Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Darts

        Critias

BIJU, DE LA URZICA LA MARSILIA
● Un miting autorizat al poliţiştilor în Piaţa Victoriei glisează într-un marş semi-autorizat pe străzile Capitalei, eşuând într-un miting neautorizat în faţa Palatului Cotroceni unde demonstranţii – mulţi dintre ei, îmbrăcaţi în uniforme – îşi aruncă peste gard caschetele şi-i strigă Preşedintelui „Ieşi afară, javră ordinară!”, deşi el nu se afla în clădire. Acestei suite de gesturi – unele situate la limita legii şi chiar dincolo de ea, iar altele, grosolan ofensatoare la adresa şefului statului – i se răspunde iritat şi umoral: preşedintele Traian Băsescu şi, of course, premierul Emil Boc declară că renunţă la serviciile Poliţiei şi Jan­dar­meriei, acuzate de subminarea autorităţii statului. Mă întreb: de ce nu s-au dispensat ei de serviciile instituţiilor respective fără circotecă publică? Chiar se impunea cu necesitate amplificarea unei tensiuni sociale incipiente? În fond, nu era vorba decât de vreo 20-25 de purtători de uniformă care îi ajută pe SPP-işti la protecţia celor doi demnitari şi care fac acest lucru în virtutea unor îndatoriri stabilite prin lege sau prin cutume acceptate în toate ţările lumii, nu numai a celor pe care, inerţial, le numim civilizate. Dacă cetăţenii Băsescu şi Boc pot dispune după voinţă câţi bodiguarzi trebuie să se ocupe de persoanele lor fizice, protecţia vieţilor Preşedintelui şi Premierului este o problemă de stat, care nu poate fi tratată subiectiv, nevricos şi voluntarist. Un plus de calm şi echilibru de ambele părţi ar fi fost întru totul binevenite.
Pe de altă parte, demisia lui Vasile Blaga, ministrul Administraţiei şi Internelor, şi grăbita lui înlocuire nu sunt nici ele de natură să conducă la dezamorsarea unei situaţii inflamate, deja, excesiv şi contraproductiv. Nu vreau să par alarmist şi prăpăstios, dar escala­darea unui conflict care riscă să scape de sub control şi cu consecinţe dificil de anticipat mă face să cred şi să spun că viitorul nu sună bine deloc. De-aşa ceva are nevoie o Românie aflată şi aşa în plină criză?
● De vreo două săptămâni, se difuzează pe Antena 1 noul serial autohton Narcisa sălbatică. Nu mă pronunţ asu­pra valorii sale; remarc doar că este primul din ultimii ani a cărui acţiune nu se mai desfăşoară în lumea colorată a rromilor. O fi, oare,  o formă  subtilă de discriminare?
● Apropo de vorba asta urâtă de la coadă: unii dintre corifeii Uniunii Europene – la Franţa şi la Italia mă refer, în deosebi – nu prea fac, în practică, dovada principiilor pe care le clamează de la înălţimea a fel de fel de tribune ornate îmbelşugat cu faldurile infailibilei politically correctness. Comportamentul faţă de Cristian Chivu al spectatorilor din capitalia Italiei la meciul Roma-Inter rămâne detestabil, indiferent câtă adrenalină le-a pompat în sânge tifosilor peninsulari transferul fotbalistului român la rivala din Milano. S-au mai auzit, în astfel de cazuri, fluierături şi huiduieli pe stadioane; dublarea lor cu apelativul „ţiganul” mi se pare însă, incalificabilă.
● Care dintre multiplele faţete ale personalităţii publice a lui Ioan T. Morar l-or fi determinat pe ministrul de externe Theodor Baconsky să-l propună pentru postul de consul al României la Marsilia? Prestigiul intelectual dobândit cu sudoarea frunţii prin anii ’80 în calitate de colaborator permanent, activ şi inspirat al celebrei reviste Urzica? Talentul de a-l imita pe Nicolae Ceauşescu în spectacolele grupului de umor Divertis? Cariera strălucită de autor de glumiţe deşucheate risipite în paginile Academiei Caţavencu, revista aia de moravuri grele de nu le poţi duce? Numele Biju cu care îl alintă apropiaţii, predestinat pentru o sinecură pe meleaguri franceze? Competenţa cu care recomandă săptămânal compatrioţilor o marcă de vinuri de regiune? Faptul că, dintre toţi scriitorii români în viaţă, este cel mai potrivit de statură pentru o atare diplomaticească îndeletnicire?
Şi, în fine, dar nu în ultimul rând: având în vedere că reformarea şi profesionalizarea diplomaţiei româneşti reclamă în chip imperios primenirea cadrelor, pe când numirea în funcţia de consul în diferite alte oraşe de pe mapamond a altor reputaţi intelectuali ro­mâni, cum ar fi, de pildă: Gina Pistol, Romică Ţociu sau Cornel Palade?
● Vă propun un exerciţiu: renunţaţi pentru o săptămână să mai deschideţi televizorul; mulţumiţi-vă să ascultaţi oricare dintre programele Radio România. Vă asigur: n-aveţi nimic de pierdut. Dimpotrivă...
● În ultimul număr al revistei Dilema veche, Simona Sora publică, sub titlul Oglinda prezentului, un fel de reportaj executat la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet. După relatarea pe larg a unui incident având drept protagonistă o veche prietenă (întâmplător şi rudă)... „sensibilă” la tot felul de lucruri, în special la emoţiile extreme (trecute, prezente şi viitoare), după ce încearcă să descrie (sau, cum se exprimă S.S., să povestească) atmosfera apăsătoare, aerul încremenit şi panica de-a dreptul organică intrată în zidurile refăcute ale închisorii, după ce, în sfârşit, reciclează incolor, inodor şi insipid locurile comune privitoare la retezarea brutală a elitelor intelighenţiei româneşti interbelice, a elitei politice, culturale, religi­oase, dar şi profesionale, autoarea încheie apoteotic astfel:
Trebuie mers periodic la Sighet, căci Memorialul victimelor Comunismului şi al Reziostenţei este mai mult decât „un mijloc de resuscitare a memoriei colective”, cum a fost numit: e o oglindă deloc flatantă a prezentului, cu des­tulele lui mizerii, laşităţi şi oportunisme, dar şi a viitorului proxim, cu inevitabilele sale scadenţe.
Mărturisesc sincer că, citind ultima parte a frazei, am rămas parţial color interzis. Ce-are a face închisoarea-muzeu de la Sighet cu prezentul – fie el şi plin de mizerii, laşităţi şi oportunisme – dar, mai ales, cu viitorul proxim aşezat de Simona Sora sub semnul apocaliptic al unor inevitabile scadenţe? Care or fi ălea? Sfârşitul lumii în 2012, conform sugestiei calendarului mayaş? Punerea în operă a cine ştie cărui program anti-criză?
 Înţeleg: e o modă să bălăcăreşti cum îţi vine la gură România prezentului, mergând pînă la a o regăsi, retoric, în oglinda deloc flatantă, a unei închisori fioroase. Nu e însă prea mult să formulezi, aşa, din senin din iarbă verde, ca o veritabilă Casandra exfoliată de orice dileme, predicţii ameninţătoare şi vizavi de viitorul sărmanei naţii?
Simona, lasă-ne, măi dragă, măcar o brumă de speranţă, acolo!...
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul