Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Casa Ricordi

        Radu Cange

Mă tot făceam nătăfleţ şi nu eram prea departe de adevăr, ba poate peste. Ago­nisisem nişte parai încă de pe vremea Bâlbâitului şi îi tot mutam de colo-colo, de teama hoţilor.


Inflaţia era cumplită şi nu mă descurcam sub nici o formă. Bâlbâitul îşi meritase pedeapsa şi murise aşa cum se cuvenea: ca un tâlhar în faţa plutonului de execuţie şi împreună cu consoarta. Erau alţii care spuneau că n-a fost proces, că aşa şi pe dincolo. Poate celor doi li s-a tras şi de la faptul că, atunci când îngheţam pe la cozi pentru a cumpăra o bucată de cărniţă, ţaţa Leana, că aşa îi spuneau mai toţi, râdea de noi şi ne făcea şobolani. Asta, probabil, pentru a rotunji „romantismul revoluţionar” cu care ne tot îndopa, ca pe curcani. Or fi crezut ei, că noi, ceştilalţi, de mult eram lămuriţi cam ce este şi cu ce se mănâncă aşa-zisul socialism care era, neapărat, numai în folosul celor ce munceau. S-a dovedit că era numai în folosul celor ce minţeau şi furau. Lucru ce se petrece şi acum. După revoluţie, ar mai fi trebuit împuşcaţi vreo câţiva, dar nu s-a întâmplat. Era şi normal. Tot „ei” erau la putere, cu altă culoare....


Munceam ca un bezmetic şi tot nu făceam faţă. Stăteam în picioare mai mult de zece ore, tot aranjând şi confecţionând sofale. Patronul cam sucea din nas, nu mai dam randamentul de altădată. Mai îmbătrânisem  şi eu, dar pipiţelor nu le lăsam niciun răgaz.


Cacialmaua cu revoluţia am pătimit-o la televizor cu puicuţa mea, pe care pusesem mâna în urmă cu vreo câteva săptâmâni. Era un amor pe viaţă şi pe moarte, deşi ne despărţeau mai bine de cincisprezece ani. Arzoaică, nenicule, de te scotea din balamale, da nici eu nu mă dădeam bătut, aşa că a găsit de cuviinţă să mai întârzie ceva timp în bârlogul meu. Bine că nu m-am dus la „hărmălaie”. Am picat tocmai la ţanc. Un „prieten” îi cam dădea târcoale divei mele şi m-am prins, că nu eram chiar ţuţăr. Un şut în dinapoie a fost suficient pentru a încheia conturile şi a mă linişti. M-am şucărit şi am plesnit-o şi pe puicuţă, aşa, ca un aconto, cu toate că nu prea aveam motive. Dacă a văzut că sunt bărbat, s-a pisicit mai mult decât la mişto şi mi-a jurat credinţă pe toată viaţa. S-o creadă ea, chiar aşa de husăn nu eram. Le cunosc de mai bine de treizeci de ani de când le.... păstoresc. Da n-aveam nici un chef să-mi sufle altul în ciorbă şi am luat poziţie. E o chestie şi asta. Cârnaţi libidinoşi, care se dădeau prieteni şi îţi cordeau cucoana, am mai văzut. Nu zic că n-oi fi luat şi plasă, dar de cele mai multe ori m-am gâdilat la scenariu. Că-s parşive mangustele şi, după ce te încornorează, îşi râd în pumni. D-aia nici n-am legat calu la gard. Adică, să mă însor. Am citit eu o carte nemaipomenită, semnată de unu Carlo Gozzi şi i-am urmat exemplul. Nu prea ştiu cam ce învârtea ăsta, da parcă era scriitor – mamă ce categorie de fraieri! Muritori de foame, nenicule! Eu tot mai ciupesc ceva cu tapiţeria asta pe care o fac, da ei, săracii, mereu sunt la mâna altora. Dacă nu eşti în primele rânduri, eşti sortit pieirii, chiar dacă posezi talent mai mult decât alţii. E şi la ăştia o mafie, de te cruceşti! Că am cunoscut şi eu pe unu care zgâria hârtia. Bărbat mişto şi corect, ba poate prea corect. Eu, să fi fost în locul lui, numai cu ajutorul fustelor şi ajungeam în primul eşalon al măzgălitorilor. Zău dacă nu i-am citit câteva porcării care mi-au mers la inimă. Parcă era fratele meu siamez, da şmecherie n-avea nici de doi bani. Oricum, era un domn şi spun asta, deoarece m-a luat cu el pe la cârciuma lor. Nenicule, mi s-a părut o gaşcă de golani - e-adevărat, ceva mai stilaţi - amărâţii ăia de scriitori. Păi, o fufă care vrăjeşte din gât la radio sau la televizor îşi râde de ei ca de măscărici. Săracii! Băieţi deştepţi, dar cu buzunarele găurite. Să zgârii o viaţă întreagă hârtia şi să duci o viaţă plină de lipsuri, căcăcioasă afacere. Eu n-aş înghiţi chestia asta, cu toate că, în adolescenţă, şi eu fu­sesem lovit de damblaua scrisului, cel puţin aşa credeam. Bine că n-a durat. Dă-i în rahat că unii l-au pupat în cur pe Bâlbâit şi am văzut că apar şi acum la televizor mai abitir ca atunci. Nici mucii nu mi-i dau pe ăştia. Zău! Că oi fi eu vagabond, da toată viaţa am muncit cinstit. Alţii or avea părerea lor. De furat, n-am furat. Recunosc că unele dame m-au mai subvenţionat... Ce să le fi făcut, le căzuse dragostea pe mine. (Era să spun altceva.) De, dacă se uitau la prohap... Aşa făceam lipeala, ba mai şi pompam verzi şi uscate, de mă miram şi eu. Picau ca vrăbiile sub copaie. Cred că ştiţi şmecheria. E-adevărat, mai luam şi plase, mai ales când încercam să mă dau la dame rafinate. Da toate erau la fel, c-am pus mâna şi pe câteva din astea, cred că şi cu puţin noroc. Erau, probabil, la strâmtoare de dragoste. Casa Ricordi le-a servit. A fost un film cu numele ăsta şi mi-a trăsnit mie în tărtăcuţă să folosesc numele filmului. Glumeţii chiar aşa îmi ziceau: Casa Ricordi. Şi eu mai completam: care vă serveşte pe toţi – mai mult pe toate şi numai pe ele.


Da m-am luat să vă spun povestea cu paraii.


Mă îmbrac ca un lord şi o uşchesc spre Obor. Balaoacheşii – ca frunza şi ca iarba. Sondez terenu şi ochesc pe unu. Tranşez afacerea să ne întâlnim jos, la metrou. Era întuneric ca în cur, vorba lui Céline, poate aţi auzit de el. Brunetu îmi cardeşte teancul de miare – mai târziu mi-am dat seama că amărâtu tremura ca fata mare la prima trânteală – şi o cară grăbit. Mă simţeam ca o găinuşă cu pene de aur. Am ţinut mâna pe bani până am ajuns la partea ailaltă a metroului. Mă tot uitam în urmă, ca să nu primesc vreo ghioagă în scăfârlie şi să rămân fără biştari. Erau o grămadă. Numărasem miile, în prealabil. Lipseau două şi căcănarul mi-a luat teancul şi a mai pus două. Ba le-a şi legat cu un elastic, să nu le pierd, vezi doamne. Lăcomia avea să mă coste, deşi nu mă caracterizează. Curios cum sunt, vreau să-i mai număr o dată. Mă piş pe mine într-o miime de secundă. Doar o mie era deasupra, restul numai hârtii albe tăiate la mişto şi băgate mie pe gât. Mă ţin de bară şi nu-mi vine să cred. M-a lucrat ţiganu. Îmi meritam  pedeapsa. Cerusem prea mult pentru schimbul obişnuit la vreo casă valutară. Da oricât aş fi cerut, tot m-ar fi pârlit. O iau cătinel spre o cârciumă ordinară şi trag o vodcă de tot căcatu. Mai beau una, ca să-mi fac curaj. Trag şi vreo trei sau patru ţigări şi încerc să mă liniştesc. Vorba aia: ţi se poate întâmpla oricui. Aveam la smoală în suflet mai ceva ca o ambarcaţiune călăftuită de curând. Într-un târziu, abandonez gândul de a mă întoarce la locul cu pricina şi o iau amărât hai-hui pe o străduţă deocheată. Încă nu se întunecase când, ca de nicăieri, apare omul meu, cel care mă fraierise ca pe un fazan. Rămâne mască – da şi eu, că nu mă aşteptam să-l întâlnesc chiar aşa de repede şi dă s-o cotească. Îl sfătuiesc să scoată paraii şi-n acelaşi timp, când se aştepta mai puţin, îi trimit un picioar în boaşe şi-l îndrept cu o stângă de zile mari, în timp ce dreapta, pe care o răsucesc puţin – făcusem ceva box la tinereţea mea –, îl plesneşte în ureche. L-am făcut morman. Încep să-l buzunăresc şi-mi găsesc biştarii într-un buzunar de la gleznă, făcut cu dichis. Simt o fulgerătură aproape de şold. Mă întorc şi văd o jigodie  de ţigănuş care mă pârlise cu un şiş. Secătura o rupe la fugă – că ăştia au curaj numai când sunt în haită. O iau şi eu în sens invers, lăsându-l pe borfaş pe caldarâm. După colţ, agăţ o maşină. Simt căldură în piciorul drept şi ceva lichid cald. Nu era nevoie să mă gândesc prea mult. Susura din mine o şuviţă bunicică de sânge.


Ajung cu greu în cămăruţa mea de la masardă şi, când mă vede, bibilica scoate un chiot ca la nuntă. Mai târziu mi-a spus că eram alb ca varul.


Într-o săptămână eram aproape refăcut. Patronul sunase înnebunit, da eu închisesem telefonul. N-aveam nici un chef să fiu deranjat. Matracuca o ştersese după ce m-a văzut pe picioare. Oricum, a fost o doamnă.


Când am întâlnit-o după un timp, mi-a spus că ea nu vrea să aibă de-a face cu „bagabonţii”, ceea ce nu mă deranjase prea mult.
Eram liber, liber ca pasărea cerului. Şi-mi recuperasem şi paraii.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul