Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Unde le sunt spectatorii?

        Constantin Stan

Cu mici excepţii, stadioanele noastre sunt dezolant de goale. Sportul studenţesc, altfel o echipă frumoasă, nu adună nici câteva zeci în tribune. Bubuiturile şi strigătele antrenorilor, loviturile în glezna adversarului şi vorbele urâte ale jucătorilor se aud cu reverberaţiile de cavou pe terenul gol. Lupul singuratic al Urziceniului este emblematic pentru interesul pe care îl mai stârneşte fotbalul românesc. Doar Giuleştiul, Timişoara, Clujul şi, din când în când, Craiova mai îmbracă haina freneziei, bucuriei colective şi freamătului unei întreceri sportive. Se tot caută cauze. S-a spus de lipsa rezultatelor. Obişnuiţi cu titluri, cupe, prezenţe frumoase în Europa, suporterii sancţionează echipe ca Dinamo şi Steaua pentru absenţa performanţelor, stând acasă ori înjurând pe net. Dar iată că nici Unirea nu a fost magnetul care să atragă lumea la stadion, deşi a luat Campionatul, a fost/este vicecampioană, nu s-a făcut de râs în Champions League. Pe Ghencea, la meciurile lor din cupele europene n-a venit mai nimeni, iar ăi puţini de-au fost au fost aduşi cu diverse tertipuri de ultimă clipă. „Jocul urât a îndepărtat spectatorii”, se mai zice. Sportul studenţesc joacă frumos, a jucat frumos dintotdeauna, dar are tribune goale. Un meci cu Sportul, una dintre combatante, e imprevizibil, cu go­luri multe. Pe vremuri, am cunoscut un chibiţ care spunea că tot farmecul jocului e surpriza, că un adevărat spectator vine tocmai pentru aşa ceva: să nu piardă cea mai mare surpriză a secolului. Cine n-a văzut incredibila răsturnare de scor din meciul Dinamo -Foresta Fălticeni (de la 4-0 pentru Dinamo la 4-5 în vreo douăzeci de minute) se cheamă că a fost degeaba spectator de fotbal. Dar, după o aşa poveste de spus nepoţilor şi strănepoţilor, nici Foresta nu a adunat spectatori la ea acasă, nici Dinamo nu a adus în tribune măcar curioşii, amatorii de senzaţii tari sau oamenii de stânga care ţin cu cei mai mici şi mai slabi.


S-au adunat multe în jurul fotbalului care au îndepărtat oamenii din peluze şi tribune. Cred că mai întâi şi mai întâi a fost luarea în stăpânire a stadioanelor de către grupurile de huligani, aşa-numiţii ultraşi, care terorizează ceilalţi spectatori, oamenii din jurul stadioanelor înainte şi după disputarea partidelor, jucătorii şi antrenorii. Sunt organizaţi aproape paramilitar, au violenţa în sânge şi au făcut din pasiunea pentru o echipă o afacere personală. Li s-au plătit scandări pro, dar mai ales contra, au fost luaţi pe banii cluburilor în străinătate şi în ţară, au primit bani frumuşei pentru coregrafie etc. Au devenit grupuri de presiune confundând statutul de chibiţi, care, normal, nu ar trebui să aibă de-a face cu fotbalul decât la jocurile echipei lor, cu cea de angajaţi ai clubului, împărţitori de dreptate, judecători cu bâta ai evoluţiei echipei. Vor să controleze tot: aducerea şi demiterea antrenorilor, transferuri, rezultate. Sunt convins că nu pe degeaba, nu de amorul fotbalului. Spurcaţi la banii care se învârt în jurul fotbalului, suta de euro primită de la câte un fotbalist în parcare sau lângă autocar nu mai înseamnă nimic. Vor să se îmbogăţească punând presiune pe conducători (pe care şi i-ar dori ca pe nişte veşnici sponsori ai galeriei), dar şi pe echipă (pe care şi-o visează o marionetă care să câştige la voia poftelor lor).


Conducătorii de cluburi - patroni, finanţatori sau ce-or mai fi - au partea lor de vină în îndepărtarea adevăraţilor suporteri. În fotbal, au apărut personaje dubioase, cu bani şi cu apucături de barbugii. Au instaurat domnia bunului lor plac, iar singurul lor rezon de existenţă în fotbal este satisfacerea orgoliului personal. O înfrângere - mai ales în faţa unei rivale - este un atac la persoana lui, o aşezare în teren care nu-i place lui, e o sfidare la adresa imaginii lui. Bileţele, sms-uri, telefoane care zbârnâie pe la urechile antrenorilor chiar şi în timpul meciului, toate sunt semnele ale unei filozofii de doi bani: „bă, echipa aia e a mea, faci cum îţi spun eu”. Suporterii adevăraţi au înţeles mesajul: „dacă aia e echipa ta, atunci spală-te cu ea pe cap, nu e a noastră”. Echipele noastre de fotbal sunt nişte abţibilduri lipite pe imaginea, ca să nu zic mutra, unui Borcea, Becali, Iancu, Porumboiu, Mureşan, Copos, Buc­şaru, Turcu, Neţoiu.


Nu în ultimul rând, mizeria adunată de fotbalul nostru îndepărtează oamenii de pe stadioane:  blaturi, arbitri şi patroni arestaţi pentru corupţie, transferuri care put a escrocherie, comisii care iau şi dau puncte, bălăcăreli purtate pe la televizor între conducători, sfere de influenţă, Naşu’ şi Mitică din fruntea Federaţiei şi Ligii. Iar peste toate acestea, atitudinea fotba­liştilor. Indolenţi de cele mai multe ori, sfidători la adresa fotbalului, spectacolului şi spectatorilor, neştiind, cei mai mulţi, nici abecedarul fotbalului (nu ştiu să lovească mingea, nu ştiu să se poziţioneze pe teren, nu ştiu să atace sau să se apere), fotbaliştii noştri sunt nişte funcţionari mediocri, plictisiţi şi care plictisesc.


Merită să te duci la un meci de fotbal, tu, cetăţean onest, pentru a te pune în pericol, pentru a te plictisi şi pentru a fi lovit, de exemplu, de unul ca Meme Stoica? Eu cred că oamenii cu scaun la cap preferă să rămână în faţa televizoarelor. Deşi încep să cred că tot mai puţini sunt aceia care au răbdarea de a vedea meciurile proaste din campionatul nostru!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul