Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Norocul lui Pintilei

        Mircea Ghiţulescu

Norocul lui Gabriel Pintilei, autorul ultimei premiere de la Teatrul Odeon, girată cu dărnicie de Dorina Lazăr, este multiplu. A crescut într-o familie de cinci persoane în numai două camere, familie care i-a inspirat piesa Blifat. Alt noroc este că s-a mutat într-o familie mult mai numeroasă, fiind angajat permanent la Teatrul Odeon, care numără pe puţin două sute de persoane, dar nu locuiesc toţi în două camere. Dacă a început, norocul o ţine tot aşa. Dar, în primul rând, norocul lui Pintilei se nu­meşte Dorina Lazăr, care a redeschis o sală de teatru la subsol, părăsită în 1948, şi a deschis stagiunea cu piesa lui. Ultimul spectacol acolo a fost regizat de Ion Sava, spunea criticul Jean Cazaban. Acum a devenit un spaţiu cultural multifuncţional în stilul underground. Dorina Lazăr a încredinţat deschiderea noului spaţiu propriilor proiecte: Gabriel Pintilei, autor, laureat al mai multor concursuri dramatice, şi Alex Mihail, regizor care lucrează riscant pe hiper-realism. Mai departe, norocul autorului se numeşte Ăl mic, fratele mai mic din amintita familie, un personaj excepţional care, la urma urmei, salvează reportajul lui Pintilei. Insistăm pe reperele autobiografice pentru că nimic nu-ţi poate stârni o asemenea repulsie faţă de propria familie (abia ascunsă într-un mărunt comic de generaţie de tipul „ştim şi noi cum se fac copiii”) decât coabitarea. Poate că, în loc de Blifat („bifat”, adică „marcat” în rostirea unui copil nu destul de copt), piesa trebuia să se numească Ăl mic, pentru că unul dintre puţinele lucruri relativ noi pe care ni le spune autorul este acest personaj de opt ani, care îi depăşeşte prin perspicacitate pe toţi ceilalţi.


Vorbim despre „lucruri noi”, pentru că mi s-a întâmplat foarte rar să mă întorc de la teatru fără o idee nouă, o replică bună sau măcar un cuvânt la locul lui. De ce a ieşit binişor acest personaj este, probabil, pentru că autorul însuşi persecutat de complexe genialoide s-a autoproiectat în această imagine de acum... cât timp? Douăzeci de ani? Din păcate, lucrurile nu s-au schimbat la noi, nici nu ştim dacă oribila coabitare din blocuri este mai cumplită în România decât în Italia sau mai ştiu eu unde. Cert este că Gabriel Pintilei ne oferă o fotografie inutilă, pe care o ştim cu toţii, şi nu de ieri, de alaltăieri. Viaţa de bloc cu vecini care se îmbată şi-şi bat nevestele, cu mâncarea de varză cu carne a fost tratată de Ion Băieşu, Puşi Dinulescu, Cornel Udrea, Emil Mladin, în registre mai reflexive. A face fotografii şi a înregistra replicile pe reportofon după un punctaj prestabilit nu este tocmai o definiţie a literaturii bune. Perfect, „noi nu suntem literatură bună - va răspunde autorul, noi suntem teatru”. Foarte bine, nici noi nu mergem la teatru ca să ajung între rufele vecinului de apartament, de altfel, identic cu al meu. Aici undeva e diferenţa dintre teatru şi realitate, pentru că undeva trebuie să fie. Altfel, nu ne-am duce la teatru, ci ne-am mulţumi să lenevim în „realitate”. 
„Fotografia” lui Pintilei nu este „nevinovată”, pentru că a urmat  un fel de plan de idei principale, exerciţii obligatorii (sexualitate precoce, sexualitate matură, drogurile, lesbianismul etc.) fără de care nu există „realism social”, cum spune într-o prezentare autorul piesei. În sfârşit, copia autorului se suprapune peste naturalismul scenografic. Laura Paras­chiv, autoarea decorului şi a costumelor nu mai ştie ce detalii realiste să adauge. Avem de toate, claie peste grămadă: baie cu budă, ara­gaz cu cratiţe, pat cu batiste de călcat, televizor, fier şi masă de călcat. Ce se mai poate adăuga? În afară de copilul David Petcu, care ţine în mână toate secretele familiei şi se descurcă inconştient în meseria de actor, Mihai Smarandache, fratele mare, Laurenţiu Lazăr, Angela Ioan şi Ioana Anton păstrează vagi contacte cu un text pe care, oricum, îl spun în fiecare zi acasă. Abia în final, Gabriel Pintilei se gândeşte şi la construcţia dramatică. Copilul ascuns sub pat ascultă convorbirile adulţilor şi îi şantajează. Este un instinct matern în tot ce promovează Dorina Lazăr la Odeon şi asta ne emoţionează.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul