu un proiect senzaţional, ultramodern, cu toate înlesnirile, cu o sală multifuncţională, cu posibilitatea de-a o modela oricum îşi doreşte regizorul. Trebuia să înceapă lucrările, care nu ar fi durat decât două luni. Dar, stupoare! Au trecut două, trei, opt luni şi nimic! Banii nu soseau pentru ca să putem începe lucrările pentru sală. Ce se întâmplase cu ei? Era foarte simplu. Banii  trebuia să-i primească Primăria şi, apoi, Primăria să-i dea teatrului.  Dar, suspans! Primăria nu poate  să primească aceşti  bani de la un investitor străin, de la un particular. Deci, capitolul pentru care am fost felicitat, nu a fost decât o capcană. Spre stupefacţia mea fericită, dar şi falsă, totodată, domnul Oprescu  a aprobat pentru teatrul nostru această sumă ca subvenţie complementară pentru a putea fi terminat acest teatru. Domnul Oprescu m-a susţinut tot timpul şi domnia sa este convins că teatrul funcţionează, din moment ce le-a dat dispoziţie angajaţilor să rezolve această pro­blemă. Numai că domnul Oprescu nu ştie că subalternii domniei sale nu-şi fac deloc treaba. Aşa că acum suntem în faţa întrebării hamletiene în variantă românească: primim sau nu primim banii?


E incredibil! Suntem, oare, în 2010? Suntem în realitate sau prinşi în ficţiunea lui Gogol, Suflete moarte, unde Cicikov ne explica, cu un umor nebun, că hârtiile care trebuie aprobate n-or să se aprobe niciodată, chiar dacă şeful de birou e numai un zâmbet. Misterul? Micuţa mită trebuia dată fiecărui funcţionar în parte, pentru ca hârtia să fie găsită şi trimisă spre aprobare la superior.  Ne aflăm în romanul lui Gogol, în Castelul lui Kafka, în plin absurd?
O, i-am depăşit. Suntem dincolo de absurd.  Ce constat eu? Că justificările lor sunt logice, dar mecanismul este abracadabrant. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nu poţi să diminuezi absurdul, comparându-l cu odiseea pe care o trăiesc cu Teatrul Excelsior. Să-ţi mai dau un exemplu: actul de primire-cedare al clădirii, pe care-l aveam de opt luni, trebuia semnat de patru persoane. Una era plecată în concediu. Am stat două  luni să aşteptăm acea semnătură. După două luni, a venit o semnătură de la un înlocuitor. Dar, „norocul” e şi mai mare! Primăria se mută din clădirea ei, undeva la marginea Bucureştiului. O dată cu ea, şi actele. Actele au fost introduse în lăzi, iar până se va identifica lada unde se află actele noastre… Mi-e groază să  mă gândesc! Dacă nu ar fi tragic  pentru mine,  aş spune că e un scenariu infailibil  de comedie neagră. Îţi mărturisesc că am obosit. Toate rezervele mele de energie, de entuziasm, de optimism au început să se tocească. Plata e foarte mare. Plătesc un bir fizic foarte greu.  Constat de la o zi la alta că sunt o mulţime de lucruri la care trebuie să renunţ. Nu ştiu, parcă nu mai am vitalitate, vigoare. Ce am îndurat eu în aceşti 12 ani nu egalează nici munca silnică a unui condamnat. Nu a fost doar o pedeapsă fizică, ci una mai ales psihică. Cum îţi spuneam,  primarul e convins că totul merge perfect, că teatrul e gata. O să aibă o surpriză când îl voi anunţa că suntem departe de această imagine fericită.


În afară de acest teatru, care trebuie să se deschidă,  lăsaţi în urmă generaţii şi generaţii care au crescut cu spectacolele domniei voastre. Dar care  mai e acum, în această uriaşă degringoladă şi confuzie, rolul teatrului?
Teatrul a pierdut definitiv complicitatea cu marele public. De mii de ani de când există,  a rezistat tocmai pentru că a fost complice cu publicul. A avut ascendenţă faţă de celelalte  arte,  pentru că ea comunică direct  cu publicul. Pe scenă,  el găsea răspunsurile, întrebările, îndoielile. Teatrul era pentru spectatorul dinainte de ’89 un enorm suport moral, locul unde se refugia, unde îşi găsea motivele de speranţă, de viaţă, de încredere. Există un loc unde această complicitate a rămas nealterată. Acest fenomen s-a petrecut în lumea teatrului pentru copii, deşi ne aflăm în epoca internetului. Când s-a dărâmat clădirea veche a Teatrului Excelsior, toţi au venit la mine speriaţi, părinţi, copii, să mă întrebe: ei unde or să se mai ducă? I-am liniştit. Că au unde să vină. Ei nu pot renunţa la teatru, pentru că aici e singurul loc unde se joacă cinstit. Adică exact pentru ceea ce  eu am fost de multe  ori criticat. Că sunt retrograd, conservator, învechit. Însă, eu tot timpul  am fost credincios unei opinii ale mele:  miturile  copilăriei  nu trebuie demolate. Este foarte important ca miturile copilăriei să fie redate aşa cum au fost ele. Am un exemplu foarte sugestiv. În spectacolul meu Frumoasa şi Bestia am distribuit în rolul personajului negativ pe cea mai frumoasă actriţă din teatru, iar în rolul Frumoasei, o actriţă solară, senină. La sfârşitul spectacolului, copiii strigă la actriţa frumoasă:  urâto! Au înţeles că frumuseţea  nu e un atribut exterior. Pe acest principiu am activat şapte ani la Teatrul „Ion Creangă“ şi 20 de ani la Excelsior. Genul de participare la spectacol este unul puternic afectiv şi direct. Am convingerea că această interactivitate foarte umană  a depăşit tehnicitatea internetului. Au realizat căldura sufletească atunci când i-au văzut pe actori vehiculând umanitatea. Foarte frumos a exprimat acest lucru un copil din ltalia: „Am văzut poveşti jucate de oameni vii. M-am săturat de batista televizorului şi de cearceaful cinematografului. Am văzut oameni vii”. E una dintre cele mai frumoase explicaţii ale tandreţei.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul