Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Īn Iad - loc de mai bine. Ţurlea şi femeile

        Horia Gārbea

Stelian Ţurlea, Trei Femei,
Editura Cartea Romānească, roman
Profesionalismul binecunoscut (şi, din fericire, recunoscut de public şi critică) de romancier al lui Stelian Ţurlea īl ajută să scrie īntr-un ritm ameţitor roman după roman şi, pentru a nu se plictisi, dar şi pentru că poate s-o facă, aceste volume sīnt foarte deosebite ca tematică şi stil. Să nu fie nicio asemănare īntre acest Trei femei şi mai pateticul Īn absenţa tatălui, cu atīt mai puţin vreo legătură īntre el şi ludicul Arunc-o pe soră-mea din tren şi policierul moralizator, dar şi parodic Greuceanu? Asta pentru a cita doar patru titluri din cele pe care Stelian Ţurlea le emană neobosit. O legătură există, chiar dacă romancierului e clar că nu īi place monotonia şi respinge cantonarea īntr-un registru īngust. Ea stă īn instinctul de jurnalist al lui Ţurlea care atacă teme de un interes acut pentru public şi avīnd neapărat o doză de senzaţional pe care el o şi speculează corect din punct de vedere stilistic, fie că e vorba de reportajul sentimental ca īn Absenţa..., thrillerul eroic din Greuceanu, epica senzaţional-mondenă cu complicaţii sentimentale şi inserturi de limbaj trendy din Arunc-o pe soră-mea. Īn Trei femei, romancierul ţine treaz interesul cititorilor printr-o relatare iscusită, in­vers cronologică a biografiei a trei femei: Anca, mama ei – Irina şi mama adoptivă a acesteia – Vitoria. Destinul lor se derulează īn intervalul 1950-2005 din momentul cu care se īncheie cartea: cel al arestării Marei, mama Irinei, şi trecerea acesteia īn grija Vitoriei şi pīnă la moartea Irinei īnsăşi, care īntrerupe călătoria prin care Anca īncerca să-şi īndeplinească visul de a dansa īntr-o companie din Irlanda. Aşadar, personajul central şi la propriu este Irina, cea a cărei existenţă se confundă cu perioada comunistă din Romā­nia şi primii 15 ani de grea „tranziţie”. Un aspect inedit al romanului este că, pentru a contura şi mai bine epoca la care se referă, Stelian Ţurlea menţionează persoane reale care nu devin personaje secundare ale cărţii, dar interferă incidental cu acestea. Un fapt indiscutabil este că, dintre prozatorii romāni de azi, Stelian Ţurlea este unul care se pricepe foarte bine să creeze personaje feminine şi chiar să le dea cuvīntul ca naratori, punīndu-se cu succes īn locul lor. O dovedesc şi cele „trei femei” ale cărţii dar şi alte personaje din roman. Acesta are suspans, are dimensiune socială, dar şi poveşti de dragoste, e, īntr-un cuvīn,t o carte captivantă, lesne de citit, fără a fi reductivă sau a apela şi la efecte ieftine. Reproşul care se poate aduce este rezolvarea cam precipitată şi bruscă, dezvăluirea, īn numai cīteva pagini de final, a punctului de pornire şi al „cloului” acţiunii (nu are rost să-l dezvălui aici), precum şi faptul că protagonista care realizează acel big-bang, tratat de romancier ca deznodămīnt, nu prea pare potrivită pentru ceea ce īi atribuie, spectaculos, autorul. Este un punct de vedere pe care cititorii, pe care īi invit să parcurgă cu īncredere cartea, īl pot īmpărtăşi sau nu, dar este sigur că pīnă la numitul final vor avea destule satisfacţii.



George Arion, Crime sofisticate,
Editura Tritonic, roman
Nu orice crimă e demnă să figureze īntr-un roman poliţist. Mai ales dacă este un roman semnat de George Arion. Nu că autorul s-ar fi blazat după atītea şi atītea istorii misterioase şi nu mai agreează decīt „crimele sofisticate”. Dar ingeniozitatea sa de creator de situaţii limită e pusă mai bine īn valoare de acţiuni care nu se īntīmplă chiar toată ziua şi umplu cīteva rīnduri īn paginile ziarelor de senzaţie. Aşa că īn masivul său roman, conceput īn două părţi foarte diferite, George Arion investighează cu mijloacele prozei cu suspans cazuri īnlănţuite care compun la un loc un mare mister. Īn prima parte, criminalul nu este un infractor pus pe jaf sau răfuială, ci un justiţiar care īşi alege victimele unor crime ingenioase după criteriul că ele sīnt imune la pedeapsa legilor şi chiar se cred mai presus de ele. Este un criminal - personaj pozitiv. E totuşi un asasin cu sīnge rece şi de aceea trebuie anihilat. Eroul pozitiv-pozitiv īi īntinde o cursă, oferindu-i ocazia unei confruntări provocatoare, pe care, īn mod normal, un ucigaş cu temperamentul său n-o poate refuza. Totuşi, īnţelegīnd de ce i se dă ocazia unei īntīlniri cu un mare rival pe care poate, eventual, să-l umilească, asasinul preferă calea inteligentă de a se stăpīni. Partea a doua este un decameron al poveştilor poliţiste pus la cale de clienţii permanenţi ai unui bistro dintr-un orăşel american. Nu e cazul, pentru păstrarea tainei, să insist prea mult asupra acţiunilor din roman. E suficient să vă asigur că sīnt cu adevărat ingenioase şi pline de neprevăzut. Ceea ce trebuie subliniat este verva de prozator a lui George Arion, capacitatea sa de a inova īntr-un gen care pare că şi-a atins li­mitele īncă de pe vremea lui Edgar Wallace. Dar autorul nostru e optimist şi entuziast şi, spre deosebire de eroul lui, acceptă provocările. Ceea ce este foarte bine realizat la George Arion este fundalul realist pe care se ţes poveştile, mai mult sau mai puţin verosimile, dar provocatoare de plăcere asemenea unor puzzle-uri complicate şi antrenante.


Daniel Focşa, Dan Vizanty, Destinul unui pilot de vānătoare,
Editura Institutul European, istorie
Īn ultimii vreo cincisprezece ani, Victor Martin a publicat vreo douăzeci de volume, predominante fiind cele de aforisme şi roma­nele SF. Cel mai recent din prima categorie abundă īn formulări sarcastice, multe nimerite. Experienţa lui de a se exprima concis şi paradoxal i-a creat probabil lui Victor Martin  un reflex. Majoritatea aforismelor se referă la romāni, la situaţia politică şi economică la zi, ceea ce, pe spaţii mari, poate să inducă o anumită plictiseală, pentru că, oricīt de nostime ar fi unele secvenţe, nivelul lor rămīne cel de anecdotă, ca īntr-o revistă de umor precum răposata „Urzica”. Cīnd cugetările se ridică la generalitate, rezultatul este mai bun: „Īn Iad e oricīnd loc pentru mai bine. Ori: Secretul e să fii posesorul unei prostii mai mari decīt poţi exprima“. Şi īncă: „Īn ziua de azi, oamenii au foarte puţină imaginaţie: fiecare există numai īn imaginaţia lui“. Cīteodată invenţia se rezumă la jocul de cuvinte, dar şi atunci sīnt posibile enunţuri bine găsite: „Tot ce nu poate fi luat peste picior, poate fi luat pe sub mīnă“. Este evident că īntr-un volum precum acesta, de-a dreptul masiv, nu toate aforismele sīnt la fel de reuşite şi, din acest punct de vedere, cred că Victor Martin īşi putea impune o autocenzură mai severă. Fie că este vorba de locuri comune care au o largă circulaţie, fie că este vorba de banalităţi, de scăderi proprii autorului, aceste momente ar fi putut fi evitate: „Trăim īn Romānia de parcă altceva mai bun de făcut n-avem; Politicienii romāni preferă să īnvingă lamentabil; Perverşi, politicienii īşi trag cīte un scaun; Ziua naţională e aşa cum ne simţim; ne sim­ţim“. (? N.m.). Sīnt cu adevărat şi aforisme bune, dar şi altele care nu au īnţeles: „Deoarece este prohibită, vom interzice munca“. Care e sensul acestei tautologii? A scrie vreo 250 de pagini cu cīte 11-12 cugetări pe fiecare īnseamnă să īncerci să fii sclipitor de aproape 3.000 de ori ceea ce, oricīt de orgolios ar fi un autor, ar trebui să-l pună pe gīnduri şi să-l īndemne la moderaţie. Vina lui Victor Martin este excesul cantitativ. Dar ceea ce este de calitate īn cartea lui trebuie remarcat şi pus īn evidenţă, deşi căutarea perlelor, al căror număr īl situez īn jur de 300, īn cele 3.000 de scoici nu-i tocmai  lucru uşor.



Luminiţa Mihai, Mai avem de plāns īmpreună,
Editura Princeps Edit, poezie
Poezia Luminiţei Mihai este una delicată şi corectă, fără mari tensiuni, ajunsă la al treilea volum publicat. Imaginile sīnt destul de ingenios create, ca şi unele dintre micile parabole care se deghizează īn poeme. La unele texte notaţia comportistă duce la scenarii uşor absurde, vag angoasante şi la o plastică plăcută: „femeia stă la fereastră şi priveşte un copac/ copacul stă īntre ierburi şi priveşte femeia de la fereastră/ trece o vrabie şi priveşte un copac şi o femeie la fereastră“. Anumite fragmente din texte sīnt cam dulci-naive („mīna mamei pipăindu-ţi fruntea/ a cīntec de leagăn şi stingere“), dar nu franc neplăcute. Ele coexistă īn acelaşi poem cu versuri inspirate: „la război ca la cīntec/ oricānd vioara poate intra īn rezonanţă cu universul“. Īn rezumat: o anumită inegalitate de gust şi realizare minează pe-alocuri o creaţie de multe ori demnă de atenţia cititorului. Un poem ca glontele de serviciu, amintind tematic de Moartea căprioarei, cu mai puţin epic, şi prin prozodie, de versurile Ilenei Mălăncioiu ar binemerita o selecţie īntr-o eventuală antologie. Din nou, īnsă, trebuie să atrag atenţia asupra prefaţatorilor care, īn dorinţa lor de a hiperboliza şi īn dorul nestins de encomioane acoperă cu ridicol chiar creaţii onorabile.  Īn cazul de faţă, un poet gălăţean, Ion Zimbru, vrea să ne convingă de faptul enorm că Luminiţa Mihai duce: „Marele Război de Apărare a Poeziei”, că este „botezată īn lacul lui Eminescu” etc. etc. īn rīnduri care pe poetă, o intimistă discretă, probabil că au stingherit-o.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul