Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Jurnalul lui Vasile Motrescu (4)

        Sorin Lavric

Probabil că īnsemnările lui Motrescu nu ar fi atīt de tulburătoare dacă disproporţia dintre tragismul lor şi frivolitatea epocii noastre n-ar fi atīt de flagrantă. Puse alături de nobleţea eroică a acestui luptător, jurnalele noastre sunt de o supărătoare sclifoseală autoidolatră. Un om de paie căruia i-ar cădea īn mīnă jurnalul unui gladiator ar avea exact reacţia de stupefacţie pe care o avem noi parcurgīndu-i īnsemnările. Dacă īntr-o colonie de popīndăi ar apărea un papirus vorbind despre ţīşnirile şi picajele unui vultur, popīndăii ar ridica din umeri agasaţi şi tulburaţi: tot ce le e străin ca esenţă, adică un element ce cade peste ei din altă dimensiune, nu poate să le pară decīt sīcīitor, deplasat şi fals. Aşa sună īn urechile noastre crestăturile tragice şi seci ale acestui cavaler alpestru.


Citindu-l pe Motrescu, te ruşinezi, fiindcă realizezi cīt de derizorie şi plată e tensiunea vieţii noastre; cīt de meschini suntem īn grija cu care ne analizăm nişte necazuri exasperant de minore, īn vreme ce reperele care dau sens unei existenţe ne-au ieşit din orizontul atenţiei şi au devenit calpe; apoi realizăm că, văduvită de bolta unui ideal, viaţa are netezimea seacă a dīrelor previzibile, īn vreme ce viaţa partizanului pare a se desfăşura īn altă matrice de sens. Īntr-un cuvīnt, viaţa lui Motrescu, pătrunsă de simbolul sacrificiului şi al onoarei, are o valoare care, privită cu ochiul frivol al fiinţei contemporane, pare stupefiantă şi nefirească. Cine mai e pīnă īntr-atīt de smintit să-şi dea viaţa pentru un simbol, pentru o cauză sau pentru un sentiment? Smintirea aceasta m-a făcut să-mi amintesc de motto-ul pe care Marguerite Yourcenar īl pune īn capul uneia din cărţile ei (Povestiri orientale): „Cine īşi dă viaţa pentru un vis o preţuieşte atīt cīt merită“. La o privire sumară, vorba aceasta paradoxală pare a fi atinsă de o optică cinică şi dispreţuitoare, ea spunīnd īn fond că viaţa e atīt de fantomatică īncīt nu merită mai mult decīt atenţia pe care o atribuim unui vis trăit īn noapte. Cu alte cuvinte, unei himere i se cuvine ceva de acelaşi ordin valoric, adică o īntreprindere tot atīt de zadarnică şi de stupidă: de pildă, sacrificiul īn numele unui vis. Dar la o privire mai minuţioasă, constaţi că motto-ul i se potriveşte īntocmai lui Motrescu: viaţa nu e preţuită cu adevărat decīt dacă e privită īn lumina a ceva de ordin ideal: un zeu, un vis de libertate, un proiect sau o credinţă. Īn schimb, ce ni se īntīmplă nouă azi nu mai poate fi descris cu ajutorul acestor cuvinte, pentru simplul fapt că viaţa nu doar că nu mai are o valoare transcendentă ei, dar chiar ni se pare inoportun să mai invocăm asemenea repere. Popīndăii vor căldura bīrlogului şi siguranţa lui, aşadar calităţi imanente şi suficiente loruşi, iar nu idoli, totemuri sau crezuri menite a le vīntura prin faţa ochilor chenarul mincinos al himerelor morale. Popīndăul nu-şi dă niciodată viaţa pentru un vis, ci fiindcă l-a muşcat vecinul sau fiindcă i-a īngheţat blana. Şi noi la fel: am atins gradul minim de demnitate īn materie de raportare la trecut, la īnaintaşi şi la valori comune. Am īmbrăţişat īn schimb zeii zilei: miza cabotină a culturii, etosul comodităţii şi jenanta vanitate ultragiată. De aceea, Motrescu e un termen de comparaţie stīnjenitor. Iar cine mai are un dram de reactivitate sănătoasă, după Motrescu, simte nevoia să se smerească. Mai mult, cine vrea să se lecuiască de orgolii intelectuale să dea cu nasul de notele acestui paladin. Motrescu avea o credinţă, un ideal şi un Dumnezeu. Noi am pierdut idealul, pe Dumnezeu l-am preschimbat īn temă teologică, iar din credinţă am făcut un pretext de virtuozităţi speculative. Ne-am pierdut īnclinaţia spre suferinţă şi pofta de a ne pune zilele īn albia unui crez. Pe scurt, am pierdut noţiunea de măreţie, intrīnd īn pielea unor corcituri cărora le sticlesc ochii la satisfacţii imediate. Īn totul, viaţa ni se scurge la o mie de leghe sub nivelul celei trăite de Vasile Motrescu. Şi, de aceea, īn loc să-l admirăm, preferăm să-l privim cu contrariere, complăcīndu-ne īn optica sceptică a unor spirite detaşate pentru care nu mai e nimic īn afara lor care să merite efortul unui chin gratuit.


Textul lui Motrescu respiră aerul unei īnălţimi etice de tip epopeic, avīnd ceva din scrierile antice cu eroi tragici: „Frumuseţe de nespus.  Dacă mi-o ajuta Dumnezeu să scap sănătos şi, dacă nu, pentru copiii mei voi cere de la stat pentru contribuţia mea īn slujba neamului romānesc ca unul ce am executat testamentul lui Ştefan Vod㓠(p. 128). Cītă naivitate putea avea acest om! Statul să-i răsplătească īntr-o zi lupta, iar dacă nu lui, măcar copiilor să li se dea ceva. Comunismul a căzut, iar azi „contribuţia“ lui Motrescu e cvasi-ignorată, reprezentanţii statului medaliindu-i cu precădere pe popīndăi, īn timp ce memoria eroilor e cenzurată şi măsluită.


„Am terminat hīrtia de scris. M-am sculat de dimineaţă, am făcut de mīncare, am mīncat şi am ieşit afară la soare să se usuce hainele pe mine, mai bine zis zdrenţele că astăzi e zi frumoasă şi nu seamănă cu cea de ieri. Peste zi mai citesc din Biblie, apoi toate se petrec după vechile ordine ca soarele de pe cer. Mă simt foarte moale după efortul de ieri (am plănuit ca pentru ocrotirea vīnatului ar fi cel mai nimerit să se facă o casă de pază a vīntului īn preluca de la Gruietul Ars, ca teren de hrană pentru paznic Preluca Prislop şi Mesele) şi pe Bītca cu plaiul ar fi bună o căsuţă de vīnătoare. Peste noapte am dormit puţin. Mi-am pregătit mīncarea pentru a doua zi“ (p. 115).


Un cititor neprevenit ar crede că, īn paginile acestea, nu găseşte decīt detalii domestice privitoare la supravieţuirea īn munţi. Īn realitate, toate detaliile sunt dublate de tragismul unei conştiinţe cum astăzi nu mai īntīlnim decīt la octogenarii şi nonagenarii care au trecut prin īnchisorile comuniste. Īn schimb, a vorbi despre tragism cu referire la generaţia actuală īnseamnă a face glume proaste. De aceea, cīnd ai de ales īntre spiritul lui Motrescu şi moralul scriitoriilor de azi, imboldul e spontan şi fără echivoc: vulturii nu pot fi confundaţi cu popīndăii estetici.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul