Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Apelul la impersonalitate

        Dan Cristea

Nu găsim, în versurile lui Liviu Georgescu din ambele volume despre care scriem, vreo definiţie metaforică a poeziei ori vreo încercare de a spune ce înseamnă poemul pentru sine. În schimb, întâlnim numeroase referiri la cuvinte. Astfel, în poemul Rămâi din volumul El: „Cuvintele cresc din mine, din adâncul nelămurit,/ din vocea limpede. Se ridică în soarele clocotitor,/ umbrele lor se umplu de gravitaţia pământului/ ca pietrele care îşi rod miezul una alteia/ până când/ o avalanşă de meteoriţi cotropeşte pământul.// Cuvintele nu trăiesc în afară decât pentru a strivi o floare-n cădere, decât pentru a desprinde ziua de noapte,/ decât/ pentru a se certa cu alte cuvinte./ Numai cuvintele mi te pot înstrăina, iubito“. În acelaşi poem, pentru autor, „Cuvintele sunt eu şi sunt tu. Sunt nimic şi sunt totul./ Imnuri, meditaţii, blesteme. Triste iluzii./ Sunt trecere, vedere fulgerătoare/ a trecerii./ Timpul lor se albeşte. Corpul lor înmugureşte. Sămânţa lor/ rod nepieritor e“. Într-un alt poem din volum (Cine e el?), metafora zămislirii cuvintelor din propriul sine se repetă, aducând, faţă de imaginea precedentă, şi o nuanţă de organicitate: „Timp după timp, lacrimi după lujeri,/ cuvintele cresc din mine asemenea crăcilor de copac,/ braţe pipăind orizontul, îmbrăţişând apusul,/ dincolo de cel văzut“.


În celălat volum de versuri pe care îl avem în vedere, Smulgerea zalei, un poem se întitulează chiar Cuvintele, acesta lărgind cercul de semnificaţii pe care poetul le investeşte într-unul din motivele de bază ale poemelor sale: „Cuvintele se rotesc cu sfredel fluent,/ alăptează piatra şi lemnul,/ fructele în paradis,/ dilată sfera, spaţiul plesneşte, pielea ruptă scânceşte/ asemenea martirilor schingiuiţi fluturând însemnul,/ filigranul strălucitor – osul de peşte./ Cuvintele noastre cad între noi ca sâmburii copţi/ din fructul virgin,/ sădesc arbori serafici, clarul de nopţi/ înfipt în braţele noastre, unindu-ne/ cu iubire de spin./ Din floare se naşte o floare de cuvinte cu cap de leu,/ urlă şi muşcă şi naşte şi stă -/ un fluviu de stele, cu dulbine şi greu,/ în care ne iubim în ceru-nzecit: cuvintele care ne-au unit“.


Dincolo de importanţa pe care Liviu Georgescu o acordă limbajului ca element de geneză şi factor structurant al universului, ceea ce trebuie remarcat în toate aceste metafore e sentimentul (foarte intim de altfel) potrivit căruia cuvintele se nasc din propria fiinţă, ca nişte prelungiri ale acesteia şi deopotrivă ca nişte instrumente de explorare, a văzutului şi a nevăzutului. E mai mult o intuiţie, neurmată de dezvoltări „teoretice“, dar care exprimă întreaga realitate a poeziei lui Liviu Georgescu. Limbajul iese din poemele autorului precum apa dintr-o fântână arteziană. Prin zeci de guri. Nu e vorba de imaginaţie şi cu atât mai puţin de o imaginaţie artizanală, de tip  arghezian. Avem de-a face însă cu o acumulare, cu o etalare, cu un inventar de cuvinte, care, în ultimă instanţă, nici nu e atât de exagerat de extins pe cât ar părea. Să mai observăm că, spre deosebire de poeţii opzecişti de care a fost adeseori legat (cam forţat după părerea mea), Liviu Georgescu apelează, cel puţin în aceste două volume recente, destul de anemic la limbajul cotidian. Dimpotrivă, limbajul său e mai degrabă rar, nobil, specializat, orientat spre esenţial şi arhaitate uneori, alteori spre preţiozitate (în sensul că recurge la limbajul pietrelor preţioase).


 În poemele lui lungi, masive, redundante, Liviu Georgescu se arată a fi, cu precădere, un constructor de scenarii ale începuturilor şi sfârşiturilor de lume, al genezelor şi apocalipselor.  Cuvintele se înşiră în poeme, scrie Nicolae Manolescu,  în „manieră suprarealistă“, iar poezia se înţelege în ansamblu, dar nu şi în părţile constitutive. Mai aproape de adevăr ar fi să spunem că maniera de a construi poemul, la Liviu Georgescu,  ar fi aceea a juxtapunerii. Secvenţe independente, fără legături logice vizibile şi fără să intre în vreo relaţie de subordonare, urmează unele după al­tele, ca realităţi autonome într-un fel. Fiecare priveşte sau povesteşte alt aspect al realităţii. De aici provine în special impresia de masivitate. Lucrurile sunt arbitrare, ilustrând nonsensul. Iată un exemplu de astfel de enunţuri dezarticulate puse împreună într-un poem sugestiv numit Stări de agregare II: piatra se topeşte în ochiul de sânge, leii adormiţi în măduva caldă se trezesc, fericirea prinde cheag între foi de arţar, aerul curge în licorile vii, în pocale transparente, gheaţa înghite lumina precum marmura mişcarea, căldura se transformă în pui de şopârlă şi zburdă în pietrişul care naşte o apă subţire, parabola cade singură în gropi de jăratic şi arde mocnit în morminte fără sfârşit ş.a.m.d. Există în toată această poezie exteriorizată un anume delir verbal care surprinde totuşi o stare de nelinişte, de forfotă în sânul lucrurilor.


În volumul El, mai multe poeme (Facerea, Cain, Căutarea, Isaia, Lupta cu îngerul, Ieşirea, Revelaţia) ar constitui prelucrări sau inspiraţii din secvenţele biblice.


 Mai aproape de Dumnezeul Genezei în poemul Facerea ( „El a văzut că toate sunt bune şi s-a bucurat“), „el“ e evocat în maniera paradoxală, apodictică a lui Nichita Stănescu în alte părţi (cum ar fi Domeniul expresiei variabile): „El vine de departe, fulger şi înger, lacrimă şi ulcea,/ zare şi nor, spadă şi plânset./ El vine de departe strânge cenuşa la piept,/ nesaţiul viril./ Domeniile lui sunt simbolul şi lupta,varul şi granitul,/ magma şi aerul./ Nu are ochi pentru iarbă, nu are antene pentru stele./ Deşi iarba şi stelele sunt linii şi colţuri./ Deşi colţurile şi liniiile sunt sentimente şi gânduri./ Deşi sunetele sunt ouă/ şi utere albe, derdeluşuri şi pâlnii, pentru muzici rotitoare./ El vine şi se sfâşie pentru naşterea fiecărei secunde“. Poemele, chiar cele care aduc în scenă inspiraţia biblică, nu sunt religioase, atracţia poetului îndreptându-se îndeobşte spre limbajul oniric al profeţilor (inclusiv Nostradamus) pe care încearcă să-l reconstituie în Revelaţia, de pildă: „Vin cu fiere învăluit în hlamidă roşie va curge peste văi./ Urgia se va plimba pe pământ ca furtuna pe mare./ Un cal alb. Un cal roşu, negru, galben-vineţiu, cavaleri ridicaţi/ în scările lor, cunună biruitoare, arcul şi sabia sfâşiind trupul, nebotezat, sufletul căzut, iadul umblând în urma morţii/ fără untdelemn şi fără vin, cu grâu şi orez ridicate-n balanţă./ Ca un sul de piele şi de papirus cerul se va desface şi stelele vor/ cădea în fântâni, în izvoare şi mări, ca sâmburii verzi/ crescuţi într-un copac putred, între soarele negru şi luna sângerie,/ ca buzele muşcate de fiare,/ printre munţi şi insule smulse din stâncă, unde toţi vor sălta/ cum şopârla şi lăcusta“.  Un „carusel al memoriei“ („această memorie a tuturor celor ce-am fost şi-a păsărilor de pradă/ ce-au sfârtecat din noi pe săturate“) agită versurile poetului, în care lucrurile, obiectele, creaturile cunosc momente de naştere, de moarte şi de înviere sau trec mereu prin clipe de prefacere şi transformare furtunoase. Curgerea, vijelia, vârtejul (un vers frumos: „Moartea e vâltoarea limbajului“) revin adesea în viaţa evocărilor epice, abundente şi dezafectate ale lui Liviu Georgescu.


Fără să beneficieze de modelele biblice, poemele din Smulgerea zalei nu sunt totuşi cu mult diferite de cele din volumul precedent. Astfel, pentru poet, lumea e „un vârtej de râs şi plâns,/ dureri şi uitare“, acesta visând totodată la „lumi în creştere, cascade cu aluviuni mişcătoare/ venite din munţii stâncoşi“. În ideea filogenetică a întoarcerii spre origini ori a „formelor procreând forme“, Liviu Georgescu aminteşte de „arhitecturi însufleţite de torentul iniţial“ şi care „se desfac printre trunchiurile groase“ sau încearcă să resuscite o memorie „de pe vremea când pruncul tăcea cu ochii mari deschişi“: „Ca o băltoacă, memoria, ca un fum subţire peste case,/ întorcându-se în hornuri, prăbuşindu-se cu vulturii, în sobe,// prin foc, prin jeratic, prin cenuşă./ În cenuşa care se zvârcoleşte în mine, cu capete roşii/ de viperă,// Se scurge în ulcelele sparte, cu uleiul gros al sufletelor moarte,/ cioburi colorate şi fără putere,/ imagini ameţitoare,/ care nu te lasă să dormi, să gândeşti, să simţi, carusel de linii şi forme închegate/ într-o ţesătură de os“.


Poemele sunt mai scurte, ca şi versurile, care încearcă uneori rima sau rima interioară. Regia impersonală a unor puneri în scenă, ieşirile din sine („El mi-a zis:/ ieşi din tine/ amestecă-te cu iarba mirositoare/ ca trupul de virgină după furtună,/ cu fiarele ce-au părăsit pădurea“) ori lepădările de sine („sunt lepădat de naşteri succesive/ într-o convulsivă-nălţare,/ lepădat de duhoarea morţii în parfumul divin“) amintesc de Nichita Stănescu. La fel ca poetul Epicii magna, Liviu Georgescu evită biograficul. La întrebarea „Cine sunt eu?“ din poemul Sunt răspunsul oferit nu are nicio culoare personală.  Poetul se simte „o lamă de foc, culoare/ închisă în cuşca memoriei,/ evadând într-un cerc în alergare,/ pasăre deşertată în zbor,/ picătură de soare/ către mişcare,/ vânt stârnit din ridicare de nor,/ din dorinţa ta nimicitoare,/ din dorinţa mea de tine./ Eu – arhiereu,/ zămislire de zeu“. „Eul“ poetului n-are nicio asemănare cu „eul“ cotidian, care îşi căuta salvarea în poezie, al optzeciştilor.         

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul